Caiet de insemnari

Așa se scrie istoria

By Iulian in Carti 28 iunie 2023 0 Comment

Sunt multe figuri mitizate în ultimul hal în istoria și istoriografia românească, însă Tudor Vladimirescu e în Top 10, sunt convins.

Extrăsesem această concluzie din lecturi care au precedat-o pe cea a cărții lui Tudor Dinu, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești.

Însă, cu această ocazie, am constatat că mai avem de lucru până să ne scuturăm percepțiile față de un astfel de subiect, dar îmbucurător este că începe să se adune materialul didactic și intelectual necesar pentru a încerca măcar.

Mare cunoscător al epocii fanariote, autorul prezintă în detaliu, bazându-se pe izvoare diverse și complementare, apariția mișcării Eteriei și meteorica lor incursiune pe teritoriile celor două țări române, care a favorizat și ascensiunea fulminantă a lui Tudor Vladimirescu, și care a pricinuit mai multe rele decât s-au îndurat să prezinte chiar și istoricii comunisto-naționaliști.

În aproape orice relatare despre acțiunile grecilor revoltați împotriva stăpânirii otomane apar cuvintele jaf sau pradă.

Am rămas cu aceeași impresie ca și la cartea despre Pogromul de la Iași. Ideologia nu e niciodată dezlipită de lăcomie, așa că să nu ne mire corupție și caracterul hrăpăreț al politicienilor de azi. Nu sunt decât continuatorii unei îndelungate tradiții.

O altă meteahnă care pare a nu se fi schimbat din leatul 1821 până în cel prezent este minciuna din partea conducătorilor, propaganda lipsită de substanță.

Alexandru Ipsilanti a condus o expediție în care de-abia a crezut el însuși, în cele mai bune momente. Cu toate acestea, i-a momit pe mulți naivi, dar și pe mulți neisprăviți, să îl urmeze în această întreprindere cu accente sinucigașe.

Scriitura istoricească a lui Tudor Dinu este impecabilă. Pe lângă faptul că este neabătut în exactitate (atâta cât permit izvoarele), dar deloc sec în exprimare, că e caracterizat de sine ira et studio, dar și de ironia fină a celui ce înțelege ce prezintă, istoricului i se mai cuvin firitiseli și pentru altceva.

La fel ca în cazul lucrării Oamenii epocii fanariote, a mers personal în toate locurile care au avut oarece importanță în tabloul revoluției de la 1821 și a surprins imagini, care se regăsesc în carte, împreună cu explicații bine rezumate.

Rezultă astfel un fel de foto-reportaj al acestui crâmpei de istorie, închegat și coerent, care poate sluji drept variantă pentru cei mai leneși cu lectura.

Ca să nu rămân dator cu afirmația provocatoare de la început, preiau una dintre aceste imagini, în care Tudor Vladimirescu apare ca un baștan, mai aproape probabil de comportamentul său real, și ipostaza ascetică și glorioasă, excelent plăsmuită de Theodor Aman.

A studia istoria e ca și cum ai curăța o ceapă.

Îți dau lacrimi pe măsură ce îndepărtezi strat după strat, dar simți că ți se desfundă sinusurile pe bune.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru lecția dublă despre cum se scrie istoria – faptic de bezmetici și scriptic de oameni inteligenți.

Cum crede un francez că i-a înțeles pe ruși

By Iulian in Carti 27 iunie 2023 0 Comment

După rebeliunea fâsâită a lui Prigojin din Rusia, lectura cărții Magul de la Kremlin îmi pare și mai ilustrativă decât impresia pe care mi-o produsese inițial.

Scriitorul francez de origine italo-elvețiană Giuliano da Empoli se aventurează pe un tărâm sinistru, dar în același timp fascinant pentru europeni și lumea întreagă – bolgiile puterii din jurul lui Putin și manifestarea lor dantescă.

Romanul este lăudat pentru modul cum autorul a demonstrat o profundă cunoaștere a subiectului.

Eu, unul, am văzut mai degrabă cum da Empoli a preluat tot ceea ce știm sau credem că știm despre Putin și evoluția sistemului pe care l-a impus și le-a organizat impecabil din punct de vedere narativ.

