Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (22)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Se spune că trăim pentru a ne împinge limitele cât mai departe.

Dacă e pe așa, exact asta asta am făcut la cea mai recentă ediție a Brânzeturilor cum se… cuVin, unde programul a inclus nu mai puțin de opt vinuri diferite.

Cum spune un cursant al meu foarte hâtru:

Nici ție nu ți-e ușor.

Furnizor de plăceri gustative au fost Crama Gramofon Wine, pentru vinuri, și Delaco, pentru brânzeturi.

Crama Gramafon, localizată în această Burgundie de România, adică regiunea Dealu Mare, nu are un nume întâmplător, deoarece unul dintre aceia care a fondat-o are legături puternice cu lumea muzicii.

Nici vulpoiul care apare pe etichetele multora dintre sticle nu e lipsit de tâlc, dar aceasta este o poveste pe care vă las să o descoperiți când veți ajunge la unul din multele evenimente muzicale pe care cei de la Crama Gramofon le organizează pe domeniul lor.

Ajuns aici, o să fac o excurs despre pasiune.

Urmărind-o pe Sabina Stroe-Bibescu, reprezentanta pasionată a cramei, în timp ce descria geneza acestei aventuri oenologice, care a inclus, printre altele, pasiunea fondatorului pentru vin, mi-am dat seama că, uneori, scrierile acelea pe care le numim îndeobște motivaționale au dreptate.

Nu poți face nimic fără pasiune.

Da, e nevoie de muncă, de știință, de sacrificiu, de orientare spre rezultate.

Dar fără pasiune niciuna dintre cele de mai sus nu stă în picioare prea mult.

Altfel cum ar mai fi putut îndrăzni cei de la Gramofon Wine și toți asemeni lor pe care am avut ocazia să îi cunosc până acum să pășească pe un teritoriu minat de volatilitatea gusturilor publicului și de o competiție acerbă?

În lumea aceasta a vinului e un nivel atât de înalt de pasiune dublată de profesionalism, că n-ar strica să dea lecții și altora.

Îmbrăcate în straie atât de muzicale, era inevitabil că împerecherile vinurilor cramei Gramofon Wine cu brânzeturile Delaco vor sta sub semnul sonorității armonioase.

Și așa a fost. Fiecare combinație a avut triluri aparte, cu care am rezonat mai mult sau mai puțin. Au fost sonate albe, lieduri rose sau simfonii roșii.

Dar, dacă e să aleg compoziția care mi-a plăcut cel mai mult, aceasta a fost cea care a deschis festivalul gustativo-sonor și care a adus împreună Gramofon Wine Prosecco și Aperifrais Ile de France.

A fost uvertura serii și a fost echivalentul acelor talgere lovite și a gongului care te anunță că te așteaptă un festin.

Numele de Prosecco nu este fără temei, căci această licoare este realizată după toate canoanele italiene, iar acest detaliu, împreună cu combinația foarte vivace dintre perlajul și aciditatea vinului și varietatea aromelor bucățelelor de brânză m-au condus cu gândul către Uvertura din Wilhelm Tell de Rossini, căreia pur și simplu nu îi poți rezista.

Localul care ne-a găzduit și de data aceasta a fost C House Milano Craiova care, dat fiind specificul muzical al serii, s-a transformat temporar în chiar Scala din Milano.

Nu credeam a învăța vreodată că vinurile se și ascultă!

Imaginile au fost surprinse de comeseanul și prietenul Daniel Botea.

I’m a Barbie girl in a not so Barbie world

By Iulian in Filme 0 Comment

Până să văd Barbie, am crezut că știrea cu criza de roz pe care o provocat-o la nivel mondial era doar o șmecherie de marketing.

Acum nu mai sunt sigur.

Atât de mult roz e in film, încât după aceea îți sare în ochi pe oriunde îl întâlnești.

Acesta este micul truc senzorial și subliminal la care te supune filmul regizat de Greta Gerwig.

Restul e deliciu intelectual.

Povestea este o parabolă cu inevitabile accente feministe despre identitate, reprimare și roluri asumate, nu atribuite.

Roz, feminism și Ryan Gosling, deja pentru bărbați pare o versiune infinit mai detestabilă decât The Notebook, nu?

