Teodora și rivala ei neștiută

În facultate aveam un profesor care își desfășura cursurile cu sala aproape întotdeauna plină.

Nu pentru că făcea prezența cu strictețe sau pentru că era nemilos la examene, ci pentru că era plin de farmec și își presăra prelegerile cu tot felul de picanterii.

La materia numită Istoriografie, ne-a condus prin povestea celor care au scris istorie, din cele mai vechi timpuri și până azi.

Ajuns la perioada bizantină, ne-a precizat că Procopiu din Cezareea, pe lângă relatările oficiale despre domnia și realizările lui Iustinian, a mai redactat și o Istorie secretă, plină de detalii scandaloase despre acesta și mai ales despre soția sa, printre care și acela că ”o făcea la trei găuri deodată”.

Ca un student conștiincios ce eram, am dat fuga la bibliotecă și am dat să caut pasajul cu pricină.

Nu mi-a fost greu să îl găsesc.

O mai făcuse și altcineva înaintea mea și îl subliniase.

Cu trei linii.

Povestea aceasta este una dintre cele mai amuzante din îndelungata mea relație cu scormonirea istoriei celei de dincolo de manualele aride cu care muza Clio se condamnă singură la ura elevilor.

Însă e cert că, într-o perioadă dominată de bărbați, împărăteasa Teodora a fost o femeie remarcabilă.

Așa că mi-a dorit întotdeauna să ajung să îi admir portretul în mozaicul de la San Vitale din Ravenna, împreună cu cel la fel de pitoresc al lui Iustinian, bazileul căruia Charles Diehl îi face în Figuri bizantine o caracterizare aproape shakespeariană.

A durat ceva, dar am reușit și m-am aflat în fața cuplului imperial.

Și am făcut o descoperire frapantă.

Teodora este personajul central al imaginii.

Este în mijloc, este înzorzonată, are toate însemnele puterii.

Dar nu este cea mai frumoasă și mai expresivă figură feminină din acest mozaic.

Titlul îi revine celei de-a doua din dreapta (în direcția privirii noastre) dintre însoțitoarele sale.

Are figura mai plăcută, mai expresivă și gesturile mai elegante.

Cutele veșmintelor au mai mult stil.

Cine să fie această doamnă de la curtea Teodorei?

Și cine să fie artistul sau comanditarul care a introdus o asemenea subtilă subversiune (precum cele detectate în Tapiseria de la Bayeux) într-o operă menită să elogieze în primul rând cuplul imperial?

Un îndrăgostit sau un răzvrătit sau un intrigant?

Să fie doamna cu pricina Antonina, la fel de viforoasa nevastă a lui Belizarie, care se găsește lângă Iustinian pe peretele opus?

Mărturisesc că m-am documentat nițel, dar nu atât de profund, încât să am parte de ipoteze veridice.

Prefer să las enigma să persiste.

O înfrumusețează.

The Jazzfather Part II

După ce apărut capodopera The Godfather, toată suflarea pasionată de cinematografie de pe mapamond opina că Francis Ford Coppola și-a ridicat singur ștacheta atât de sus, încât, dacă va îndrăzni să facă o continuare, se va condamna inevitabil la eșec.

The Godfather Part II a sfidat toate aceste previziuni.

Nu mă lansez aici în dezbaterea referitoare la supremația unuia dintre filme sau a altuia.

Mă folosesc doar de ea, pentru că ilustrează exact dilema în care mă găsesc eu însumi, când am de comparat edițiile din 2022 și 2023 ale Craiova Jazz Festival.

Cea de anul trecut a adunat elogii peste elogii, ale mele fiind doar o picătură dintr-un ocean.

Chiar nu îmi puteam imagina cum se putea nici măcar egala, darămite întrece suita de delicii auditive de care am avut parte atunci.

Dar Coppola n-a fost singur în a-și asuma această provocare de a se lupta cu propria performanță.

Au făcut și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propunându-ne încă o epopee muzicală în patru acte.

Ca orice peliculă grandioasă, și Craiova Jazz Festival 2023 a început cu un generic remarcabil.

Acesta a fost spectacolul Bach Mirror, care i-a adus împreună pe Thomas Enhco la pian și pe Vassilena Serafimova la marimbă.