Mai precis, toate se dezvăluie prin vocea unui anume Sabanov, păpușar abscons al puterii și martor al transformării Rusiei de la capitalismul sălbatic al oligarhilor la autocrația înăbușitoare a prezentului.

Figura tartorului de la Kremlin este integrată acestei fresce, dar este convențională și îi lipsesc acele nuanțe pe care foarte subtil i le-a smuls Oliver Stone în seria de interviuri pe care i le-a luat acum mai mulți ani.

Per ansamblu, înțelegerea de către Giuliano da Empoli a rușilor are un aer mai degrabă intelectual franțuzesc și ușor naiv și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva el însuși, ca noi toți, am căzut pradă unei înscenări colosale, care s-a năruit odată cu invazia Ucrainei, când întreg mapamondul a constatat cu stupoare că Rusia e aproape nevolnică, iar Putin deloc infailibil.

Magul de la Kremlin are, însă, o calitate incontestabilă.

Scriitura curge ca râurile de votcă pe care înalții membri ai administrației de la Moscova le îngurgitează în cantități din ce în ce mai mari, spre disperarea Țarului.

Te simți prins în alunecarea unei istorisiri construite ca și cum ți s-ar adresa personal, iar aceasta este o lecție importantă:

Când povestea e coerentă, nu mai contează dacă e adevărată sau nu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o confecționare atât de reușită a realității, că înșiși cei stigmatizați de ea ar fi mândri.

Încălzire globală, răceală maritală

By Iulian in Teatru 26 iunie 2023 0 Comment

Zăpezile de altădată nu este doar un fenomen meteorologic deplâns de Francois Villon și de oamenii de știință care ne atrag atenția asupra schimbărilor climatice, ci și titlul unei piese pe care cei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova au ales să o pună în scenă vara.

Iar pentru a nu se mai frige cu un Felix Alexa cu apucături de Trump, au ales să apeleze la un Joe Biden al regiei românești, Mircea Cornișteanu.

Mircea Cornișteanu.

Cel despre care am o poveste foarte ilustrativă.

Când era în activitate ca profesoară, mama mergea la teatru cu elevii, iar în câteva rânduri am însoțit-o.

S-a întâmplat să fie și D-ale carnavalului cu manele. O alegere discutabilă pentru unii, amuzantă foc pentru mine, student care încinsese pe astfel de șlagăre chefuri de pomină în camerele de campus ale colegilor, totul culminând cu un Revelion prelungit în căminul cultural de la Dobrița.

Așa că nu m-a surprins deloc când copiii s-au pus pe chiuit imediat ce s-a stins lumina în sală și au început trilurile balcanice ale unei manele arhicunoscute.

Ce m-a surprins a fost că, la un minut sau două după aceea, cortina a coborât și s-a ridicat apoi dezvăluindu-l pe Mircea Cornișteanu cu o figură iritată (nu cea din oficiu, una suplimentar iritată).

În următoarele 10 minute, le-a făcut morală copiilor, spunându-le că acolo e o instituție culturală, unde un asemenea comportament este neadecvat și barabim barabum.

Am descoperit astfel o crasă neînțelegere din partea celor din teatru (din Craiova și de aiurea) față de spectatori, o falie care persistă, pentru că am avut parte de ea mai deunăzi, la spectacolul de dans Lecția.

Iar spectatorii nu sunt proști, oricât de necopți ar fi, dimpotrivă, pentru că i-am văzut reacționând pozitiv la o altă piesă regizată de dumnealui, Unde-i revolverul?, care i-a captivat atât de mult, încât elevi din preajma mamei (căci am însoțit-o și atunci) se întorceau și o întrebau: Doamna, da’ cuvântul cutare ce înseamnă? Da’ celălalt?

Acesta a fost și este Mircea Cornișteanu.

Expert în chestiuni de mahala, tratate cu morgă de mare artă.

Unele rezultate au fost nasoale rău (Casa cu țoape), altele agreabile, precum Ultimul amant fierbinte, cu care Zăpezile de altădată a lui Dumitru Solomon împărtășește anumite caracteristici, bune și rele.