Deloc, pentru că avântul ideologic al peliculei este temperat de o mulțime de poante care vizează ambele sexe, scenariul fiind scris de aceeași Greta Gerwig în colaborare cu fostul soț Noah Baumbach, iar asta mi se pare supremul mesaj că Barbie e un îndemn la comuniune, nu la o încleștare Venus vs. Marte.

Dacă mi s-ar fi spus că se face un film despre păpușa asta și mi s-ar fi cerut să numesc în orb o actriță pentru partitura principală, de șapte ori din zece tot pe Margot Robbie aș fi desemnat-o.

O femeie înzestrată cu frumusețe și charismă (da, ăsta nu e un atribut exclusiv masculin), care nu-i sunt deloc impedimente când are de gând să fie expresivă.

Iar dovada peremptorie că Barbie e, înainte de toate, divertisment, e minunata intervenție vocală a lui Helen Mirren când bunoaca se vaită că a devenit urâtă.

Ce merită menționat e că, dacă Margot Robbie e Protagonista A a filmului, mai există și o Protagonistă B. Aceasta este America Ferrera, care are un devastator moment de virtuozitate retorică, similar cu al Dianei Cavallioti în Un bărbat pentru Sara.

Când s-a jucat la Craiova, piesa s-a întrerupt atunci vreo câteva minute, să se epuizeze ropotul de aplauze spontane ale publicului.

Dacă femeile din Barbie au de lucru la substanță sau ce-o fi, bărbații sunt liberi să se distreze și să ne distreze.

Ryan Gosling are o interpretare de-ți vine să-l mănânci de drag. Cred că de la Johnny Depp în cea dintâi ipostaza a sa ca Jack Sparrow n-am mai simțit material de Oscar într-o așa hiperbolă. Aș fi zis ceva și de pectoralii lui, dar după ce l-am văzut pe Harrison Ford întinerit computericește cu patruzeci de ani, nu mai cred nimic.

Și mai apare și Will Ferrell, care e comicul absurd în persoană.

Cu tot rozul lui bombastic, Barbie e pentru toată lumea.

E pentru copii, dar și pentru adulți.

E pentru activiști, dar și pentru hedoniști.

E pentru spectatorii ocazionali, mâncători de popcorn, dar și pentru cinefilii înrăiți (sunt câteva aluzii haioase la niște capodopere ale celei de-a șaptea arte).

Și da, e și pentru femei, și pentru bărbați.

Moscova cam crede în lacrimi

By Iulian in Jocuri 0 Comment

La scurt timp după ce terminasem romanul Magul de la Kremlin, am observat că în selecția de jocuri de societate a prietenilor de la Libris există unul intitulat Crime Scene – Moscova. 1989.

Ce potrivire! mi-am spus.

Hai să îl încerc.

Și a fost o experiență foarte intensă din punct de vedere intelectual.

Atât de intensă, încât m-au trecut toate nădușelile și mi-au dat lacrimile încercând să deslușesc diferite detalii pe suprafața de joc care redă camera crimei.

Crime Scene – Moscova. 1989 este un ansamblu de puzzle-uri care redau o poveste tenebroasă, plasată într-un apus de regim comunist, deși, ar putea foarte bine să se desfășoare și în Rusia actuală a lui Putin.

Cu toate că sarcinile cognitive pe care le ai de rezolvat sunt abstracte, este admirabil cât de bine sunt realizate și integrate narațiunii, astfel încât simți că ancheta înaintează pe măsură ce dezvălui carte după carte și îți faci, cu chiu cu vai, drum către deznodământ, care poate varia, în funcție de câți neuroni sacrifici în a-l atinge.

În acest joc ai de citit, de examinat cu atenție un spațiu ticsit cu detalii, de spart coduri și alte câte și mai câte.

Mai jos aveți este una din multele enigme care mi-au scos câțiva peri albi.

Însă de departe cea mai grea misiune este să înțelegi mecanismul de funcționare al jocului în sine, ale cărui reguli sunt explicite, dar destul de sumare.

Odată ce angrenajul devine coerent, te poți bucura de această provocare ludică pe care o poți aborda individual sau în tovărășia altora.