Eleganța în exprimare, muzicală și verbală, a pianistului a fost dublată de energia molipsitoare a interpretei la marimbă, iar sonoritatea lor combinată a fost deopotrivă inedită și familiară.

Nu a lipsit momentele când zburdatul Vassilenei Serafimova în jurul marimbei mi-a adus aminte de Jean-Michel Jarre în vremurile sale de glorie, iar momentul aparte care a presupus utilizarea unor monezi de pe glob m-a trimis direct către o secvență suprarealist de frumoasă din acea minune dublă irepetabilă, Animusic 1 și 2.

Și, pentru că analogiile cu universul The Godfather abundă în mintea mea, n-am putut să nu remarc că modul cum interpreta la marimbă ținea în mână baghetele cu care acționa asupra ei aduce izbitor cu metafora vizuală care acompaniază titlurile celor trei filme ale trilogiei.

Cred că nu sunt mulți care n-ar fi de acord când o să spun că Horia Moculescu e un fel de Naș al muzicii românești.

A făcut și a crescut o groază de artiști, încă de pe vremea adolescenței părinților mei.

Iar acum, când eu însumi nu mă mai pot numi tinerel, își păstrează energia și umorul, așa cum am putut constata la concertul Blues Box care, urmând tradiția anului precedent, s-a ținut la Terasa Debarcader din Parcul Nicolae Romanescu din Craiova, unde ne-am dedat și la un pic de hedonism gustativ.

A fost secondat de vechea gardă formată din trioul de o longevitate vrednică de Cartea Recordurilor – Puiu Pascu, Virgil Popescu, Titi Herescu – așa cum Don Vito Corleone s-a înconjurat de tipi de încredere și și-a clădit un imperiu.

Invitați speciali au fost Silvia Dumitrescu, pe care o aveam reprezentată mental ca agitata simpatică din tinerețe, dar care s-a dovedita fi și o excelentă cântîreață de jazz, precum și Laurențiu Cazan, cu uimitoarea-i gama vocală.

Și, da, a cântat melodia ACEEA, care a rămas atât de tulburătoare precum o știam (chit că, eu și restul publicului nu cunoșteam decât primul vers).

Vorba lui Horia Moculescu, o șansă am avut și noi să câștigăm Eurovisionul, și i-am dat cu piciorul.

Următorul episod din saga festivalului de jazz de anul acesta a avut în prim-plan un singur personaj, pe Gabriel Palatchi.

Un veritabil hitman, îmbrăcat precum un Don Vito tânăr, jucat cu uimitoare abilitate de Robert De Niro.

Iar pe post de Tommy gun a uzat de pian, mitraliindu-ne cu splendide compoziții de Latino Jazz, dar și improvizații care ne-au fluturat pe la urechi pe Morricone, pe Brahms și pe mulți alții.

Mi-a plăcut în mod special creația semnată chiar de Gabriel Palatchi, dedicată părții istorice a orașului Tel Aviv, cartierul Jaffa.

În ea am regăsit atât farmecul unui loc milenar, cât și intense aluzii la evenimentele dureroase la care a fost martor, masacrul ordonat de Richard Inimă de Leu sau ciumații lui Napoleon.

Ne-am mutat apoi în Mica Italie, întruchipată de zâmbetul irezistibil și caracterul volubil al lui Noemi Nuti, care a deschis Venus Eye către noi și ne-a demonstrat că jazz-ul este un creuzet, un organism care palpită de viață și care absoarbe influențe de pretutindeni.

Inclusiv de pe falezele încețoșate ale insulelor britanice, acolo unde realitatea și basmul se confundă. Asta simțeam ascultând-o pe Noemi Nuti înlănțuindu-și vocea de sirenă cu sunetele serafice ale harpei pe care ea însăși o mângâia cu o gingășie la care ar râvni orice domn (sau doamnă, ce știu eu).

Ca orice blockbuster, Craiova Jazz Festival a lăsat adrenalina pentru final, iar stimularea ei s-a produs în cadrul recitalului Azure al celor de la Ulrich Drechsler Trio.

Mă aventurez să spun că nu e nevoie să mergeți cu Nașu’ la psihiatru, ci doar să vă întindeți frumos pe canapea și să vă lăsați călăuziți de zâmbetul irezistibil al lui Ulrich Drechsler în compozițiile de jazz tehno funk pop quelque chose.

