Ultima noapte de dragoste, întâia zi de disimulare

By Iulian in Filme 0 Comment

Încă de la genericul filmului L’ultima notte di Amore simți că vei fi martorul unor lucruri grave și intense.

Totul începe cu o superbă panoramă aeriană a orașului Milano, însoțită de o coloană sonoră neliniștitoare și captivantă.

Iar în această stare de spirit rămâi până la final.

Povestea îl urmărește pe numitul Amore, polițist aflat în prag de pensie (la o vârstă decentă de 55 de ani, nu ca unii de pe prin România, care la 40 se simt deja obosiți), care acceptă să facă un comision pentru un mahăr chinez, mai precis să însoțească un curier, purtător de chestii prețioase.

Își mobilizează și un coleg, însă lucrurile nu merg a unse, iar de acolo pornește o întreagă sarabandă de momente tensionate, care împinge limitele și resursele mentale și fizice ale protagonistului și ale consoartei sale pe parcursul unei nopți de pomină (de aici și titlul).

Fiind o producție de suspans, rămân fidel unui precept propriu și vă las doar cu această descriere succintă.

Există hibe logice în scenariul lui Andrea Di Stefano, iar soluționarea unor situații uzează cam mult de deus ex machina, însă toate acestea sunt compensate de contribuția lui Andrea Di Stefano ca regizor, căci L’ultima notte di Amore e mai degrabă de un film de stare, în care savurezi încărcătura emoțională a interacțiunilor și guști adrenalina pe care acest ansamblu magic care este montajul cinematografic o induce chiar și celui mai experimentat spectator.

Bineînțeles, nimic n-ar funcționa, dacă oamenii care populează și gonesc în această cursă a disimulării n-ar fi, dacă nu credibili, măcar sugestivi.

Ca personaj principal, polițist onest, dar nu ușă de biserică, Pierfrancesco Favino are de dus multe reacții și o face, fără vreo emfază italienească specifică, ba chiar redând excelent dedublarea, când intriga îl duce pe făgașul disimulării.

Volubilă până la epuizare, dar irezistibilă îi este și partenera de ecran Linda Caridi, care reușește să îți devină simpatică prin devotament, deși inițial pare odioasă prin arivism. Se mai remarcă și rotofeiul Antonio Gerardi, pe care l-aș vedea drept un pitoresc Polonius într-un viitor Hamlet regizat de Paolo Sorrentino (nu, nu știu nimic despre asta, dar pot să visez, nu?).

Deși L’ultima notte di Amore e, până la urmă, un film de divertisment, nu ocolește chestiuni sociale spinoase.

Ni se arată fățiș influența, deloc fastă, a influenței capitalului subteran chinezesc în metropola Lombardiei. Ce vedem în fotbal e doar vârful icebergului.

În plus, fără a fi o noutate, conștientizăm că polițiștii nu sunt nicăieri pe lumea asta entității abstracte, al căror scop este să aplice legea și să mențină ordinea. Sunt indivizi în carne și oase, au nevoi și scăderi, reacționează emoțional mai mult decât rațional și sunt parte a unui ecosistem antropic, cu toate ale lui.

Iar fiecare culege ceea ce seamănă sau i-a adus vântul pe câmp.

Teatru subversiv și distractiv

By Iulian in Teatru 0 Comment

Ce-i lipsește lumii teatrale din Craiova?

Un pic de competiție.

Ce-i drept, e greu să te bați cu TNC, care, chiar și în peisajul oropsit al culturii din România, beneficiază de resurse colosale față de alte instituții private de profil.

Însă există diverse strategii de gherilă și nu mică mi-a fost bucuria să le văd aplicate într-un local din Craiova, pe nume său Fado Pub.

Ideea de teatru într-un bar mi se pare excelentă în sine, pentru că această artă nu e doar aia hieratică, la care te duci bine înțolit (nu că aș exagera eu, unul, în privința asta), ci și aceea care are loc în subterană, în locuri unde poți vorbi vrute și, mai ales, nevrute, unde se încheagă comunități care se uită chiorâș la regulile oficiale.

Bineînțeles, nu mai e luptat contra vreunei dictaturi fățișe, dar, chiar și așa, atmosfera de la Fado Pub mi s-a părut ușor subversivă.

Decorurile barului au ceva care se vrea neliniștitor, dar treci rapid peste ele. Locul e populat de obișnuiți de-ai săi, de aceea, când vine un grup de familiști precum cel care m-a însoțit pe mine, simte că e cumva factor alogen.