Totodată, te înfricoșezi puțin, dându-ți seama că toate acestea au fost plăsmuite de o singură minte, a finlandezului Arttu Tuominem, care este creatorul unei întregi serii de jocuri de tip Crime Scene.

George Bernand Shaw spunea că nu încetăm să ne jucăm când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne jucăm.

Dar el n-a avut parte de Crime Scene – Moscova. 1989, care e atât de solicitant, încât, după ce l-am parcurs, simt că sunt mai bătrân cu vreo câțiva ani.

Dar am îmbătrânit punându-mi mintea la încercare.

Adică am îmbătrânit sănătos.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru prilejul de a-mi pune în practică ambițiile detectivistice.

Un profet neașteptat

By Iulian in Filme 0 Comment

Ocazional, îmi asum misia de a reabilita câte un film din trecutul nu foarte îndepărtat, care n-a fost bine primit.

Nu fac asta din teribilism, ci, de fiecare, dată, am câte un motiv întemeiat.

Iar la Holy Man acesta este un Eddie Murphy total atipic.

Îi cunoașteți. Volubil, uneori strident, deșucheat, amuzant cât se poate.

Am crescut cu grimasele și exclamațiile lui și, dacă am învățat să râd cu poftă, și lui i se datorează.

Aici, însă, este altfel.

Nu amuzant, ci pătrunzător într-un mod care te surprinde până la te copleși.

Cum o face?

Jeff Goldblum este un producător de emisiuni de teleshopping, al căror scop e să îi facă pe oameni să cumpere, să cumpere, să cumpere.

Pentru asta, aduce diverse persoane care să depună mărturie în privința calității produselor sau cel puțin să fie credibile la asta.

La un moment dat, printre cei care ajung să se adreseze națiunea este și un tip de culoare, cu gesturi și voce domoale, dar plin de emfază retorică.

Culmea, nu îi îndeamnă pe telespectatori să achiziționeze ceva, ci să se îndrepte către lucruri mai importante în viață.

Imaginați-vă exact opusul înverșunării lui Peter Finch în Network, dar cu aceeași putere de persuasiune.

Acesta este Eddie Murphy într-un rol remarcabil, care ar fi trebuit să îi aducă mai multă recunoaștere.

Nu l-a ajutat, însă, faptul că pelicula este destul de șablonardă, că include o idilă ca toate altele sau că nu ni se explică prea multe despre cine e el și de unde vine.

Dar, dacă e să vedeți Holy Man acum și să înlocuiți teleshopping-ul cu online shoppingu-ul, o să vă dați seama cât de puternic este mesajul său.

Eram la o expoziție dedicată banilor la Monnaie de Paris și am întâlnit acest exponat.

Aș vrea să pot spune că e doar exagerare de artist postmodern, dar mi se mai întâmplă să ajung prin centre comerciale, iar acolo validitatea lui e neștirbită.

Și e un pic trist.

Printre ideile pe care atât de frumos le expune Eddie Murphy este și un paliativ pentru deznădejdea care i-a cuprins pe mulți, pentru sentimentul că, orice ai face, n-are nicio importanță.

There was a storm. And thousands and thousands of starfish were washed up on the shore. And there was this beautiful little girl was running down the beach and she was picking up the starfish, she was frantically throwing them back into the ocean. When I saw her doing this I said to her, ‘Why are you doing that? You can only save a few before they die, what difference does it make?’ And she looked at me and she said, ‘To THAT one, it makes a difference.’ To THAT one, it makes a difference, that little girl said. And she was right and at that very moment she was making a difference for that starfish and she was making a difference for herself too because she was connected, to that starfish. And that’s what life is all about, connecting. In fact that’s the only time you’re ever alive, really, is when you’re connecting.

Iar primul dintre cei care ar putea să ridice fruntea sus este însuși Eddie Murphy, care a declarat că Holy Man i s-a părut un film oribil.

Însă măcar unei persoane i-a plăcut.

Iar acea persoană îi e recunoscătoare.

Să tot ai parte de așa corectitudine politică

By Iulian in Filme 0 Comment

Era odată ca niciodată o lume futurist-medievală.

Nu e un oximoron, ci cadrul în care se desfășoară filmul de animație Nimona.

Această societate este întemeiată pe mitul izbăvirii: o femeie de odinioară a învins răul care bântuia pe acele meleaguri.