Muzica sa este coloană sonoră demnă de cele mai șmechere scene de acțiune din universul Misiune Imposibilă, ridicate la puterea a doua.

Și, așa cum Tom Cruise are ajutoare de nădejde, și Ulrich Drechsler și saxofonul lui mititel au fost secondați de Oliver Steger la un contrabas electric plin de abțibilduri, semn că omul se ține de treabă, și de impresionant de tânărul Matthaeus Schnoell care bătea în ale tobe, de zici că voia să deschide porțile Valhallei.

Cu forța.

Pentru ultima destinație a Craiova Jazz Festival am luat Trenul de noapte și am mers cu Nașu’ (asta e furată de la prezentatorul Andi Enache).

Ne-a tăiat bilete echipajul condus de Marcian Petrescu, care s-a prezentat ințial ca un alter ego de pistolar serigioleonian, dar pe care l-a biruit căldura, așa că a renunțat la pătura acoperitoare și s-a dezvăluit ca un veritabil Pancho Villa, cu bandulieră și umor de la mama lui.

Opriri pe traseu au fost de tot felul, de la grei precum Tom Waits, Jimmy Hendrix sau The Roling Stones la halte blues neaoșe, cu versuri hazlii și cu tâlc.

Pentru prima dată, aș fi vrut ca Trenul de noapte să aibă întârziere, pentru că, de-a lungul drumului, Marcian Petrescu mi s-a dezvăluit ca un veritabil Il Padrino della Harmonica.

Cam așa s-a săvârșit Craiova Jazz Festival din leatul 2023.

Acum îl aștept pe cel din 2024, convins fiind că îmi va face o ofertă pe nu o voi putea refuza.

Imaginile au fost surprinse de confratele meloman Daniel Botea.

Amintiri de famiglie

În ampla operă a lui Federico Fellini, apostol al lirismului cinematografic alb-negru, Amarcord se distinge drept o creație foarte colorată.

Nu doar grație cromaticii desăvârșite, ci și naturii personajelor și situațiilor înfățișate.

Filmul fellinian m-a ajutat să înțeleg mai bine și demersul lui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio. Cineastul deja consacrat se uită în trecut și ne furnizează un fel de autobiografie vag înșelătoare, care se vrea a fi o frescă a microcosmosului unde s-a format, dar și o explicație a preocupărilor, angoaselor și stilului său.

De aceea, Amarcord (care s-ar putea traduce drept Îmi amintesc) nu merită puricat pentru coerență. Așa cum mecanismul memoriei este departe de a fi linear sau structurat ca o bibliotecă, așa și modul cum își compune Fellini pelicula este tributar zbânțuielii unei anamneze naturale.

Fiecare dintre vignetele pe care regizorul le realizează cu o grijă mai mare decât pare la prima vedere are ceva de oferit.

Unele sunt nerușinate.

Unele sunt tulburătoare.

Altele sunt înduioșătoare.

Figurile care îl înconjoară pe protagonist, un adolescent în care se deșteaptă mugurii erotici și care face toate tâmpeniile specifice vârstei, sunt arhetipale: părinți colerici, un fel de Malena de Rimini, unchiul fante de Obor (sau Piazza, cum o fi la ei), preotul paroh plictisit, activiștii fasciști săraci cu duhul și alții pe care îi știm de aievea sau din alte creații din vasta cinematografie italiană.

Captivante separat, momentele din Amarcord impresionează prin modul cum evoluează. Primele sunt rocambolești, au ceva de farsă și sunt distractive cum rar găsești în filmografia lui Fellini. Pe măsură ce timpul trece și copilăria se deplasează spre maturitate, devin mai elegiace, unele chiar triste.

Amarcord e povestea inevitabilei izgoniri din Paradis.

Fiecare dintre noi a trăit-o, mai lin sau mai abrupt.

Durerea între introversiune și extroversiune

Biserica Santa Maria della Vita din Bologna e ușor de ratat.

Situată pe una dintre străzile populate care radiază din Piazza Maggiore, pitită între alte clădiri de înălțimi similare, nu atrage atenția în sine.

Însă, un afiș cu un chip deosebit de expresiv mi-a trezit curiozitatea, iar aceasta a fost răsplătită înzecit.