Dar cel mai îndrăzneț și important este piesa în sine pe care am văzut-o.

Situația este un ansamblu de cinci scheciuri inspirate de texte de Tudor Mușatescu, aranjate scenic de Darko Huruială și Cătălina Vînătoru, care servesc și drept voci narative, o metatextualitate simpatică grație dicției haioase a celor doi.

Distribuție e compusă din Corina Oprea, Gloria Mihail, Mihai Alexandru Purcaru și Adrian Tudor, cărora le adresez felicitări de grup.

Pentru dăruire, pentru savoare, pentru exactitatea reacțiilor. N-a fost nimeni din gașca mea care să nu fi ținut minte vreun gest sau vreo replică, pe care apoi să le folosească la mișto pe drumul de întoarcere. Iar ăsta e un indicator foarte relevant al succesului unei piese de teatru.

Subiectele situațiunilor cu pricina sunt frivole fără excepție.

Adulterul e la mare cinste.

Însă perdeaua e trasă cu multă eficacitate.

Nu tu înjurături, nu tu nuditate gratuită (poate niște coapse dezgolite, dar pe cine mai surprinde asta?).

Oricine ai fi ca spectator, progresist ardent sau conservator feroce, ești în siguranță să te distrezi.

Și atât de amuzantă e Situația, încă tupeul de a resuscita pe Mihaela Runceanu, de a cărei soartă tragică unii dintre noi își mai aduc aminte, trece aproape neobservat.

Așa cum trece ora acea a piesei, pe care o vrei mai lungă.

Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova are competiție.

Mică, dar afurisită.

The Misfits

By Iulian in Carti 0 Comment

În 2005, doi critici literari de la revista Time au compilat o listă cuprinzând cele mai bune romane de limbă engleză publicate din 1923 (anul debutului publicației) și până la momentul respectiv.

Printre acestea se găsea și Under the Volcano a lui Malcom Lowry.

Când, scotocind prin cutiile cu chilipiruri de la un anticariat celebru, am găsit o ediție mai veche a acestei cărți, am înșfăcat-o mai mult de dragul prețului derizoriu.

Nu știam ce dar extraordinar urma să-mi fac.

A durat ceva până am citit-o și a durat ceva să o citesc.

Cineva caracteriza proza lui Lowry ca situându-se între Hemingway și Nabokov.

Parțial sunt de acord. Psihologia personajelor și descrierea atentă, obsesivă a fiecărui gest trimit către Hemingway, care ar fi rezonat sigur și cu apucăturile protagonistului.

În privința lui Nabokov, înțeleg paralela, dar am unele obiecții în privința ei. Da, și scriitura lui Lowry este luxuriantă (dat fiind și cadrul în care se desfășoară așa-zisă acțiune), dar, dacă autorul Lolitei se lasă în voia plăcerii unui estet, aici am simțit și furia unui suflet care căută expiația.

În Under the Volcano urmărim chinurile interioare a trei personaje: un consul britanic dintr-un orășel mexican, dependent de alcool până la delirium tremens; soția (actriță ratată) care îl părăsise, dar care se întoarce animată de firava speranță că o pot lua de la început; fratele lui mai mic, aventurier și idealist ambivalent, la rându-i încercând să repare o relație alterată din motive emoționale pe care le deducem pe parcurs.

Fiecare dintre cei trei are monologuri și conturi de reglat cu sine, confesiuni sincere sau duplicitare în care trecutul și prezentul se amestecă, însă paginile care descriu prăbușirea neuronală a Consului sunt, într-adevăr, demne să stea alături de cele mai mari capodopere ale literaturii.

Cu mijloace stilistice deloc științifice, Malcom Lowry reușește să redea precis descompunerea cognitivă a unui creier, în care stimulii exteriori sunt percepuți distorsionat, iar reprezentările interioare se transferă în percepțiile asupra lumii înconjurătoare.

În aceste momente, romanul devine cel mai greu de citit și cel mai captivant de decodat.

John Huston a ecranizat această carte în 1984, oferindu-i lui Albert Finney unul dintre cele mai mari roluri ale carierei.

Să fie oare o simplă coincidență că este vorba de același regizor care a suferit el însuși de probleme cu băutura, dar și care realizase cu două decenii înainte The Misfits, elegia a trei suflete chinuite, jucate de trei actori bântuiți de proprii demoni?

