Ioana d’Arc este unică în istoria omenirii.
O femeie care ajunge să comande bărbați într-o perioadă de masculinitate crasă.
O tânără prea puțin educată care înfruntă bătrâni versați într-ale dezbaterilor.
Mai presus de toate, rămâne enigma misiunii ei divine autoproclamate, a dialogului cu acele voci celeste, care i-au adus faima și pieirea printr-un martiriu care zguduie și acum.
Nu e de mirare că, deși episodul ei în marea poveste a lumii este scurt (vreo doi ani, la care se adaugă procesul de reabilitare de câteva luni, desfășurat la două decenii distanță de cel de condamnare), Ioana d’Arc a provocat reverberații de tot felul în toate secolele care i-au urmat.
A fost confiscată ideologic de catolici, dar și de protestanți, de naționaliști, dar și de stângiști, de mișcarea feministă, dar și de cea LGBT.
Cinematografia a fost un domeniu care a explorat destinul și enigma adolescentei din Domremy, iar mai jos este o suită aranjată cronologic ale unor ipostaze ale Ioanei d’Arc din cea de-a șaptea artă.
***
Jeanne d’Arc (1900) – e timpul să redescoperim adevărata dimensiune a geniului lui George Melies, dincolo de legendarul Le voyage dans la lune, iar această creație poate fi un argument pentru readucerea primului mare cineast al lumii pe un piedestal adecvat.
În câteva scene realizate cu mijloacele și în stilu-i cunoscut, regizorul francez ne înfățișează momente-cheie din viața Fecioarei din Orleans, precum viziunile Sfintelor Margareta si Caterina, încoronarea Delfinului la Reims sau procesul și arderea pe rug, în urma căreia ajunge în ceruri, o teză îndrăzneață, deoarece canonizarea Ioanei d’Arc încă nu avusese loc.
Această din urmă scenă este de-a dreptul uimitoare, atât prin dramatism, cât și prin realizare, care, vă reamintesc, depășește binișor un secol ca vechime.
La Pucelle este interpretată de Jeanne Calviere, iar în câteva roluri de-a lungul filmului îl putem vedea pe George Melies însuși.
***
Joan the Woman (1916) – un alt cineast remarcabil, ale cărui contribuții merită readuse în atenția publicului, este Cecil B. DeMile, al cărui gust pentru spectacole grandioase se vădește și în această peliculă.
Premisa de la care pornește poate părea ridicolă în prezent, dar, probabil, avea un anume scop propagandistic la acel moment.
În tranșeele din timpul Primului Război Mondial, unui soldat englez care ezită să își asume o misiune aproape sinucigașă i se arată în vis Ioana d’Arc, care îi cere să își plătească datoria (remarcabil tupeul de la le reaminti celor din Albion că au fost principalii instigatori ai executării ei).
Suntem martori astfel ai scurtei ei epopei, care punctează momentele principale, însă aspectul oniric sau exigențele filmului ca mediu de divertisment le permit (sau impun) scenariștilor să asezoneze povestea cu o idilă între Ioana d’Arc și un cavaler englez. Mai puternică este dragostea pentru La France, biensur.
Interpretările, în frunte cu a lui Geraldine Farrar, sunt tributarei emfazei specifice a perioadei filmului mut, însă iese în evidență abilitatea lui Cecil B. DeMille de a compune scene de anvergură, pe care o va manifesta plenar decenii la rând, ajungând să ne ofere producții remarcabile precum Samson and Delilah, The Greatest Show on Earth sau The Ten Commandments.
***
La passion de Jeanne d’Arc (1928) – dacă există un reper în întruchiparea Ioanei d’Arc, acesta este. Expresivitatea Mariei Falconetti, care nu mai făcuse decât un film înainte și nu a mai făcut vreunul după aceea, este zenitul unei pelicule care pune figura omenească în centru.
Regizorul Carl Theodor Dreyer a ales să redea doar procesul de la Rouen, bazându-se pe depozițiile și minutele care, printr-o minune, ne-a parvenit, astfel încât să compună spectacolul tragic al unei simple ființe în luptă cu un întreg univers care îi vrea răul.
Cea mai mare parte a filmului este o prelungă alternanță între chipul Ioanei d’Arc și ale anchetatorilor ei ecleziastici (Nota Bene! niciunul dintre actori nu a avut parte de machiaj) și, dat fiind că nu avem voci, asta ar putea să descurajeze pe mulți.
Însă epilogul explodează în amploare și tragism, pecetluind o experiență emoțională abisală de-a dreptul.
Povestea supraviețuirii filmului este remarcabilă în sine. După vâltoarea celei de-a doua conflagrații mondiale și după ce un incendiu a distrus acea versiune gândită de Dreyer, pelicula a fost considerată pierdută și n-a fost prezentată decât în forme trunchiate și modificate față de cea standard.
Asta până în 1981, când un îngrijitor de la un spital de boli psihice din Norvegia a descoperit câteva role de film care s-au dovedit a fi versiunea originară, așa că putem spune că, măcar în această mică privință, omenirea a avut noroc.
***
La merveilleuse vie de Jeanne d’Arc (1929) – supărați nevoie mare pe viziunea lui Carl Theodor Dreyer asupra eroinei lor naționale, francezii s-au hotărât să vină cu a lor rezultând acest film, pe care îl putem numi canonic.
Narațiunea punctează fără greșeală toate momentele esențiale binecunoscute, evitând orice controversă sau ambiguitate asupra veridicității vocilor divine care au mânat-o pe Ioana d’Arc către acest destin, practic materia primă a oricărei profunzimi psihologice a unui film care o are în prim plan.