Acest edificiu religios baroc adăpostește un grup statuar pe care nu mă sfiesc să îl pun pe același plan cu marile creații ale Renașterii ale unui Donatello sau Michelangelo – Jelirea lui Hristos de Niccolò dell’Arca.

Poate că faptul că această operă este realizată în teracotă, un material considerat a fi mai puțin nobil decât marmura, să fi dăunat impactului ei în posteritate.

Altminteri, e greu să te sustragi intensității ei dramatice.

Am stat și am admirat-o îndelung, astfel încât am văzut diverși turiști venind, oameni chitiți să mai bifeze încă un punct din ghidurile standard pe care le aveau în mână și care au simțit brusc nevoie să se așeze, pentru a primi în plin șocul de a te confrunta cu o așa expresie a durerii.

E suficient să te uiți la postura, dar și la chipul Mariei Magdalena, care e apogeul unui crescendo al deznădejdii care evoluează din stânga spre dreapta.

Atât cât mi-au permis măsurile de protecție a operei, am examinat-o din toate unghiurile posibile.

Întâmplarea foarte fericită a făcut ca, exact în perioada când am vizitat Santa Maria della Vita, biserica să mai găzduiască un grup statuar cu exact aceeași tematică.

Acesta se intitulează Epifania durerii și a bucuriei a artistului contemporan Ilario Fioravanti și înfățișează tot un ansamblu de personaje care veghează trupul neînsuflețit al lui Iisus.

Poate că imaginea pe care am surprins-o nu lasă să răzbată trăirile figurilor, aparent placide, dar m-am apropiat de fiecare în parte și am văzut tot durere.

Însă ce diferență între exprimarea ei de aici și cea cutremurătoare a lui Niccolò dell’Arca!

Așa am compus mental extremele continuumului introversiune-extroversiune, cu care psihologia încearcă să explice multitudinea de manifestări ale emoțiilor omenești.

Și, ca în orice experiment care generează concluzii, chiar în cadrul bisericii Santa Maria della Vita am avut parte de elementul de control.

Curatorii expoziției dedicate lui Ilario Fioravanti au avut înțelepciunea să plaseze Epifania durerii și a bucuriei în oratoriul care adăpostește și Adormirea Fecioarei Maria a lui Alfonso Lombardi, o altă operă renascentistă de mare intensitate emoțională.

Admirându-le împreună, mi s-a parafat concluzia că oamenii sunt uniți prin ce simt, dar despărțiți prin modul cum o fac.

Clarobscur italian

Italia a sedus pe mulți, inclusiv pe subsemnatul.

Printre multitudinea de alți înamorați de această țară atât de dăruită de natură și de istorie se numără și Leslie Forbes, care i-a dedicat un întreg roman, Waking Raphael.

Plasat în Urbino, cartea urmărește peripețiile interioare și exterioare a trei femei, pe care destinul le aduce în același timp în orașul renascentist care l-a oferit lumii pe Rafael Sanzio.

Una este o englezoaică de vârsta a doua, proaspăt divorțată, chemată să restaureze tabloul rafaelit La muta.

A doua este o fătucă din Canada, ignorantă și dinamică, prezentatoare a unui documentar despre pictorul Madonelor.

A treia este o femeie de vârstă nedefinită, marginală și taciturnă, care trăiește departe de ochii celorlalți, numită de unii chiar La muta.

Firele lor narative se împletesc și chiar se întretaie, dezvăluind o poveste complexă și tenebroasă, în care trecutul marcat de ororile fascismului influențează încă prezentul zbuciumat de scandalurile asociate cu Mafia și Biserica Catolică.

Aici este marea calitate a romanului, faptul că nu este doar un ghid entuziast al acelei părți a Italiei. Dincolo de plăcerea descrierilor culinare sau a peisajelor pitorești, urbane sau rurale, și lăsând deoparte foarte documentatele aspecte legate de restaurarea unei picturi, cartea nu ocolește corupția umană și insituțională din spatele acelei la vita e bella pe care o vedem când mergem în vacanță în Cizmă pentru câteva zile.

Chiaroscuro nu e doar un termen din artă.

Mai deunăzi o auzeam pe o amică exprimându-și admirația față de romantismul bărbaților italieni (în contrapondere cu țărănia celor autohtoni, bănuiesc).