Poate că da.

Sau poate că John Huston a înțeles ce am înțeles și eu, și cei de la Time și mulții alții.

Că Under the Volcano este ca o radiografie a abisului naturii noastre corticale.

Comunitate în văzduh – Festivalul Aventura Baloanelor

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Am vizitat odată la Palais de Tokyo din Paris o expoziție temporară, situată la întâlnirea dintre ecologie, science-fiction și filosofie.

Una dintre ideile centrale era că am putea ușura Pământul de o parte din povara la care îl supunem, alegând să trăim în aer.

În aer, cu ajutorul baloanelor.

Erau prezentate nenumărate proiecte, unele mai fanteziste, altele atingând ușor plauzibilul, culminând cu un mini-documentar despre un cuplu care chiar a pus ideea în practică.

Deși am pus această viziune undeva în spatele memoriei, mai degrabă ca pe un produs simpatic și nu foarte realist al imaginației umane, mi-a revenit în plin cortex când am aflat despre Festivalul baloanelor cu aer cald ”Aventura Baloanelor”, aflat deja la a doua ediție.

Acesta se va desfășura în perioada 1-3 septembrie 2023 lânga lacul Geormane din comuna Bratovoești (județul Doj) și va aduce împreună între 10 și 12 baloane cu aer cald din țară și din străinătate.

Simpla mențiune a unui așa număr de baloane mă trimite cu gândul la o flotă impresionantă, la o veritabilă comunitate de aeronauți, însă organizatorii – Asociația ”Oltenia de 10” și ARIES Oltenia – au ambiții mai mari de-atât:

“Oltenia de 10” în partneriat cu ARIES Oltenia și cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bratovoești organizează în perioada 1-3 septembrie 2023 pe malul lacului Geormane din comuna Bratovoești, Festivalul Baloanelor cu aer cald “Aventura baloanelor, ediția a II-a. Festivalul își propune să promoveze zborul cu balonul cu aer cald și regiunea Oltenia ca destinație turistică. Aflat la cea de-a doua ediție (prima ediție desfășurându-se în anul 2019 în vecinătatea municipiului Băilești), Festivalul ne propune o poveste de 3 zile, 1-3 Septembrie, o poveste în care vă invităm să descoperiți frumusețea meleagurilor oltenești, ospitalitatea locală și buna dispoziție oltenească.

Pe parcursul celor 3 zile vor avea loc zboruri libere (dimineața, la răsăsritul soarelui – ora 07:00 și seara, înainte de apus – ora 18:00) și zboruri ancorate (seara, în intervalul 18:00-21:00).
Între zboruri, atmosfera va fi animată la sol de activități dedicate atât copiilor cât și adulților prin activități ale partenerilor și sponsorilor: jocuri interactive pentru copii furnizate de ONG-uri din Craiova și Școala Româno Britanică, zonă de “food and drink”, coffee bike, suveniruri cu baloane cu aer cald, expoziție auto, plimbări cu caiacul pe lac, plimbări cu cai).

Se pare că ideea vizionarilor de la Palais de Tokyo, de a construi o comunitate în jurul acestui vehicul fascinant și atât de prietenos cu mediul se materializează într-un mod nebănuit, nu?

În ceea ce mă privește, nu pot să ratez imaginea acestei Armada de Baloane cu Aer Cald, ridicându-se concomitent de la sol.

Iar dacă apuc să mă ridic în vreunul dintre ele, ceea ce nu va fi ușor, pentru că doritori sunt câtă frunză și iarbă, o să simt exact ceea ce spune citatul de mai jos:

Mi-e frică de înălțimi, dar mai frică mi-e că nu voi zbura niciodată.

Trois filme franțuzești avec cântări

By Iulian in Filme 0 Comment

Musicalul este una dintre instituțiile forte ale Hollywoodului, însă, ambițioși cum îi știm, francezii n-au ezitat niciodată să se ia la trântă cu industria cinematografică de peste ocean. Mai jos sunt trei producții cântătoare din Hexagon.

