De la idee la execuție

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Pe lângă alte nestemate plastice despre care v-am vorbit mai deunăzi, Pinacoteca Națională din Bologna găzduiește un ansamblu fascinant al procesului de realizare a unei opere de artă.

În timpul lucrărilor de conservare a picturilor de pe pereții Bisericii Mezzaratta, restauratorii au descoperit, sub frescele propriu-zise, desenele pregătitoare ale picturilor.

Aceste contururi erau realizate cu ajutorul unui pigment provenit din zona Mării Negre, din orașul Sinop, din Turcia de astăzi.

Inițial, am fost sedus de ipoteza potrivit căreia acest toponim și proveniența acelei culori de acolo au condus la cuvântul ”sinopsis”, dar se pare că etimologia acestuia este mai veche și nu are legătură cu orașul Sinop.

Ce a rămas, însă, a fost fascinația mea pentru o viziune de ansamblu asupra parcursului de la idee la execuție.

Așa cum le-am aranjat, imaginile surprinse de mine arată lesne toate modificările care au survenit de la o fază la alta a creației (prilej de reflecție în sine asupra a ce înseamnă flexibilitate mentală), însă, în muzeu, frescele și desenele pregătitoare erau în săli diferite, așa că aproape alergam dintr-una într-alta, pentru a le compara cât mai amănunțit.

Ca o concluzie, această mică, dar semnificativă parte a vizitei mele la muzeul din Bologna mi-a relevat încă o dată că expunerea la artă are beneficii care depășesc simpla experiență estetică.

We, Robots

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce înseamnă să fii creator în zilele noastre?

Mai poți plăsmui ceva cu totul original?

Sau merită să fii numit astfel chiar când sorbi ideatic din multe izvoare?

Acestea erau câteva dintre gândurile care îmi străbăteau mintea în timp ce urmăream The Creator, un film SF care nu face un secret din sursele-i multiple.

Terminator, Blade Runner, District 9, Mercury Rising, The Windup Girl și vasta operă asimoviană cu această tematică sunt referințele pe care le-am identificat eu însumi fără să fac vreun efort special în acest sens.

Dar pelicula lui Gareth Edwards nu e o simplă clonă, pierdută în războiului stelelor al creațiilor de gen, și beneficiază de destule calități care să o recomande.

Povestea este a anti-eroului singuratic și dezamăgit, care își vede loialitatea pusă la la încercare, când îi iese în cale un copil din tabăra adversă, pe care are misiunea să îl lichideze, dar pe care alege să îl protejeze.

Totul are loc pe fondul unui conflict global dintre oamenii organici și replicanții și androizii înzestrați cu inteligență artificială.

Realizarea tehnică e primul lucru pe care îl remarci la The Creator. Ca și în Rogue One, Gareth Edwards optează pentru efecte speciale care au corporalitate și care nu sunt sunt umbre străvezii proiectate pe nelipsitul ecran verde. Unele peisaje, de la metropole futuriste la piscuri himalayene, sunt de-a dreptul poetice.

Apoi, mi s-a părut foarte bine punctat un paradox de care nu e străină nici lumea reală și imediată în care trăim.

Deși universul din The Creator este populat de roboți, acțiunea este pusă în mișcare și deturnată de emoții pur omenești: iubire, ură, paranoia, regrete, aspirații și multe alte din panoplia simțămintelor care mută roți și stele, pornesc războaie și comit orori.

Pentru a reda aceste emoții, e nevoie de o distribuție competentă, iar The Creator o are.

Vitalitatea cu reușite accente dramatice a lui John David Washington nu mi-era străină și nu puține au fost momentele când pe chipul lui am regăsit expresivitatea ilustrului său tată.

Vedeta filmului este însă copila Madeleine Yuna Voyles, care, la doar nouă ani, știe să arboreze un aer vag androgin, necesar condiției androide, și să îmbine drăgălășenia cu amenințarea aluzivă, ca într-o versiune asiatică de The Omen.

Am regăsit cu plăcere ținuta impunătoare și timbrul vocale aparte ale lui Ken Watanabe, iar energia izvorâtă din ură a milităresei jucate de oscarizata Allison Janney e aproape palpabilă.

Deși diferă în multe privințe, The Creator și cel mai recent film Mission Impossible au ceva în comun.