Leslie Forbes nu-și poate dezamăgi cititoarele și compune trei derivate ale acestui arhetip.

Bărbatul dur, cu șorțul plin de sânge de porc, dar și capabil de sensibilitate.

Tinerelul volubil și pilot de scuter.

Contele rafinat (și viciat).

Așa că damele care vor să facă turism intelectual vor găsi prilej de visare oricum ar fi.

Waking Raphael e perfect ingredient pentru la dolce vita estivală.

Antrenantă, facilă și deloc superficială.

A se asocia cu un cocktail, pe un șezlong pe malul Adriaticii.

Jocul ca evadare

Castelul familiei d’Este din Ferrara este un moment închinat puterii.

Este impozant, este înconjurat de apă, pentru a-l face inaccesibil, iar în interior are două mari părți.

Cea de sus încântă prin decorațiuni, atât prin realizare, cât și prin tematică (există inclusiv o sală dedicată unor sporturi din epocă).

Cea de jos tulbură, pentru că este compusă dintr-o rețea de celule care par mai înfricoșătoare decât cele din Palatul Dogilor, de pildă. Unele au încă aerul jilav și oprimant care invită la deznădejdea unei sentințe fatale.

Nu-mi imaginez cum un deținut ar fi putut scăpa de acolo. De aceea, nu e de mirare că pereții acestor hrube sunt ticsiți cu inscripții, prin care nefericiții captivi și-au exprimat furia sau resemnarea sau și-au găsit o palidă formă de evadare prin artă.

Dintre toate formele de a amăgi universul carceral care mi-au ieșit în cale până acum, aici am găsit-o pe cea mai spectaculoasă.

O aveți în imaginea de mai sus.

De menționat că niciunul dintre membrii personalului castelului, oricât de îndatoritori ar fi fost, nu m-a putut lămuri pe deplin în privința acestei creații aparte, așa că tot ce veți citi în continuare sunt presupunerile mele.

După cum se vede, este vorba despre o suprafața ca a tablei de șah, dar de formă circulară.

În jumătatea inferioară a desenului, pătratele albe conțin diverse silabe.

Citite în normal de la stânga la dreapta, par a proclama nevinovăția autorului și a deplânge ghinionul de a fi ajuns acolo.

Dar nu cred că a depus atât efort doar pentru atât. Fără a fi cunoscător la limbii italiene, cu atât mai puțin a variantei sale ferrareze renascentiste, tot mi s-a părut că, urmând diverse trasee pe tabla de joc, am putut compune diverse cuvinte. Și chiar dacă unele nu erau reale, sunau plauzibil.

Într-un cuvânt, m-am jucat.

Mă aventurez să spun că pentru asta l-a folosit și artistul necunoscut.

Și-a umplut timpul încercând să-și păstreze mintea vie.

Ca unul care îndrăgește jocurile de societate, mărturisesc că am simțit o emoție autentică simțind conexiunea cu acest om care a trăit acum sute de ani.

Și mi-a confirmat, încă o dată, că ludicul e hrană pentru sănătatea mintală.

Film în sat despre sat

Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Motivația juriului Nobel pentru acordarea premiului către Mario Vargas Llosa poate constitui și descrierea demersului artistic realizat de Paul Negoescu în multilaureatul film Oameni de treabă.

Pelicula are o structură americană, impecabil adaptată stilistic și caracterologic la universul rural românesc (în cazul de față în Botoșani), unde factorii de putere sunt primarul, popa și șeful de post și unde Omerta e lege.

Ilie (zis și Iliuță, pentru apropiați) e un polițist care se târâie prin viață și mai are un singur dor: să-și cumpere o livadă.

Când e aproape să își vadă amărâtul de vis împlinit, se vede prins în ițele unei crime, pe care partenerul lui tânăr și zelos de la oraș se încăpățânează să o elucideze, deși semnalele de la mai marii comunități sunt să bage totul sub preș.

Suntem martorii deja familiarului proces prin care se fac aluzii, amenințări și oferte voalate, cu toate consecințele nefaste pe care le știm.

Din punct de vedere al realizării, Oameni de treabă uzează de vechiul mecanism al cadrelor prelungi în care îi urmărim pe actori fumând sau mâncând sau pur și simplu șezând. Meritul regizorului este că a învățat din excesele iluștrilor înaintași și a dozat procedeul suficient de bine, încât nu e supărător și e mai mult o cale de a ne apropia de povară sufletească pe care protagonistul o duce pe umeri, aproape literal.