Prima mostră de corectitudine politică.

În urma vitejiei ei, s-a născut un ordin cavaleresc, care luptă pentru a menține starea aceea pacifist-idilică.

E greu de pătruns acolo, dar, la momentul când are loc acțiunea, regină este o doamnă progresistă de culoare.

Încă o mostră de corectitudine politică.

Printre marile ei reforme se numără și acceptarea în rândul cavalerilor a unui tânăr care nu e de neam, nu e blond, ci mai degrabă brunet spre măsliniu, interpretat vocal de Riz Ahmed, simpatic actor de religie musulmană.

A treia mostră de corectitudine politică, nu?

Ca orice basm, și filmul realizat de Nick Bruno și Troy Quane bifează momentele acțiunii, iar factorul perturbator care pune totul în mișcare e o ceremonie de învestitură care ia o turnură urâtă.

În urma ei, protagonistul devine un proscris, iar cel mai afectat de ceea ce i se pune în cârcă este prințul moștenitor al regatului, iubitul său totodată.

Da, ați citit bine.

Principalele personaje masculine sunt doi homosexuali.

În caz că mai voiați o mostră de corectitudine politică.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu am examinat toate aceste trăsături ideologice în calitate de extremist de dreaptă, ca să le înfierez și să arăt cu degetul către degenerescența Hollywoodului contemporan.

Nu, ei să fie sănătoși, așa au vrut să facă filmul, așa l-au făcut.

Ce este remarcabil este că toate direcțiile acestea converg într-o narațiune coerentă, care e și antrenantă, și lipsită de menajamente.

Nimona devine o poveste cu adevărat interesantă când în scenă apare eroina eponimă, o adolescentă anarhistă, pusă pe scandal, rea de gură și cu un har deosebit: își poate schimba forma și făptura după plac.

Își oferă abilitățile exilatului, pentru ca acesta să își reabiliteze numele, dar și pentru a produce haos.

Dintre toate calitățile unui scenariu foarte îndrăzneț, aceasta trebuie să fie cea mai de preț:

Modul cum a surprins psihologia adolescentină, astfel încât o poți urmări în forme extreme, dar nu supărătoare. O fi Nimona e un studiu de caz fictiv și hiperbolic, însă simpla ocazie de a fi supus la aceste manifestări ale noii generații este neprețuită. Măcar te fortifici mental.

În plus, cu vocea plină de aplomb a lui Chloe Grace Moretz, livrează o sarabandă de replici haioase.

Posibilitățile creative ale capacității ei de metamorfoză sunt exploatate cu haz, iar filmul reușește cumva să îmbine două mari parabole.

Una este societății căreia i se confecționează dușmani, pentru ca membrii ei să fie mai lesne ținuți sub control.

Cealaltă este a alienării celor care sunt diferiți, dar își doresc același lucru.

Să primească și să ofere afecțiune.

Unii vor fi oripilați că doi bărbați se sărută într-un film de animație, zice-se pentru copii.

Ar trebui mai degrabă să fie revoltați că marginalizarea unora sau manipularea altora sunt atât de prezente în lumea reală, încât și-au găsit atât de bine locul într-un film de animație, zice-se pentru copii.

Dormi liniștit, FMI veghează pentru tine

By Iulian in Filme 0 Comment

În caz că ați uitat, Tom Cruise alias Omul Care Face De Toate La O Etate Neverosimilă face parte din FMI, adică Forța Misiune Imposibilă (IMF în engleză, în original), o organizație care rezolvă chestiunile care până și meseriașilor din CIA li se par greuțe.

Iar acum e groasă rău.

Inamicul care planează asupra mapamondului este o Entitate de Inteligență Artificială, care a devenit conștientă de sine și nu prin postare de selfie-uri la fiecare colț de stradă, ci prin infiltrarea tuturor sistemelor vitale ale lumii moderne.

Ca urmare, s-a născut și o cursă între marile puteri de a pune mâna pe cheile care o controlează.

Blockbuster de vară, blockbuster de vară, dar Mission Impossible – Dead Reckoning Part One are meritul că procedează așa cum se cuvine oricărui produs de cultură.