Prin intermediul divertismentului, subliniază cea mai recentă angoasă a umanității – relația cu Inteligența Artificială.

Voi fi oare creatori ai unui destin demiurgic sau artizani ai propriei distrugeri?

Pești mici, suflete mari

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Se dă următoarea afirmație:

În România nu se face nimic.

Precum și două corolare ale ei:

În România nu se face nimic cu cap.

În România nu se face nimic cu suflet.

În continuare vă voi demonstra că aceste afirmații pot fi dezmințite, povestindu-vă despre Fish for Life – Refacerea culoarelor de migraţie şi a habitatelor pentru speciile de peşti reofili din Râul Gilort.

Acest proiect a început la 1 septembrie 2017, este derulat de Agenția pentru Protecția Mediului Gorj, în colaborare cu Invisible Nature și Universitatea din București, finanțat de Comisia Europeană prin programul LIFE+ și co-finanțat de Guvernul României.

Obiectivele declarate ale proiectului sunt:

Îmbunătățirea diversității habitatelor pentru patru specii de pești prin diversificarea variabilității morfologice și caracteristicilor fizice ale albiei râului, refacerea conectivității longitudinale a râului Gilort și menținerea caracteristicilor hidromorfologice a cinci corpuri de râu ce acoperă o distanță de aproximativ 26 de km.

Însă, așa cum ne spuneau unii dintre cei implicați în implementarea proiectului, unul dintre scopurile generale ale acestei inițiative este să arate că lucrurile se pot face și ALTFEL.

Că se poate folosi știința acumulată în timp și spațiu, că nu e rușine să învățăm de la alții (s-a menționat modelul suedez în abordarea hidromorfologică) și că natura știe ce are de făcut, nefiind nevoie decât să îi urmezi principiile.

În acest sens, pentru a reda râului Gilort trăsăturile naturale, s-au întreprins următoarele lucrări de reconstrucție ecologică.

Pe malurile sale au fost plasați bușteni proiectați sau bușteni prag (16 bucăți), precum și căsoaie simple (formate din 14 trunchiuri) sau căsoaie duble (formate din 16 trunchiuri), aceste două categorii din urmă fiind de-a dreptul fascinante pentru mine, pentru că, privite de un ochi necunoscător, par simple adunături de lemne aduse de râu.

În realitate, forma și amplasarea lor sunt rezultatul unor calcule foarte complexe, pe care Cristi, unul dintre ghizii noștri într-ale reconstrucției ecologice ni le-a arătat cu titlul de divertisment, trezindu-mi amintiri ambivalente de la calculele cu integrale și logaritmi din liceu.

De asemenea, pe cursul Gilortului și al afluenților săi din proximitate au fost plasate anrocamente de dimensiuni variabile (în număr de 241). În imagini sau chiar la fața locului nu par mai mult decât niște pietroaie puse aleatoriu în apă, însă ele au darul de a oferi diverselor specii de pești alternanța ape repezi – ape încete, ape tulburi – ape limpezi de care au nevoie pentru odihnă, refugiu și reproducere.

Și așa am înțeles ce frumoasă și ilustrativă este metafora eminesciană ”cuibar rotind de ape” din Pădurea de Aramă din Călin (file din poveste).

Toate acestea nu ar avea efect, dacă nu s-ar acționa pe un front mai larg, prin lupta împotriva eroziunii malurilor Gilortului.

Pentru acesta au fost realizate o serie de plantări de-a lungul râului – 6000 de puieți și anume salcie albă (823 puieți), anin negru (2835 puieți), plop negru/plop alb (1800 puieți) și frasin (517 puieți).

Din totalul puieților de anin negru plantați, 30% au fost recoltați din regenerări naturale (din arealul sitului Natura 2000 Râul Gilort și din zonele învecinate), cu respectarea condițiilor dimensionale și de calitate impuse prin standardele specifice lucrărilor silvice. Lucrările de plantare vor continua și în toamna lui 2023, suprafața totală reîmpădurită urmând a fi de 3,09 hectare.

Primii beneficiari ai tuturor acestor măsuri sunt trei specii de pești și un ciclostom (cuvânt pe care l-am învățat cu această ocazie).

Mreana vânătă, ruda mai mică și mai agilă a mrenei comune, populează râurile mai repezi de munte și este o specie-umbrelă, deoarece, prin protejarea ei, existe efecte pozitive asupra multor alte specii din același habitat.