Adus de spate, obosit de viață, obosit de moarte, Iulian Postelnicu își asumă o interpretare foarte dificilă, de placiditate punctată de excelente momente de expresivitate, ceva de genul creației care i-a adus lui Cassey Affleck Oscarul pentru Manchester by the Sea. Deznădejdea și rebeliunea care se deșteaptă treptat în sufletul său țin filmul închegat și interesul treaz în ciuda mizei sale deloc glorioase.

Distribuția are accentul moldovenesc și prestația necesare, însă nu cred că a fost, este și va fi vreun spectator din generația mea sau mai în vârstă care să nu fi fost impresionat de prezența scenică a lui Vasile Muraru.

Ca unul care a crescut cu scheciurile ușurele care îl aduceau împreună cu răposatul Nae Lăzărescu, personajul său de aici este un monument de subtilitate. Fără artificii actoricești, Vasile Muraru reușește să redea un ipochimen respingător, chiar dacă nu îl vezi întreprinzând nimic abominabil.

Este însăși fața samavolniciei care le-a adus în pragul disperării și ale cărei efecte se văd în explozia de la Crevedia sau în crima din Grădina Botanică din Craiova sau în tragedia de la 2 mai.

Tocmai pentru că Oameni de treabă reușește să surprindă asta cu lăudabilă eficiență artistică, îi rog pe realizatori să nu mai catalogheze filmul drept comedie și să schimbe afișul ăla oficial, care e o minciună sfruntată.

Filmul nu e amuzant decât prin ciclicitatea unui scene minore.

În rest e amar, cu un dram de umanitate.

Așa cum e viața în România în general.

***

Am vizionat această producție cinematografică pe un tăpșan de la Cernăteștii de Dolj, sub cerul înstelat, zgribulit un pic din cauza frigului nocturn de vară târzie, în cadrul proiectului Film în sat, inițiat de inimosul Toma Cuzin, care a înțeles că arta poate fi un liant între rural și urban, o mână întinsă către semeni care nu au atât de mult la acces la ea, dar care o pot aprecia la fel de mult.

Remarcabil este și spiritul de festival autentic pe care l-a generat acest proiect, o vibrație de care purcoiul de bani cheltuit cu Craiova Intencity e încă departe.

Imaginile suprinse de amicul Daniel Botea sunt elocvente în acest sens.

Sei bellezze

La Pinacoteca Națională din Bologna sunt multe picturi superbe.

Atât de multe, de fapt, încât nu le poți savura pe deplin într-o vizită scurtă.

Așa că, la un moment dat, fermecat de una dintre imaginile de mai jos, m-am concentrat să remarc acele figuri feminine de o frumusețe transcendentală.

Mai jos aveți șase dintre ele (pentru simplificare, voi menționa doar numele pictorului, nu și titlurile tablourilor).

Vă las vouă ingrata sarcină de a o alege pe cea care vă place cel mai mult.

Eu n-am reușit să o duc la capăt.

Nicolo dell’Abate

Guido Reni

Giorgio Vasari

Giovanni Andrea Sirani

Gaetano Gandolfi

Donato Creti

Cu nașu’ la neurolog

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

Despre Invictus și manifestările lui

Închisoarea este un microcosmos aparte.

Însă sunt puțini cărora le place să fie parte din el.

Unii dintre rezidenți merg chiar mai departe și evadează.

Iar modul cum o fac este o mărturie grăitoare asupra inventivității, perseverenței și rezistenței psihicului uman.

Fugarii a Ruxandrei Cesereanu vine să ne ofere un crâmpei din această latură spectaculoasă a istoriei, mai precis Evadări din închisori și lagăre în secolul XX.

Autoarea declară dintru început că se concentrează asupra evadărilor unor deținuți politici sau a unor prizonieri de război, dar asta nu știrbește bogăția relatărilor.

Poveștile pe care ni se spune, deși doar câteva picături într-un ocean, sunt atât de fascinante, încât parcurgi volumul cu nesaț, ca pe o carte bună de aventuri.

Cu un condei doct, dar fluid, Ruxandra Cesereanu procedează aristotelic, descompunând expozeul în tipologii diverse, de evadări și evadați, de procedee și motivații.