Între doi tineri se concretizează o idilă mânată de insistențele lui și răsucită de falsele ei obiecții.

Peste ani, același cuplu e sastisit și se afundă în ciondăneli, în lipsă de altă metodă de a-și dovedi afecțiunea.

Mai apare și o statuie, prilej cu care vă întreb:

Știți bancul cu statuile (el și ea), divinitatea și porumbeii?

Piesa regizată de Mircea Cornișteanu operează pe două planuri temporale.

În cel al tinerilor, Costinela Ungureanu și Cătălin Miculeasa au porția mai mică de interpretare.

Mai mică, dar nu lipsită de importanță, pentru că de credibilitatea iubirii lor depinde mahalageala de mai târziu.

Și, fapt lăudabil, celor doi le iese, asta în condițiile în care aveau ceva rateuri la activ în calitate de cuplu scenic.

În Avarul e mai puțină chimie între ei decât în acidul ală sulfuric din laboratorul din liceu, în care am băgat pixul când nu se uita domnișoara Mitrache, așteptând cu încântare să îl văd topindu-se. Și nimic.

După Năpasta, una dintre fetițele dezghețate cu care am fost a spus când eram pe drumul de întoarcere:

Fazele alea cu Anca și Gheorghe au fost cam cringe.

În Zăpezile de altădată, interacțiunea lor are un amestec reușit de duioșie și umor.

Cine ar fi crezut că privirea încruntată de peste ochelarii cu șnur a lui Mircea Cornișteanu are efect afrodiziac?

Tot în bucata asta a piesei, personajul Costinelei Ungureanu e poziționat drept prostuță, trăsătură de la care pornește duelul conjugal de peste ani, care îi opune pe Cerasela Iosifescu și Adrian Andone.

Acum spectacolul ia avântul comic pe care și-l propune și pe care îl atinge oarecum, lovindu-se totuși și de pereții scenariului semnat de Dumitru Solomon.

Nu și de cel de-al patrulea, pe care interpreții îl încalcă în câteva rânduri, tertip care la vremea lui o fi fost mare șmecherie, dar îmi pare un artificiu izvorât din lipsa de încredere în forța de a-i ține pe spectatori angajați cu alte mijloace.

Volubilitatea în registru acut a Ceraselei Iosifescu e valorificată previzibil, laolaltă cu multă vervă fizică.

În contrapondere, Adrian Andone uzează mai mult de componenta non-verbală exagerată (și justificată).

Cu toată lipsa de glorie a acestui demers artistic, cert e că duetul de actori reușește să redea frontul conjugal atât de bine, încât mi-a adus aminte de niște vecini turbulenți de odinioară, al căror dormitor era lângă camera sărmanei mele surori, nevoite noapte de noapte să le asculte involuntar dramoletele.

Dimineața îmi furniza o dare de seamă.

Ieri ea i-a strigat lui ”Tu și femeile tale!”.

Ieri el i-a strigat ei ”Ce-ai, ești isterică?”.

Ieri, ea i-a strigat lui ”Gata, iau copiii și plec!”.

Mă iartă, surioară, că am fost egoist și nu ți-am propus niciodată să schimbăm camerele!

Dar somnul e important (Adrian Andone likes this).

Oricum, reiau apelul pe care îl făceam către aripa tânără a TNC-ului, când mă refeream la Avarul.

Mai stați pe lângă ăștia din generația a doua spre a treia, mai furați meserie, o să avem nevoie și de comedii în perioada următoare, nu doar de dramaturgie de pus ștreangul la gât.

Singură Raluca Păun e scutită de această recomandare.

Nu știu dacă avem soluții pentru a readuce Zăpezile de altădată.

Nici la nivel global, nici la nivel marital.

Un paliativ ar fi niște zâmbete împărtășite, smulse de o piesă precum aceasta.

Mai ales că e politicos de scurtă.

P.S. Am avut alături de mine o puștoaică deșteaptă, care tocmai terminase examenele naționale de clasa a VIII-a. Acestea sunt gândurile ei:

În opinia mea, piesa transcende subiectul iubirii, subliniind de fapt ideea că oamenii încearcă întotdeauna să sfideze realitatea în care trăiesc, insistând asupra unor visuri irealizabile.