Rămân însă efortul regizorului Marco de Gastyne de a plasa scenele chiar în locul unde s-au desfășurat în realitate – Orleans, Reims sau Rouen – precum și ochii mari și expresivi ai Simone Genevois, pe care îi utilizează la maxim, una dintre ultimele mostre ale expresivității specifice filmului-mut.
***
Joan of Arc (1948) – Ingrid Bergman ca Ioana d’Arc?
O alegere cu care pur și simplu nu mă pot împăca mental întru totul, deși talentul copleșitor al acestei actrițe de legendă e palpabil mai ales în scenele de intens zbucium interior, pe care le redă cu acea impecabilă reținere.
Altminteri, filmul, fastuos și colorat, reprezintă două borne cinematografice de menționat: ultima producție a lui Victor Fleming (care ne-a oferit Gone with the Wind și The Wizard of Oz), precum și prima ocazie a Delfinului, suveranul care o susține, apoi o trădează pe Ioana d’Arc, de a se întrupa ca un personaj de sine stătător.
Nu mă sfiesc să spun că scenele în care excelentul Jose Ferrer întruchipează un cocktail în care intră complexe de inferioritate, duplicitate și un strop de umor (inclusiv auto-depreciativ) mi s-au părut printre cele mai interesante ale filmului.
Vorba aceea, în istorie există eroi și există supraviețuitori.
***
Saint Joan (1957) – până la apariția versiunii lui Luc Besson (vezi mai jos), din lunga galerie a ipostazelor cinematografice ale Ioanei d’Arc, aceasta era cea mai hulită.
Îmi asum sarcina de a o reabilita (că tot a fost La Pucelle însăși subiectul unui al doilea proces de acest gen), măcar parțial.
În primul rând, merită menționat că filmul se bazează pe o piesă de George Bernard Shaw și știm cu toții ce spirit ireverențios a avut dumnealui. În plus, materialul-sursă a ajuns scenariu după ce a trecut prin mâinile lui Graham Greene, alt mare scriitor cu ochi caustic pentru natura umană.
Ce-i drept, e greu să grefezi umor pe o poveste în care partea religioasă e controversată și care se mai și sfârșește cu o ardere pe rug.
Însă n-o să ascund că au fost momente savuroase, care m-au distrat pe cinste.
Foarte luată la rost în epocă a fost și decizia lui Otto Preminger de a distribui în rolul principal pe Jean Seberg, o necunoscută lipsită de experiență.
Eu, unul, îi dau dreptate neamțului. Naivitatea în interpretare a protagonistei este perfectă în raport cu actorii de calibru de care e înconjurată – Finlay Currie, Felix Aymer sau John Gielgud. E nevinovăția Fecioarei din Orleans în fața intereselor meschine și abuzurilor mai marilor vremii.
Și, din nou, se distinge un Delfin caricatural (mult mai apăsat ca al lui Jose Ferrer), plăsmuit de un Richard Windmark cum nu îl mai văzusem până atunci.
Îmi închei așadar pledoaria îndemnându-vă să nu ocoliți acest film, pentru că ar fi păcat.
***
Procès de Jeanne d’Arc (1962) – pica pe care i-au purtat-o francezii lui Carl Theodor Dreyer nu s-a stins cu una, cu două, așa că, la câteva decenii distanță de La passion de Jeanne d’Arc, Robert Bresson realizează propria versiune a procedurilor de judecată în cadrul cărora adolescenta aproape analfabetă le-a ținut piept clericilor versați și cultivați.
Cei familiarizați cu stilul aparte al acestui regizor nu vor fi surprinși de (aparenta) simplitatea a mizanscenei și ariditatea expresivă a personajelor.
Singura care face excepție în această din urmă privință este Florence Delay, actrița din rol principal, care beneficiază de dezlegare în a-și folosi privirea și, uneori, toată figura.
Efectul este aceeași senzație de sublim discret pe care o știm din Au hasard Balthazar sau Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (Muică, credeam că am scăpat de a scrie din nou titlul ăsta!).
Indiferent că pelicula de față a fost omagiu sau ripostă, Robert Bresson ne-a oferit, practic, ocazia de a valida o capodoperă prin raportul cu o altă creație remarcabilă.
***
The Messenger: The Story of Joan of Arc (1999) – alt film care a supărat pe mulți nevoie mare, dar care are destule de oferit, chiar și numai pentru faptul că îndrăznește să prezinte o altă perspectivă asupra unui personaj istoric atât de răsucit de posteritate.
Milla Jovovich nu e Maria Falconetti, nu e Ingrid Bergman, nu e nici măcar Jean Seberg, dar ce abilități actoricești limitate are, folosește la maxim în cazul acestei Ioane d’Arc dezechilibrate psihic.
Da, după o traumă din debutul filmului (o scenă de o brutalitate care te bântuie), protagonista o ia un pic razna și demarează un amplu proces de revanșă. Vocile divine, tratate cu delicatețe și lirism în altă parte, devin aici expresia laturii ei psihotice.
E plauzibil?
Da, așa cum Napoleon al lui Ridley Scott e departe de idealul spectatorilor, dar nu lipsit de argumente istorice.
Mulți l-ar fi strâns de gât pe Luc Besson pentru abordarea asta, dar puțini au avut de obiectat împotriva felului meșteșugit cum a elaborat secvențele de bătălie, care, cu tot caracterul lor hiperactiv, mi s-au părut mai realiste chiar și decât cele din Braveheart.
O distribuție de marcă – Dustin Hoffman (vedeți voi cine sau ce e aici), Faye Dunaway (superbă ca regina-mamă fără scrupule) sau John Malkovich (Delfinul, cine altul i s-ar potrivi?) – întregesc un film reușit, care ia o poveste de când lumea și o tratează modern, fără a avea pretenții de supremație ideologică.