Porcușorul de nisip (numele e adorabil, nu-i așa?) trăiește pe fundul albiilor de râu și este la rându-i o specie-umbrelă pentru alți fârtați care preferă același habitat.

Dunărița (alte nume adorabil) este un pește mic, dar foarte destoinic, care asigură curățenia râurilor, deoarece consumă materia în descompunere de pe fundul albiei apei curgătoare.

Chișcarul este un văr mai afurisit al țiparului. Când ne-a fost prezentat, a fost caracterizat, în glumă (sper) ca fiind urât. Nu sunt de acord. Natura are căile ei de a plăsmui, dacă nu frumusețe, atunci pitoresc în diverse forme. Unde mai pui că își asumă un rol neplăcut, dar important în ecosistemul său, prin faptul că parazitează alți pești și se agață de exemplarele mai slabe, contribuind astfel la îmbunătățirea zestrei genetice a acelor specii.

Însă, in extenso, beneficiari ai Fish for Life suntem toți.

Suntem o parte a naturii.

Iar o natură sănătoasă și voioasă presupune și niște oameni mai sănătoși și mai voioși.

P.S. Povestea acestui proiect a pornit de la o analiză a populației de scobar, al cărui nume a generat imediat glume în rândul grupului vesel de bloggeri craioveni ajunși pe meleaguri gorjene.

Așa că vă las cu una dintre ele, găsită foarte prompt de colegul Marian.

Restul imaginile sunt surprinse de ochiul iscusit al Xaarei Novack.

Umor avem, autostrăzi ne mai trebuie

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Construirea sau, mai degrabă, neconstruirea autostrăzilor în România a trecut deja de domeniul istoriei recente și este deja parte din folclor.

Așa că nu am fost surprins, dar am fost încântat să descopăr Jocul autostrăzilor, produs autentic românesc, atât din punct de vedere al realizării, cât și al tematicii.

Așa cum îl arată și numele, jocul te pune în situația de a construi diverse autostrăzi, prin dobândirea cărților de joc aferente orașelor de pe traseu.

În funcție de numărul obținut la un zar, jucătorii se deplasează pe hartă cu pioni de diverse culori (în imaginea de mai sus, am încercat să redau apartenențele politice ale unor orașe mari din România), iar cărțile de autostradă se obțin în felul următor:

”Atacatorul” mizează cu o carte de sabotaj cu valoare negativă, iar ”apărătorul” (adică deținătorul cărții respective) ripostează, dacă poate, cu o carte sau mai multe de valoare pozitivă egală sau mai mare.

Aici e punctul în care Jocul autostrăzilor își vădește atât inteligență, cât și umorul.

Acele cărți au diverse valori și prezintă totodată evenimente și apucături arhicunoscute, care au subminat dezvoltarea României din 1989 încoace.

Le aveți în imaginea de mai jos și nu le-am ales așa doar pentru că acelea negative sunt mai distractive. Nu, pur și simplu sunt mai multe cărți cu valoare negativă, pentru că asta e situația în țărișoara noastră.

Dovada supremă a hazului de necaz care i-a animat pe creatorii jocului este valoarea atribuită promisiunilor electorale, după cum puteți vedea.

Însă, e tot atât de adevărat că uneori astfel de gogoși vândute electoratului fac diferența în alegeri.

Jocul autostrăzilor are marele merit că, printr-un mecanism ludic coerent, reușește să redea un tablou larg și sugestiv al unui fenomen economic, politic și social.

E clar, românii pot prinde pe oricine din urmă, în orice domeniu, inclusiv al jocurilor de societate.

Și o da Cel de Sus să avem și autostrăzi peste vreo câteva decenii.

P.S. Mulțumesc celor de la libraria online Libris pentru un joc cât o serie de reportaje de-ale lui Tolontan.

Apropieri și depărtări

By Iulian in Filme 0 Comment

Vă rog să-mi explicați ceva.

Cum se face că din una dintre țările cu cele mai mari probleme cu natalitatea, unde părinții nu mai știu ce să facă să-și împingă odraslele într-o relație, vin cele mai frumoase povești de dragoste ale ultimelor decenii?

My Sassy Girl, Decision to Leave, iar acum Past Lives.

Asta ca să mă limitez doar la Coreea de Sud, și să nu mă aventurez spre alte meleaguri asiatice, la fel de productive la rându-le.