Iar marele său merit este puterea de sinteză, pe care o s-o dovedesc într-un mod cât se poate de plăcut mie.

În timp ce parcurgeam paginile cărți, mă descopeream gândindu-mă la diverse filme care pot ilustra diversele aspecte tehnice sau psihologice prezentate.

Iată mai jos o listă lungă, dar nici pe departe exhaustivă a unor astfel de pelicule:

Le trou – tradus simplu – Gaura – acesta este filmul suprem care demonstrează de câtă ingeniozitate sunt în stare acei deținuți chitiți să scape; iar dacă aveți îndoieli în privința veridicități, aflați că unul dintre protagoniști este el însuși un fost fugar, ales să joace în film tocmai pentru asta.

***

Un condamné à mort s’est échappé (ou Le vent souffle où il veut) – un film care prezintă evadarea ca atitudine filosofică, dar care nu e cu mai prejos în privința suspansului decât producția de mai sus.

***

The Shawshank Redemption – știu că e un pic urât din partea mea să vă dezvălui oarecum deznodământul, dar erau pagini ale cărții Ruxandrei Cesereanu care parcă descriau perseverența personajului lui Tim Robbins.

***

Escape from Alcatraz – titlul e elocvent în sine, însă merită menționat că, dincolo de partea fizică a operațiunilor desfășurate de Clint Eastwood, mentalitatea sa de om care acceptă provocarea supremă este leit a multora dintre figurile descrise în carte.

***

Midnight Express – la un moment dat în acest film, protagonistul și prietenii săi dezbat posibilele metode de evadare – peste zid sau pe sub zid; nu doar că acestea corespund exact taxinomiei propuse de Ruxandra Cesereanu, dar finalul peliculei ilustrează o a treia abordare pe care autoarea o menționează în lucrarea sa.

***

The Fugitive – cartea nu acordă atenție doar metodelor de evadare, ci și modului de viață al fugarului după ce a reușit să depășească barierele constrângerii fizice a închisorii, iar cu greu se poate găsi surprinsă această perpetuă vigilență și dedublare mai bine decât în această peliculă pe care pot să o văd și o să revăd la nesfârșit.

***

The Runaway Train – cel puțin prima parte a filmului este o impecabilă frescă a unor tipologii diverse de evadați (profesionistul și oportunistul), precum și a măsurilor de precauție luate de aceștia pentru a se ține departe de raza de acțiune a urmăritorilor.

***

The Great Escape – așa cum ne spune și Ruxandra Cesereanu, evadările colective au fost mai rare și mai puțin încununate de succes decât cele individuale; aici avem povestea romanțată a uneia dintre cele mai cunoscute dintre ele.

***

Papillon – nu putea să lipsească acest film, care prezintă, într-un cadru luxuriant, întregul traseu al unei evadări, de la idee la execuție.

***

Stalag 17 – un film complex și surprinzător de amuzant, având în vedere că se petrece într-un lagăr de prizonieri din Al Doilea Război Mondial; e foarte ilustrativ pentru eterna cursă dintre captivii care vor să evadeze și autoritățile care vor să îi împiedice.

***

Out of Sight – o peliculă care merită să fie pe această listă, chiar și numai pentru scena de final, care îi are în prim plan pe George Clooney și Samuel L. Jackson.

***

Life – o comedie dulce-amară cu Eddie Murphy și Martin Lawrence, amici și deținuți pe viață, în care unul dintre ei încearcă în permanență să evadeze, cu succesul pe care îl au mulți în a se lăsa de fumat.

***

The Way Back – un film regizat de reputatul Peter Weir, care urmărește una dintre poveștile despre anduranță amintite și de Ruxandra Cesereanu, cea a evadaților din Gulag care străbat deșertul Gobi pentru a ajunge în India; într-unul dintre cele mai simpatice roluri îl regăsim pe Dragoș Bucur.

Ca o concluzie, vă las cu versurile de final din Invictus, poezia lui William Ernest Henley, pe care un deținut faimos, Nelson Mandela, și-o recita în lunga-i captivitate, pentru a-l ajuta să evadeze.

Nu fizic, ci psihic.

De unde începe totul.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scroll,

I am the master of my fate,

I am the captain of my soul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a neîmblânziților.