***

Les demoiselles de Rochefort (1967) – după dulce-amăruiul Les parapluies de Cherbourg, Jacques Demy a realizat o peliculă și mai ambițioasă, cu influențe asumate deschis din marile musicaluri hollywoodiene, adaptând însă structura și psihologia la estetica franțuzească. În orășelul eponim, în ajun de carnaval, poposește o trupă de dansatori, care își pierde rapid protagonistele, spre disperarea celor doi coregrafi și artiști principali. Nu e tragedie, pentru că le găsesc înlocuitoare în două surate gemene (Catherine Deneuve și Francoise Dorleac, chiar surori în realitate), foarte înzestrate într-ale dănțuitului și cântatului. Fiecare dintre ele, ba chiar și mama lor (superb jucată de Danielle Darrieux), caută dragostea, iar fiecare o găsește în felu-i diferit. Colorat, antrenant și deloc siropos, filmul beneficiază și de aporturile interpretative ale lui Michel Piccoli, Jacques Perrin, George Chakiris, aureolat la acea vreme de Oscarul din West Side Story, și Gene Kelly. Da, acela care a cântat în în ploaie și a fost un american la Paris își face simțită prezența și aici. Deși vizibil ridat, mișcările sale au un je ne sais quoi în plus față de ale restului distribuției.

***

Peau d’ane – și aici îi regăsim pe Catherine Deneuve și pe Jacques Perrin ca potențial îndrăgostiți, și tot dirijați de Jacques Demy. Un rege (Jean Marais, impunător la vârsta a doua) are tot ce-și dorește, până îl lovește necazul: soția lui multiubită se stinge și, cu limbă de moarte, îl pune să îi făgăduiască faptul că nu se va recăsători decât cu o femeie cel puțin la fel de frumoasă ca ea. După îndelungi căutări, experții regatului ajung la concluzia că singura care întrunește condițiile e chiar fiica lor (Deneuve). Monarhul e chitit să aplice promisiunea, dar intervine Zână în Lila. Premisa nu e singurul lucru dubios al filmului; pe parcurs mai avem parte de o floare care vorbește, de un măgar care defechează arginți și de o cotoroanță roșcată care scuipă broaște vii. Altminteri, basmul urmează un traseu clasic, oferind costume și decoruri spectaculoase, precum și numere muzicale reușite, dintre care cel mai fermecător este cel al lui Catherine Deneuve în dublă ipostază, gătind niște chec d’amour.

***

Un monstre a Paris – nici filmul de animație nu e un tărâm unde francezii să se sfiit a-i concura pe americani, iar pelicula de față este o dovadă încântătoare. Un tandem buclucaș, format dintr-un șofer de livrări limbut și un proiecționist timid face rele cu niște substanțe prin Jardin des Plantes și dă naștere unui purice gigantic. Creatură e urâtă la înfățișare, dar e blândă și are un glas fermecător, care îi atrage atenșia și simpatia unei cântărețe de cabaret, alături de care ajunge să presteze un duet de succes. Lucrurile nu sunt simple, pentru că fanfaronul Prefect de Paris are de gând să își acopere greșelile din gestionarea inundației orașului printr-o campanie mediatică de capturare a așa-zisului monstru. Realizat cu pasiune de Bibo Bergeron, care a contribuit și la scenariu, filmul are scene de acțiune antrenante și câteva bucăți muzicale seducătoare, care au în prim plan pe Vanessa Paradis, care vădește totodată și surprinzătoare calități vocal-interpretative.

Școala din Atena și filialele ei

By Iulian in Carti, Sa privim pictura! 0 Comment

Lăsând la o parte Capela Sixtină a lui Michelangelo, cele mai frumoase opere de artă de la Vatican sunt, fără îndoială, camerele pictate de Rafael.

Iar între acestea tronează Școala din Atena, în care acest geniu liniștit, cum îl numea un critic, a construit o reprezentare a unora dintre celor mai strălucite minți al Antichității, echivalentă cu echipa galactică a Realului din Madrid, în vremea lui Zidane, Figo et comp.

Pictura impresionează prin desăvârșita naturalețe a ansamblului pictural, dar cea mai mare plăcere rămâne identificarea marilor filosofi care o populează, personalități cărora Rafael le-a conferit figuri fictive, uneori chiar ale unor contemporani, dar totodată sugestive.

După cum bine știți, în centru îi avem pe Platon (cu chipul lui Leonardo da Vinci), arătând spre înalt, precum și pe Aristotel, arătând spre pământ, spre cele fizice și palpabile.

Mai jos, un pic mai în față, sprijinindu-și capul este Heraclit, gânditorul ciufut, cu chipul lui Michelangelo, căruia rivalul și admiratorul Rafale îi aducea astfel un omagiu asezonat cu ironie.