Pelicula de față, scrisă și regizată de Celine Song cu acea dedicare pe care numai o operă proprie o poate suscita (vezi The Father al lui Florian Zeller), este o elegie a imposibilității care face dragostea înălțătoare.

Fata și băiatul sunt colegi de clasă.

Sunt rivali la învățătură, dar se plac reciproc mult de tot.

Din păcate, familia ei emigrează și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

Peste mai bine de o decadă se regăsesc online, iar flacăra iubirii se reaprinde, mediată de tehnologie.

Din păcate, ambițiile profesionale ale fiecăruia sunt divergente și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

După încă o decadă, el, matur și coreean până în măduva oaselor, călătorește la New York pentru a o vedea pe ea, matură, măritată și americanizată puternic.

Ce se va întâmpla între cei doi?

Vă las să descoperiți singuri și mă concentrez doar să vă dau motive să o faceți.

Primo, mai rar se poate întâlni un film în care verbalul și non-verbalul (gestica și proxemica) să se afle într-un asemenea sublim echilibru.

Da, vorbele sunt importante, dar ce greutate dobândesc când privirea alunecă într-o parte, când un umăr se întoarce ușor, când pașii încetinesc!

Toate acestea se dezvăluie cu o claritate care nu e întrecută decât de subtilitatea cu care triumviratul de interpreți (Great Lee – Nora, Teo Yoo – Hae Sung și John Magaro – Arthur) le redă.

Secundo, pentru Celine Song acesta este primul film de lungmetraj. Nu mai are la activ decât niște episoade de serial.

Cu toate acestea, cineasta coreeano-canadiană manifestă un control al celei de-a șaptea arte precum un realizator de top cu câteva decenii de activitate în branșă

Skype-ul, programul ăsta de comunicare care mi-a mâncat zilele cu defecțiunile lui când ai mai mare nevoie de el, devine aproape glorios prin modul cum facilitează idila ipostazelor studențești ale protagoniștilor.

Peisaje urbane din metropola new-yorkeză, familiare grație agitatelor producții hollywoodiene, devin sub atingerea lui Celine Song de-a dreptul poetice, cu nimic mai prejos decât cele din Veneția sau Paris.

Iar dacă ar fi aleg una dintre multele secvențe memorabile din Past Lives, aceea este cea a coloanei de așteptare la îmbarcarea spre Liberty Island. În ea e, comprimată, magia irepetabilă a cinematografiei.

Terțo, deși destinele pe care le urmărește sunt profund individuale, filmul ne lasă să întrezărim o amplă frescă a distanței dintre oameni.

Nu doar cea fizică, materială, ci și culturală.

Inocenți în egală măsură, cei doi copii evoluează în societăți diferite și se îmbibă de valorile și mentalitățile respective, chiar dacă personalitățile și sentimentele le rămân aceleași.

Fiecare pas făcut într-o altă direcție dublează depărtarea dintre doi oameni.

Nici eu nu sunt străin de efectele acestui proces inexorabil.

Dacă vă știți cu răbdare, mergeți la Past Lives.

Dacă vă știți fără răbdare, mergeți la Past Lives.

Veți descoperi că o capodoperă te ajută să te oprești în loc, ca să asculți, să vezi și să simți.

Ipostaze de zbucium

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Un festival cultural mare are tendința de a se extinde, atunci când stârnește un interes atât de vast, încât depășește fruntariile orașului care îl găzduiește.

S-a întâmplat cu Festivalului Internațional „George Enescu” care a trimis o nestemată a sa la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, știut fiind că nicio provocare nu este prea mică pentru orchestra de aici.

M-am numărat printre cei care au profitat de această ocazie, care mi-a oferit trei ipostaze ale zbuciumului.

Prima dintre acestea a fost Uvertura „Jadwiga, regina Poloniei” de Karol Kurpinski, o lucrare inedită, al cărei popas la Craiova a fost facilitat și de faptul că dirijor al concertului a fost leahul Jacek Rogala, cu figura sa veselă și ochelarii pe vârful nasului, ca ai unui profesor iubit de elevi, care, fără să facă pe zbirul, îi învață carte bine de tot.

În compoziția dedicată acestei regine remarcabile a Poloniei a regăsit zbuciumul unei femei care a fost nevoită să renunțe la iubirea adevărată pentru o căsătorie politică, al unei femei nevoită să se impună într-o lume a bărbaților și care a făcut-o foarte bine.