Reflectă angoasele contemporanilor și ne atrage astfel atenția asupra provocărilor viitorului.

Orice film din seria Mission Impossible funcționează după o schemă bine definită, aproape hegeliană.

Acțiune – Interacțiune – Reacțiune.

Nici acesta nu face excepție, dar n-am putut să nu remarc o pondere superioară a acțiunii în raport cu interacțiunea.

E drept, încă există schimburi de replici simpatice în Tom Cruise și colaboratorii săi, dar, în general, personajele apar grăbit în scenă și nu prea apucăm le deslușim motivațiile.

Un neajuns minor, pentru că e vară, iar filmul regizat de Christopher McQuarrie e ce trebuie, adică turism potențat de adrenalină și inventivitate.

Dacă nu vă ajunge urmărirea bipedă din Abu Dhabi sau cea motorizată din Roma, aveți răbdare până la secvența trenului care străbate Alpii austrieci.

E senzațională.

Cred că în următoarea producție, Ethan Hunt se va înhăma la suprema provocare – să călătorească de la Timișoara la București cu o garnitură de CFR Călători și să dezamorseze bomba biochimică dintr-un WC fără încuietoare.

Rămas același atlet desăvârșit și credibil, Tom Cruise își îngăduie aici să își arate vârsta. Nu fizic, ci mai degrabă emoțional, printr-o melancolie a anumitor momente, când veteranul care apără lumea de proprii demoni se întreabă oare unde vor duce toate acestea.

Îmbătrâniți, dar la fel de simpatici sunt tovarășii de peripeții Ving Rhames și Simon Pegg. Lor li se adaugă Rebecca Ferguson cu același aer misterios care i-a servit atât de bine în Dune, Pom Klementieff (Mantis din Guardians of the Galaxy, în caz că n-o recunoașteți fără antene) și privirea ei psihotică, Esai Morales și alura de arhanghel arătos al morții sau Vanessa Kirby și dedublările ei iscusite.

Cea mai simpatică achiziție a distribuției este experta în furtișaguri interpretată de Hayley Atwell. Nu doar că îi dă de furcă serios protagonistului în anumite momente, dar îi și ține isonul în cele mai solicitante scene fizice. În plus, accentul britanic e irezistibil la o femeie ochioasă.

După Indiana Jones and the Dial of Destiny, și Mission Impossible – Dead Reckoning Part One mă îndreptățește să îndemn Hollywoodul să înscrie în patrimoniul imaterial UNESCO meșteșugul acesta de a construi o narațiune estivală care să te ajute să evadezi din cotidian.

Nevoia e veche de când lumea.

Chocolat de Ziua Internațională a Ciocolatei

By Iulian in Filme 1 Comment

Azi e Ziua Internațională a Ciocolatei, iar dacă aveți vreun pic de cinefilie în sânge, o să vă gândiți imediat la Chocolat (2000) al lui Lasse Hallstrom .

Pentru nefericiții care încă nu l-au văzut, iată 10 de motive să o facă numaidecât:

1. Juliette Binoche, rafinată, elegantă, cu o engleză cu accent francez irezistibil.

2. Judi Dench, care e precum ciocolată, îți place pe oriunde o găsești.

3. Alfred Molina și futilitatea împotrivirii sale împotriva ciocolatei.

4. Johnny Depp în rolul reprezentatului unei etnii ciocolatii.

5. Carrie-Anne Moss, scuturându-se cu succes de gustul lui Trinity din Matrix.

6. Orășelul franțuzesc cu case vechi și străzi înguste și pietruite, dacă ai văzut unul, le iubești pe toate.

7. Coloana sonoră delicioasă.

8. Scenariul savuros.

9. Leslie Caron la o vârstă venerabilă, într-o apariție episodică precum trezirea unui gust al copilăriei.

10. Ciocolată, multă ciocolată, peste tot ciocolată!

Adio, Speranță, dar rămâi cu mine

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

De ceva timp, una dintre destinațiile unde caut acea fericire evanescentă, dar atât de necesară este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a cărei stagiune intitulată Hope Season s-a încheiat chiar pe 4 iulie.

De-a lungul acestui sezon muzical, ni s-au propus felurite programe, exuberante, colorate, câteodată riscant de inedite.