Tot în centru, tolănit pe scări și semidezbrăcat, îl găsim pe Diogene Cinicul, cel care respingea convențiile societății.

Undeva în centru, spre stânga, într-o robă verde și din profil, cu vestitu-i nas borcănat și faimoasa-i frunte largă, este Socrate.

Tot în stânga, mai în prim-plan, este un grup al altor spirite care au influențat cursul omenirii: Pitagora, citind dintr-un volum masiv, iar Averroes și Anaximandru inspirându-se de la el; tot înspre el privește și Parmenide, iar înspre privitor își ațintește chipul inteligent Hypatia din Alexandria, frumoasă, așa cum numai Rafael știa să redea o femeie.

În spatele acestui grup, spre marginea stângă a frescei, cu o mină relaxată, citind dintr-o carte și având rămurele de măslin sau de viță de vie pe cap, este Epicur.

În partea dreapta, îl vedem folosind un compas pe Euclid, căruia artistul i-a atribuit figura lui Bramante.

Deasupra lui, în plan depărtat, îl găsim pe Plotin, despre care se spune că ar avea chipul lui Donatello.

V-am spus toate acestea pentru plăcerea de a desluși o operă care mă fascinează, dar și pentru că, parcurgând Istoria ilustrată a filosofiei a lui Tom Jackson, m-am lăsat deseori în voia reveriei, imaginându-mi cum i-ar fi înfățișat Rafael pe toți gânditorii ulteriori Antichității despre care am citit.

Oare cum s-ar fi prezentat Kant, Freud, Descartes, Nietzsche, Marx, Hume sau Erasmus?

Faptul că am asociat acest volum cu opera renascentistă nu este doar rodul unei minți care a zburdat în voie.

Ca și Rafael, care surprinde esența fiecărui filosof printr-un gest, Tom Jackson comprimă esențialul contribuției fiecăruia într-o pagină sau două.

O simplificare la care mulți ar strâmba din nas, în lucrarea sa este în mod asumat o deschidere de porți și de drumuri, este un instrument educațional neprețuit.

Este scheletul pe care adaugi musculatură intelectuală prin lecturi suplimentare. De pildă, recomand ca primele care urmează acesteia să fie History of Western Philosophy de Bertrand Russell și The Story of Philosophy de Will Durant.

Iar pasul suprem este, bineînțeles, să citești operele propriu-zise ale filosofilor.

Ce am apreciat în mod special la Istoria ilustrată a filosofiei este modul impecabil în care este structurată cronologic, dar și ideologic. Aristotel însuși ar surâde aprobator, văzând că modul său de organizarea cunoașterii a fost dus pe asemenea culmi de performanță.

Dincolo de bucățele enciclopedice pe care le-am adăugat în sertărașele minții, această carte m-a îndemnat și să reflectez.

Filosofia nu este o ocupație pentru un grup restrâns de visători.

Nu, este preocuparea omului pentru tot ce face.

În interior și în exterior, în trecut și în viitor, în viață și în moarte.

Cine acordă timp acestor lucruri este filosof, iar un filosof este îndreptățit să conducă Polisul, așa cum își dorea Platon.

Avea dreptate?

Nu știu, dar merită să discutăm și să filosofăm despre asta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru cursul de introducere în filosofie de care am avut nevoie de când mă știu.

Cu CFR-ul nu evadează nici Houdini

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la anul 1985, a avut loc o întâlnire inedită, cu beneficii întru posteritate.

Un scenariu lăsat neecranizat de Akira Kurosawa, a fost luat de regizorul rus Andrei Koncealovski și transpus într-o Alaskă friguroasă, cu actori hollywoodieni.

Rezultatul a fost Runaway Train, care, în oricare altă configurație, ar fi fost o peliculă de categorie B, dar care aici se ridică pe culmi de parabolă.

Doi deținuți evadează din închisoare, aleg un tren de marfă nepopulat, care să îi conducă spre libertate, neștiind că vehiculul feroviar a rămas fără frâne.

În paralel, directorul închisorii îi urmărește ca o Nemesis, iar reprezentanții companiei de căi ferate se dau de ceasul morții să evite o tragedie.

Ritmul acțiunii e alert dintru început și se intensifică pe parcurs, iar montajul care redă toate acestea e atât de meșteșugit realizat, că a primit o binemeritată nominalizare la Oscar.