Atât de bine, încât bănuiesc că figuri feminine regale precum a sa au condus la modificarea regulilor jocului de șah, astfel încât regina a devenit cea mai puternică piesă.

Cea de-a doua ipostază a zbuciumului a avut în prim-plan violoncelul.

Un instrument care m-a trimis întotdeauna cu gândul către o stare în cel mai bun caz melancolică, dacă nu chiar apăsătoare, fără ca asta să-i scadă din frumusețea sonorității.

Nici Concertul în La minor pentru violoncel și orchestră, op. 129 al lui Robert Schumann nu a fost departe de această trăire, însă a potențat-o cu o sublimă ilustrare a zbuciumului, întruchipată de tânărul solist luxemburghez Benjamin Kruithof.

Stare de flux manifestată în vâltoarea interpretării nu mi-era străină, însă incredibila varietate de tonuri și nuanțe muzicale pe care această bucată a încordat forțele fizice și psihice ale violoncelistului, care le-a ținut în echilibru prin forța vitală a respirației.

În suflul impecabil sincronizat cu gesturile muzicale pe care Benjamin Kruithof am regăsit spiritul elevării psihice prin mișcări fizice dintr-o kata a unei arte marțiale.

Nu cred că e o întâmplare.

Muzica și artele marțiale se adresează celor mai profunde straturi ale ființei.

Tripticul auditiv al acestui spectacol a fost despre zbucium, însă, cu toate acestea, la finalul său eram liniștit și încântat.

Dincolo de miracolul general al muzicii clasice, a contat și că s-a încheiat cu Dansurile simfonice, op. 64 ale lui Edvard Grieg.

O suită de diverse momente de agitație pașnică, de iureș inofensiv, de urmăriri haioase între Tom și Jerry.

Poate că o asemenea asociere vi se pare prea puțin glorioasă.

Însă știu un lucru.

Oricând privesc acele desene animate sunt fericit.

Imaginile sunt surprinse de melomanul infatigabil Daniel Botea.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (23)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Am călătorit mult pe meridianele vinurilor oltenești, atât de mult, încât pelerinaju-mi mă aduce deja des în compania unor licori pe care le-am mai întâlnit cândva.

De data asta le-am întâlnit chiar pe cele din gama Pelerin a Domeniului Drăgași din jutețul Vâlcea, pe care am avut ocazia să le degust acum ceva ani.

Aventura acelei crame era atunci la început.

Acum le-am regăsit creațiile oenologice mai îndrăznețe, mai pitorești, mai inovative. Un exemplu peremptoriu este faptul că nu s-au dat în lături de a realizat un vin Rose din struguri albi, contrazicând practica obișnuită de utilizare a strugurilor roșii.

Am aflat, pentru prima dată în viața mea despre tehnica de vinificație Ramato, prin care mustul rămâne în contact cu pielițele mai mult timp în perioada fermentării.

Toate acestea ne-au fost prezentate de Alina Bușu, reprezentanta Domeniului Drăgași, în ale cărei energie și pasiune am descoperit încă o dată acest spirit animat al cramelor private din România care sfidează terroir-ul economic, legislativ și politic neprielnic din țărișoara noastră și care își fac treaba admirabil de bine.

Și așa cum conchideam alături de comesenii mei, gustul unui vin are ceva senzorial, dar și cultural, iar asta mi s-a relevat cu foarte multă pregnanță în asocierea culinară cea mai spectaculoasă a serii – Arhon Cabernet Franc 2017 și Grana Padano Delaco D’Exceptie.

O combinație care m-a transportat înapoi în timp în două feluri.

Unul a fost stârnit de numele vinului, ”Arhon”. Alina Bușu ne-a explicat că intenția a fost de a face trimitere la rangul boieresc din vechime, știut fiind că pântecoșii potentați de pe meleagurile noastre se dădeau în vânt după vinurile roșii, așa cum minunat ne povestește Sadoveanu.

Imaginația mea a fost, însă, împinsă și mai departe, către arhonții din Atena antică, magistrații care împărțeau dreptatea.

Și tot dreptate îi dau și eu unui contemporan al acestor arhonți, lui Epicur, care spunea:

N-ai nevoie de multe să fii fericit.