Însă pentru acest epilog, cei de la Filarmonica din Craiova s-au întors la clasici, la stâlpii acestui edificiu maiestuos pe care îl numim muzică clasică.

A fost ca o profesiune de credință enunțată din nou în mod solemn.

Spectacolul s-a deschis cu Uvertura festivă ”Academica” de Johannes Brahms. De-ar fi toate chestiunile academice atât de atractive, cred că amfiteatrele universităților ar fi pline ochi curs de curs.

Compoziția a fost precum o coloană sonoră de generic de film, menită a te pune în dispoziția necesară aventurii ce va urma, precum minunat se întâmplă cu începutul din Gladiator sau Spy Game.

Iar desfășurarea epopeică a acțiunii a fost la înălțimea așteptărilor astfel stârnite.

Desfășurarea acțiunii i-a fost atribuită tot lui Brahms prin Simfonia nr. 4.

O creație care ilustrează, probabil, toată aria aceea imensă a sonorității pe care o poate reda o orchestră simfonică.

E suficient să îmi aduc aminte în câte moduri am văzut utilizat arcușurile viorilor sau în câte feluri am văzut coardele ciupite.

Ca să nu mai zic că de la sunetele mângâietoare ale flautului se trecea la explozia talgerelor.

După expozițiune și desfășurarea acțiunii se cuvine un punct culminant, nu?

Acesta a fost Fantezia pentru pian, cor și orchestră de Ludwig van Beethoven, care a adus împreună orchestra și corul filarmonicii, pe pianistul Mihai Ungureanu, toți călăuziți de dirijorul Thomas Sanderling întru clădirea unei Ode a bucuriei în miniatură.

Iar această bucurie se putea citi atât pe chipul spectatorilor, cât și pe cel al muzicienilor, așa cum bine a surprins amicul Daniel Botea.

Stagiunea dedicată speranței s-a dus.

Dar speranța rămâne.

Vinuri spumante și interpretări spumoase

By Iulian in Intre gustativ si conceptual, Teatru 0 Comment

Fără să ne fi propus neapărat asta, noi, cei din Asociația Bloggerilor Olteni, am devenit un mic club unionist.

Aveam deja la activ două degustări de vinuri din Republica Moldova, o cale sigură de a stabili punți bilateral benefice cu cei de peste Prut.

Iar acum s-a adăugat o a treia, menită a aprofunda cunoașterea domeniului Chateau Vartely din regiunea de mare tradiție a Orheiului.

Data trecută a fost dedicată vinurilor clasice, dar acum, în plin sezon estival, ne-am îndreptat cu precădere spre vinuri spumante.

Deși nu eram mare fan al acestui tip de licoare, a-l explora îndeaproape s-a dovedit a fi o aventură fascinantă.

În primul rând, am fost surprins de varietatea gusturilor pe care le poate propune un asemenea vin. Seria de spumante care ni s-a dezvăluit a constat din Inspiro Spumant Alb din Fetească Regală, brut; Inspiro Spumant Rosé din Pinot Noir, sec; Inspiro alb Muscat, demisec; Inspiro Rosé Muscat, demisec; Spumant Pinot Noir, brut, metoda clasică.

După cum vedeți, cei de la Chateau Vartely nu duc lipsă nici de soiuri de struguri, nici de inspirație (jocul de cuvinte e aproape premeditat).

Pentru că sunt om și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, preferatul meu a fost acest vin spumant care a știut cel mai bine atât să mă împungă prietenește cu aciditatea, dar și să mă mângâie cu un suav gust de dulce.

Vă las câteva secunde să vă uitați pe lista suspecților de mai sus, să alegeți făptașul.

Iar acesta a fost Inspiro Spumant Rosé din Pinot Noir, sec. Nu mi-aș fi imaginat că pretențiosul Pinot Noir poate adopta o astfel de metamorfoză.

Nu doar celulele gustative au fost solicitate la această degustare, ci și cele cenușii.

Am învățat să urmăresc perlajul, adică avântul micilor bule spre suprafață.

Am exersat tehnica deschiderii manuale, fără pagube în stânga sau în dreapta.

Am descoperit tehnica sabrajului, prin care o sticlă este desfăcută cu o unealtă deja de tristă amintire în Craiova.