Deși cea mai mare parte a filmului se învârte în jurul trenului care gonește inexorabil, merită amintită bucata de început, expozițiunea din închisoare, în care cunoaștem personajele și apucăturile lor și stabilim ce conflicte vor guverna acțiunea ce va să vină.

Universul carceral de aici e brutal, n-are aerul de microcosmos în care înflorește umanitatea din Shawshank Redemption. Am bănuiala că Andrei Koncealovski s-a uitat mai mult în ograda de acasă, unde nu era lipsă de pușcării sordide și deținuți feroce.

Cea mai mare calitate a peliculei constă, însă, în interpretările celor doi protagonilști.

Cel tânăr, jucat de Eric Roberts cu o dăruire care ne aduce aminte că împărtășește genele surorii Julia, e un derbedeu volubil, pe alocuri naiv și foarte dornic să intre în grațiile masculului hiper-alfa pe care îl construiește Jon Voight.

Personajul acestuia e copleșitor încă de la primele manifestări. Este asocialul prin excelență, este forța naturii neîmblânzite, este omul care nu așteaptă nimic de la omenire și simte că nu îi datorează nimic. Este omul care știe că Universul conspiră să îl omoare și se comportă ca atare.

Așa cum Runaway Train ca întreg ar fi putut deraia către ridicol, tot așa rolul lui Voight ar fi putut aluneca în emfază și grotesc gratuit. Însă acest mare actor dozează optim toate manifestările, astfel încât detestabilul pe care îl afișează tinde către sublim.

Prestațiile impresionante ale celor doi (ambele beneficiind de recunoașterea unor nominalizări la Oscar) nu se rezumă doar la psihologie, ci au și acel angajament fizic care, peste ani, îi va aduce o statuetă lui Leonardo DiCaprio în The Revenant.

Și nici raportul de subordonare dintre ei nu rămâne fix. Așa cum trenul gonește pe șine, așa se schimbă lucrurile între ei, mai ales când în scenă își face apariția Rebecca De Mornay, care etalează la rându-i o gamă amplă de reacții sufletești.

La scurt timp după ce am văzut Runaway Train, am făcut o călătorie cu trenul.

Mi-am dat seama, astfel, că, dintre toate mijloacele de transport, alături de vapor, te poate predispune la cele mai ample considerații existențiale.

Ești liber să te ridici, să privești pe geam, să mergi la toaletă (dacă nu cumva e o garnitură CFR, în care caz situația devine problematică).

Dar nu poți aduce modificări traseului, trebuie să i te supui.

Bineînțeles, poți oricând să cobori în vreo gară.

Întrebarea este:

Ai curaj să faci asta?

O faimă pe care nu și-o dorește nimeni

By Iulian in Filme 0 Comment

Lou Gehrig a fost un om remarcabil.

A fost un jucător de baseball ilustru, care i-a furat coroana faimosului Babe Ruth.

A avut succes prin propriile puteri.

A fost un soț devotat.

A fost un tip amabil, muncitor și modest.

Cu toate, acestea, dacă posteritatea i-a înregistrat numele, este pentru că Lou Gehrig a devenit sinonim cu o cumplită maladie, scleroza laterală amiotrofică, în urma căreia cel afectat își pierde treptat controlul asupra mușchilor.

Un destin pe care nu îl dorim nimănui, dar pe care Lou Gehrig l-a înfruntat și care face obiectul filmului The Pride of the Yankees.

Pelicula urmărește evoluția sa sportivă și personală, de la student serios, fără posibilități materiale, la stea în devenire a formației new-yorkeze, ajungând până la ipostaza de stâlp al echipei, totul în paralel cu relația frumoasă pe care o dezvoltă cu aceea care îi va deveni parteneră de viață și sprijin în suferință.

O mare parte a filmului regizat de Sam Wood este dedicată a-i construi lui Lou Gehrig un portret favorabil, pe care, din puținul pe care l-am citit ulterior, îl și merita.

Pentru a capta simpatia și compasiunea publicului, alegerea protagonistului era esențială, iar această sarcina i-a revenit lui Gary Cooper cu bonomia-i naturală și zâmbetu-i sfios.

Talentul acestui mare actor al Epocii de Aur a Hollywood-ului se relevă odată cu instalarea bolii și cu lupta sortită eșecului pe care Gehrig o poartă, chiar și psihologic, împotriva unui trup care refuză din ce în ce mai mult să îl asculte.