Un pic de brânză, un pic de vin și prietenii alături.

Exact ce s-a întâmplat la această ediție de Brânzeturi cum se… cuVin, organizată de Asociația Bloggerilor Olteni și de la DictionarCulinar.ro și găzduită de C House Milano Craiova.

Dar împerecherea Arhon Cabernet Franc 2017 și Grana Padano Delaco D’Exceptie mi-a facilitat o călătorie retrospectivă și pe coordonate pur senzoriale.

La chiar prima dintre aceste degustări, care au ajuns deja la un număr îmbucurător de mare, combinația brânză-vin care mi-a câștigat papilele gustative era una formată tot dintr-un vin roșu și Grana Padano.

E ceva aparte în modul cum vinul cel purpuriu se strecoară între bucățelele sfărmate ale brânzei.

E ceva anume în subtila lor interacțiune.

E ceva special în alchimia unică pe care o degajă.

Am trăit în prezent, dar și în trecut.

Și mi-am adus aminte de nemuritoarele vorbe ale lui Omar Khayyam:

Bea vin: timpul te paște, viclean,

Zadarnic fugi, te-ajunge din urmă

Și-o zi ca asta să regăsești

Nu mai putea-vei mâine.

Imaginile au fost suprinse de degustătorul-șef Daniel Botea.

Schimbarea de paradigmă nu e doar un concept corporatist

By Iulian in Jocuri 0 Comment

”Schimbarea de paradigmă” e o expresie întinată de utilizarea excesivă în limbajul de lemn corporatist sau politicianist.

Dar conceptul este unul de mare importanță pentru fiecare dintre noi, pentru că reprezintă o abilitate cognitivă esențială, aceea de a nu rămâne blocat pe un anume mod de gândire și de a reuși să adopți altul, în vederea atingerii anumitor obiective.

Dacă nu vi se pare necesar, gândiți-vă numai câți oameni aveți în jur care refuză să accepte anumite aspecte ale existenței, chiar dacă li se prezintă fapte și dovezi.

Sunt mulți factori care conduc la o astfel de îngustare a minții și a lupta contra ei nu e deloc ușor.

Așa că orice prilej de a exersa simpla abilitate de a-ți modifica perspectiva este binevenit.

Mai jos aveți trei jocuri abstracte care te obligă să faci exact asta.

***

Qwirkle este un joc care poate fi asemănat cu rummy-ul sau cu dominoul și totuși este mai mult decât atât.

Piesele sunt de șase tipuri, atât de formă, cât și de culoare, și trebuie plasate astfel încât să se formeze serii bazate pe una dintre cele două categorii.

Provocarea este să pendulezi permanent între a urmări asocierile de un fel sau altul, iar efortul mental sporește pe măsură ce numărul pieselor plasate pe masa de joc crește.

Nu lipsesc încordări plăcute ale atenției și calcului probabilităților, abilitățile indispensabile, la rându-le, pentru o capacitate sănătoasă de luare a deciziilor.

***

Set este un joc de cărți aparent simplu, dar care devine foarte solicitant când provocarea cognitivă pe care ți-o ridică se desfășoară într-o cursă cu ceilalți.

Jocul constă dintr-un set de cărți care au inscripționate diverse simboluri, în număr de unu, doi sau trei, de diverse culori, modele sau forme.

Pe masă se plasează doisprezece cărți, iar fiecare dintre jucători are de găsit un set de trei care fie au aceleași caracteristici, fie le au pe toate diferite.

Aceste două variante de cerințe pun probleme de concentrare și de adaptare la o paradigmă în continuă schimbare.

În primul caz, e foarte lesne să fii sedus de un set de trei cărți, ca să constați la o privire atentă că una dintre ele are ceva diferite de celelalte două.

În al doilea caz, e la fel de ușor să greșești, crezând că ai găsit trei cărți diferite , pentru ca apoi să observi (sau, mai degrabă, adversarii tăi) că două au o mică trăsătură în comun.

Se poate juca individual, pentru antrenament, sau împotriva mai multora, pentru a descoperi cât de mare e impactul presiunii asupra abilităților cognitive.

***

Quarto încununează acest triumvirat de jocuri binefăcătoare pentru mine, cu un mecanism ludic simplu, dar de mare efect.