Am aflat despre degorjare, cuvânt derivat din franțuzescul ”gorge”, semn că sora noastră mai mare de gintă latină a fost și este far călăuzitor în multe domenii, mai puțin armonia socială, după câte se pare.

Toate acestea s-au petrecut sub călăuzirea Svetlanei Matvievici, ale cărei pasiune, exuberanță și voioșie sunt la fel de răcoritoare precum spumantele pe care ni le-a adus.

Și, pentru că i le remarcasem încă de la prima ei descindere la Craiova, am reușit să o conving a fi una dintre protagonistele încă unei scurte piese de teatru pe care am tradus-o și pe care ne-a găzduit-o Crama 91 din cadrul Hotelul Craviovița.

Scurta reprezentație s-a intitulat O chestiune de bărbați, a fost scrisă de Ferenc Molnar acum vreun secol și s-a învechit ca vinul bun, prilejuindu-le interpretări spumoase celor două actrițe (căci le pot numi fără opreliști așa).

Locvacitatea și prezența scenică ale Svetlanei au fost întrebuințate la randament maxim (cu un subtil adaos de experiență autobiografică), iar colega-mi bloggeriță Roxana, care e dinamismul în persoană, și-a însușit rolul nevestei șterse și naive cu o dedicare impresionantă.

Teatru, vin, prietenie transfrontalieră.

Aceasta este vara mulțumirii noastre.

Nu e Spielberg, dar e ce trebuie

By Iulian in Filme 0 Comment

Steven Spielberg ne-a făcut trei filme Indiana Jones de excepție, precum și unul nasol, care mi-a dezvăluit ce posibilități creative am cu blogul ăsta.

Așa că decizia de a mai scoate o a cincea producție din acest univers arheologico-aventuros, cu un Harrison Ford care era bătrân încă de la al patrulea film, a fost primită cu sprâncene ridicate a scepticism.

Iar cedarea de către Spielberg a frâielor regizorale către James Mangold n-a avut darul să îl risipească.

Însă cineastul nou învestit a dovedit că pălăria lui Indy n-a fost prea mare pentru el și a procedat cu o înțelepciune de dat exemplu.

Știind că mitologia e deja construită și n-are nevoie de adaosuri și nici de retușări, s-a concentrat să facă un film distractiv, nu exagerat de sentimental și nici de complicat.

Indiana Jones and the Dial of Destiny se învârte în jurul unui artefact, o versiune îmbogățită a mecanismului Antikythera, pe care naziști nostalgici vor să-l folosească să rescrie istoria. Schemă clasică, bine garnisită cu detalii factuale și stropită cu supranatural.

Sunt câteva incursiuni în trecut, veritabile demonstrații de virtuozitate tehnologică, pentru că n-am simțit nicicum efectul de uncanny valley la vederea unui versiuni tinere de Harrison Ford.

Ce-i drept, momentele când ipostaza actuală a actorului avea de călărit, sărit, pilotat mi s-au părut ușor ridicole. Cum să cred, chiar și cu indulgența autoimpusă de întunericul magic al sălii de cinema, că octogenarul nu crapă la cel mai mic efort?

Anii ăia mulți se văd în toate, dar prezența scenică a lui Harrison Ford a rămas intactă.

Morocănos, în acord cu etatea, dar la fel de fermecător și sarcastic, acest interpret monumental încă mai are resurse să te convingă să îl însoțești în peripeții.

Îl ajută și companionii. Accentul britanic e o armă șfichiuitoare în sine, iar Phoebe Waller-Bridge o pocnește cât de des poate. Puștanul Ethann Isidore e un Gavroche de ți-e mai mare dragul, iar apariții ale unor veterani precum John Rhys-Davies sau Antonio Banderas presară mirodenie asupra narațiunii.

Mads Mikkelsen are figura și ochelarii rotunzi pentru un rău de serviciu, pentru care nu nădușește prea mult, dar nici nu e nevoie.

Scenele de acțiune sunt prelungi, antrenante și neverosimile, așa cum cum se cuvine, destinațiile sunt pitorești, iar legendara coloană sonoră a lui John Williams e folosită judicios, nici prea des, nici prea rar.

E vară, iar Indiana Jones and the Dial of Destiny e ce trebuie.