Tot acum, se înalță interpretativ și Teresa Wright, soția iubitoare, dar capricioasă, al cărei spirit alintat se oțelește și se transformă în acea forță vitală și neabătută de care are nevoie alături orice suferind.

Scenele de interior sau cele intime întrunesc canoanelor producțiilor de studio din anii ’40, însă cele din timpul meciurilor de baseball sunt foarte meșteșugit realizate și decupate, mai ales ținând de cont mijloacele disponibile în epocă.

Scenariul (la care a contribuit inclusiv Herman Mankiewicz, unul din condeierii Cetățeanului Kane) are accente de panegiric, dar discrete, și oferă destule momente duioase sau dramatice, încât să atenueze inevitabilul aer vetust al filmului.

Ce nu vădește deloc vârstă este senzația de tristețe amestecată cu triumf de la final, asemănătoare cu ultimele rânduri din Deșertul tătarilor de Dino Buzzati.

Soarta e crudă deseori.

Tot ce putem face e să stăm cât mai drepți în fața ei.

Așa cum a făcut-o Lou Gehrig.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

By Iulian in Carti 0 Comment

Încă trei lecturi de non-ficțiune mi-au provocat neuronii, iar de data aceasta au avut o tematică unitară – legătură dintre corp și minte.

Touch – așa cum însuși autorul David J. Linden precizează, simțul tactil n-a beneficiat de atâta atenție precum văzul sau auzul de-a lungul timpului, deși îi datoram mai multe decât credem. Cartea ne prezintă în detaliu anatomia pielii, din toate părțile corpului, precum și traseul de la receptori la creier și invers, într-o multitudine de ipostaze ale atingerii. De pildă, deși m-am simțit inițial copleșit de diferitele nume ale corpusculilor tactili, am fost fascinat să aflu cât de complexă e simpla activitate de a căuta prin buzunar și a găsi moneda potrivită pentru da rest sau a o introduce într-un tonomat. Deși Linden încearcă să păstreze nivelul științific pentru laici, lucrarea devine uneori complicată. Însă pledoaria ei este convingătoare. Suntem ce vedem, ce auzim, dar și ce și cum atingem.

Odorama – reiau și dezvolt ce am spus mai sus. Suntem ce vedem, ce auzim, ce atingem, dar și ce mirosim. După ce parcurgi această istorie culturală a mirosurilor, e limpede că e o latura a existenței umane care nu trebuie neglijată. Federico Kukso dă dovadă de o erudiție care îl pune în ochii mei pe același plan cum nume de legendă dintre servitorii muzei Clio, precum Herodot sau Mommsen sau Iorga. Nu e cotlon sau perioadă a istoriei despre care autorul să nu aibă detalii fascinante. Iar cât de importante sunt izurile omenești, o să aflăm de la Inteligența Artificială, când va fi în stare să detecteze din structura lor chimică dacă ne e frică, dacă iubim sau dacă suntem bolnavi. Cu mirosul încă nu putem minți.

Când corpul spune nu – o carte deja celebră, al cărei succes provine din faptul că autorul vine cu argumente în favoarea unei ipoteze deja propuse de înțelepciunea populară – stresul ne îmbolnăvește. Și nu oricum, ci de cancer, scleroză în plăci sau alte afecțiuni groaznice. Mi s-a părut uneori că Gabor Mate își organizează prezentările medicale și studiile de caz tocmai ca să susțină această idee centrală, ceea ce m-a trimis cu gândul la acel ”confirmation bias”, despre care vorbește Daniel Kahneman în cărțile sale. Însă nu pot să contest că autorul lucrării de față m-a convins pe deplin că mintea și corpul sunt un tot, că nu suntem doar o colecție de organe separate, ci un ansamblu complex de procese fiziologice, care au loc și în funcție de condițiile exterioare. Iar concluzia pe care am desprins-o sau pe care mai degrabă mi-am văzut-o confirmată este clară – calitatea vieții este calitatea oamenilor cu care te înconjori.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Now I am become Death, the destroyer of worlds!

By Iulian in Filme 0 Comment

Mi-a luat vreo oră până să mă obișnuiesc cu fundalul sonor din Oppenheimer.

Arii neliniștitoare, sunete stridente, bubuituri de tot felul, plăsmuite de Ludwig Goransson, care i-a succedat lui Hans Zimmer în a îmbogăți sonor creațiile lui Christopher Nolan.