Urmaș îndepărtat al X și 0, jocul te provoacă să formezi o linie de patru din piese care au ceva în comun: culoare, formă, înălțime sau textură.

Obișnuit fiind cu un aspect uniform al pieselor, caracteristic multor astfel de jocuri abstracte, poți foarte lesne să ignori că un astfel de șir de patru poate include elemente care par altminteri foarte diferite.

Chiar și dacă ar fi inclus doar această provocare, Quarto ar fi fost un joc excelent, însă o prevedere scurtă a regulamentului îl transformă într-unul strălucit, de-a dreptul.

Tu alegi ce piesă plasează adversarul pe tabla de joc.

Și invers, evident.

De aici rezultă nevoia de a fii extrem de atent la situația existentă și de a face alegerea de așa natură, astfel încât să beneficiezi cât mai mult de pe urma ei, indiferent ce decizia ia oponentul. Un exercițiu de flexibilitate și gândire anticipativă care concurează cu acela care a făcut din șah un joc care a străbătut veacurile.

Lady Agatha meets Lord Horace

By Iulian in Filme 0 Comment

Cârcotașii spun că Hercule Poirot al lui Kenneth Branagh și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Eu spun că de-abia acum, cu A Haunting in Venice, a căpătat o viață a sa.

Precedentele două ecranizări ale nord-irlandezului – Murder on the Orient Express și Death on the Nile – aveau de dus greaua povară a unor predecesori iluștri.

Acum, Branagh este liber să se joace și o face într-un mod încântător.

Prima sa decizie inspirată a fost să mute acțiunea din tradiționalul conac englezesc într-un palat venețian.

Veneția!

Acest oraș fascinant, pitoresc la suprafață, dar lugubru în măruntaie.

Apoi, având și sprijinul intrigii în sine, plasate în preajma Halloweenului, a îmbogățit schema clasică a Agathei Christie – una, două crimuțe, suspecți blocați în același loc, aparențe înșelătoare și dezvăluiri bine dozate – cu o atmosferă parcă desprinsă dintr-un roman gotic clasic, cu fantome, blesteme și camere în care nu ești niciodată singur.

Și pentru că Veneția are deja propria-i moștenire de artă și decadență, Branagh-regizorul nu mai are nevoie să imprime mizanscenei acel luciu apăsat din precedentele pelicule, iar rezultatul este desăvârșit din punct de vedere estetic.

Funcționează această întâlnire între cerebral și mistic?

Ba chiar bine de tot!

Poate nu întâmplător, din noianul de scene memorabile ale filmului, una se distinge – prima întâlnire dintre Poirot și vorbitoarea cu morții jucată cu mult stil de proaspăt oscarizata Michelle Yeoh.

Material și spiritual, scepticism și superstiție, e practic tensiunea perpetuă în care ne desfășurăm existența.

Un duel de o grandoare discretă, prilejuit de farmecul a doi mari interpreți.

Nici ceilalți actori nu sunt de lepădat. Tina Fey, Kelly Reilly, Camille Cottin, Riccardo Scamarcio, Ali Khan, Emma Laird, Kyle Allen sau Jamie Dornan (care își perfectează reabilitarea de după Fifty Shades of Grey) compun acel colectiv de figuri interesante și dubioase indispensabil oricărui mister agathachristian.

Cât despre puștiul Jude Hill, mai să nu-l recunosc în acest rol de Dexter (cel din desenele animate) pe băietanul adorabil din Belfast. Kenneth Branagh nu l-a ales acolo doar pentru drăgălășenie, ci pentru un talent în toată legea.

A Haunting in Venice îmi va bântui gândurile ceva timp de-acum încolo.

Dar nu mă va înfricoșa.

Dimpotrivă, îmi va face plăcere.

Ca la noi, la toată lumea

By Iulian in Filme 0 Comment

1989.

2023.

O distanță temporală de peste trei decenii, suficientă să estompeze și să cicatrizeze un eveniment major din istoria României, dar nu într-atât, încât să nu mai suscite un interes expiator.

Această privire peste timp, sigură, dar nu total detașată, a dat rod în Libertate al lui Tudor Giurgiu.

Pelicula este o frescă de amploare a haosului sângeros din Sibiu, începând cu decembrie 1989, când apropierea dintre sediile Miliției, Armatei și Securității a dus la schimburi de focuri în care au murit oameni din toate părțile, și care a rezultat în arestarea altora, de asemenea, din toate părțile.

Se va vorbi mult despre valoarea documentară a acestei producții. Probabil că vor fi laude din nenumărate direcții (chiar și numai poveștile pe care le-am auzit eu însumi îi confirmă veridicitatea), dar și unele acuze referitoare la ficționalizare sau omisiuni, după cum însuși Tudor Giurgiu mărturisea că ar fi primit în cadrul diverselor proiecții din țară.

Mie, unuia, mi se pare că întâia calitate a filmului este valoarea sa universală.

Da, e vorba despre românii și revoluția lor, dar arbitrariul, paranoia, debandada, estomparea liniilor dintre dușmani și aliați, oportunismul odios, disoluția autorității și tot restul manifestărilor omenești și sociale care însoțesc astfel de cataclisme antropice sunt recognoscibile de oriunde din lume.

Tudor Giurgiu și echipa sa au dreptate când merg pe la diverse festivaluri internaționale cu creația lor. Li se vor recunoaște meritele artistice, atât cele legate de realizare, cât și faptul că au surprins o variantă locală a unui mecanism istoric care se poate întoarce la momente din Roma antică, din perioade de interregn papal, din Revoluția franceză sau Revoluția culturală din China.

Stilistic și narativ, Libertate e structurat în două.

Prima parte, cea a violenței fizice și a confruntării armate e intensă, derutantă senzorial și brutală fără menajamente. Suntem departe de faimosul Nou Val Românesc cinematografic, cu cadre prelungi, statice, cu supe sorbite zgomotos.

Lucrurile se întâmplă, iar tu, spectatorul, te ții de ele cum poți și nu speri decât să supraviețuiești. Material, nu știu cât de realist e filmul, dar senzația asta trebuie să fie autentică, fără doar și poate.

Spre cinstea ei, regia acestei bucăți m-a trimis cu gândul la o secvență antologică din Children of Men sau la întreg coșmarul din Black Hawk Down.

Cea de-a doua parte a peliculei domolește ritmul acțiunii, fără a-l lăsa să treneze și îl mută într-un univers carceral inedit – un bazin de înot gol.

În deja îndelungata sa istorie, cinematografie a adunat destule ipostaze ale acestui gen filmic, dar, și eliberat de orice mândrie patriotică, nu ezit să mă declar profund impresionat de amploarea ecosistemului de tipologii umane pe care Tudor Giurgiu îl compune și îl strunește fără greșeală.

Sunt multe personaje în Libertate, atât de multe, în a le reține și organiza mental, m-a ajutat că în foarte multe dintre roluri am regăsit actori pe care îi știam de aiurea. De fapt, aceasta a fost una dintre micile plăceri ale filmului, a-i dibui pe cât mai mulți, precum în The Longest Day, care colcăie de staruri.

Ha, uite-l pe Marius Manole în rol de doctor, nu prea îi merge.

Pe tipul ăla îl știu din Nunta lui Krecinski.

Ăsta e Papadopol, s-a cam îngrășat.

Iulian Postelnicu din Oameni de treabă, la fel de expresiv în felu-i placid.

Ăsta e puștanul din Un pas în urma serafimilor, văd că prestația bună de-acolo n-a fost o întâmplare.

Toma Cuzin, sfâșietor ca într-o tragedie antică.

Mirela Oprișor, oricând te poți baza pe ea.

Andi Vasluianu, nu putea să lipsească, în prima scenă nu prea e convingător, dar a doua îi iese de minune.

Și tot așa.

Bineînțeles, pentru craiovenii ca mine, Libertate prezintă un interes special din punct de vedere actoricesc, pentru că protagonist este Alex Calangiu de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”.

O alegere inspirată, pentru că figura-i încruntată, care nu i-a servit prea bine într-o comedie precum Avarul, duce aici foarte bine prim-planurile pe care Tudor Giurgiu i le oferă cu larghețe, devenind astfel punctul focal al filmului și principala sa sursă de ambivalență.

A fost sau n-a fost?

Nu vom ști niciodată pe deplin.

Ce știm cu siguranță e că românii au făcut un film matur, cu care putem ieși oriunde în lume.

Și la Oscaruri, și la Film în sat.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Gazdă a acestei avanpremiere ne-a fost Cinema Inspire Craiova, care va aduce filmul pentru marele public începând cu 5 octombrie 2023.