Problema era că nu scăpam de coloana asta sonoră în niciun moment al filmului, iar uneori amenință să acopere dialogurile cu totul.

Hei, Christopher Nolan, ce faci, domne’, îți sabotezi propria producție?

Dar mi-am dat seama la un moment dat că filmul ăsta nu este despre descifrarea codului Enigma, precum The Imitation Game, astfel încât să își permită să fie și molcom.

Nu, aici e vorba despre bomba atomică.

Până ne lămurim cum e cu Inteligența Artificială, rămâne cea mai periculoasă invenție a omenirii.

Iar o armă care depășește orice limite ale imaginației merită o parabolă care să depășească orice limită a cinematograficului.

Ce este interesant e că acest sentiment al urgenței, manifestat prin stridență senzorială, și care vine ca o emanație a minții și psihicului personajului eponim, se estompează după ce arma nucleară se întrupează și se manifestă asupra lumii.

Utilizarea ei n-a pustiit doar orașele Hiroshima și Nagasaki, ci și sufletele noastre, în frunte cu acela al lui Oppenheimer.

Pelicula este o biografie a acestui fizician strălucit doar până la un punct, pentru că Nolan n-ar fi el dacă s-ar limita la ceva prozaic precum The Bohemian Rhapsody.

Prin fresca descompunerii atomului, cineastul pătrunde în structura profundă a celei mai mari taine a Universului.

Natura umană.

Oppenheimer al său este o constelație de trăiri și trăsături, contradictorii sincronic și diacronic. Este omul de geniu și de doi lei, este moral și amoral, este sclipitor și mizerabil.

Iar toate acestea își găsesc expresia în chipul deopotrivă ascetic și teatral al lui Cillian Murphy.

Că faciesul său era unul aparte, știam cu toții. Dar nu m-aș fi gândit vreodată că figura sa poate deveni un veritabil câmp al Armaghedonului, în care se luptă marile antiteze ale pulsiunilor omenești.

S-a făcut mult caz și haz de Barbenheimer, însă Barbie și Oppenheimer au mai multe în comun decât faptul că au fost lansate în același timp și au devenit un fenomen internautic estival.

Ca și filmul Gretei Gerwig, și cel al lui Christopher Nolan are de fapt doi protagoniști.

Unul este geniul, cu toate ale lui, celălalt este mediocrul intrigant, cu toate ale lui,

Acesta din urmă este personajul lui Robert Downey Jr., care prin charismă și caracter duplicitar, reușește să își adjudece porțiuni semnificative ale peliculei.

Raportul dintre ei mi-a adus aminte de cel dintre Mozart și Salieri, poate nu întâmplător, pentru că, precum Milos Forman, Nolan pare a se folosi de istorie mai degrabă ca un punct de plecare către alegorii cu valoare perpetuă.

Așa cum Oppenheimer a dus Proiectul Manhattan la bun sfârșit mobilizând minți strălucite, chiar și pentru sarcini minore așa mobilizează și regizorul actori străluciți, chiar și pentru partituri minore.

Cel mai bun exemplu mi se pare ditamai oscarizatul Rami Malek, care n-are decât câteva minute, dar pe care le abordează cu energia celui care a înțeles că i se dă șansa să facă parte din ceva măreț.

El e doar unul dintr-o galerie lungă: Emily Blunt e complexă și nevrozată, Florence Pugh e la fel de complexă și la fel de nevrozată, Matt Damon e actorul pe care te poți baza oricând, Cassey Affleck te poate înfiora chiar și când zâmbește, Kenneth Branagh poate reda orice accent dorește, iar Gary Oldman, deși nu se dezbară de aeru-i britanic, n-are cum trece neobservat. De salutat și revenirea lui Josh Harnett, care pare a nu fi îmbătrânit deloc.

Și, tot așa cum Oppenheimer a pus la dispoziția oamenilor săi tot ce își doreau, și Christopher Nolan le dă un scenariu cu accente de tragedie greacă supusă la un tratament atomic, în care fiecare interacțiune duce la fuziune și fisiune și epifanie.

Einstein, care, evident, apare și aici, transpus pătrunzător de Tom Conti, spunea că timpul e relativ.

Avea dreptate.

Oppenheimer are trei ore, dar trec ca și cum ar fi trei minute.

Iar la final, știi că e un film pentru eternitate.