Statuia filozofului, care apare de trei ori pe parcursul piesei, reprezintă vocea adevărului, adevăr pe care cuplul prezentat îl neagă de fiecare dată când se confruntă cu el.

Finalul este interpretabil, însă eu consider că pune in lumină faptul că omul nu poate înfrunta timpul și nici să devină ce a fost odată.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Bossul și cu tuba mare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 25 iunie 2023 1 Comment

Iertată fie-mi prejudecata, dar, pentru mine, tuba fusese până la acest concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova o simplă măgăoaie aurie, situată în dosul orchestrei și cu rolul de a colora cu un pic de gravitate pasaje fugitive.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că există o compoziție care are acest instrument în prim-plan – Concertul nr. 1 pentru tubă și orchestră de Jan Tegtmeyer – așa că mi-am făcut un punct de onoare de nu rata această audiție.

Și ce bine am făcut, pentru că ideile-mi preconcepute mi-au fost zdruncinate din țâțâni.

Bucata muzicală care l-a adus pe solistul Laurențiu Sima în fruntea orchestrei craiovene și în fața publicului este de o bonomie contagioasă. Chiar și în cele mai nostalgice momente, tot simțeai cum îți persistă un zâmbet pe buze.

Iar tuba, atât de răgușită când se manifestă de pe fundal, îmi apărea ca un râs sănătos, homeric, din toți rărunchii.

Această bună dispoziție emanată de masivul instrument mi-a adus aminte un prieten și râsul lui special.

Ca un făcut, îl cheamă tot Laurențiu.

Acum mulți ani, l-am chemat la mine într-o după-amiază și, ca să îi provoc râsu-i titanic, i-am băgat pe calculator o scenă despre știam că îl activează instant, una din magnificul Crouching Tiger, Hidden Dragon, în care un smardoi cu două buzdugane face praf un restaurant încercând să o atingă pe silfida Zhang Ziyi.

Zis și făcut, iar efectele nu s-au lăsat așteptate și Laurențiu al meu s-a pus pe hohotit după cum îi era felul.

Însă, când veselia era în toi, mi-a adus aminte că, în camera alăturată, dormea mama, un scurt răgaz de după-amiază, între eforturile de a-i învăța o brumă de gramatică pe elevii de gimnaziu și treburile gospodărești de la chindii.

Eram resemnat că voi primi un perdaf în toată legea, dar, după ce Laurențiu a plecat, iar ea s-a trezit, mi-a spus:

– Ce frumos râde Laurențiu! Mă pufnea și pe mine râsul în somn.

Aceasta a fost tuba lui Laurențiu Sima.

Iar orice urmă de discriminare față de acest instrument s-a risipit la bisul pe care ni l-a oferit. Îmbrăcat în ie, că tot era în preziua ei, ne-a tras un joc neaoș, Cântec românesc nr. 2 de Ionel Dumitru, manevrând tuba cu o așa lejeritate, de ziceai că-i piculină.

Terapia de râs facilitat de tubă a fost flancată de două creații ale lui Beethoven.

Acum, poate n-o să vă placă limbajul ăsta suburban, dar asta e, să priceapă tot melomanu’.

Omul ăsta a fost șefu la muzica clasică, vere!

S-a simțit asta la Uvertura „Coriolan”, op. 62, care a surprins exact caracterul milităros și tragic al poveștii pe care a imortalizat-o și Shakespeare în piesa sa.

Cât despre Simfonia nr. 7 în La major, op. 92, a fost ca o cunună de lauri pe care compozitorul o culege postum, de fiecare dată când este invocat pentru o creație a sa.

Iar cel care a condus ceremonia de decernare a fost dirijorul Walter Hilgers, cu figura-i teatrală, de hierofant care împărtășește tuturor secrete eleusine.

Secrete disponibile oricui vrea să le afle.

Secretele muzicii.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul Daniel Botea.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (20)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 23 iunie 2023 2 Comments

A fost odată ca niciodată o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi la care a participat autorul acestor rânduri.

Anii au trecut, fire albe s-au mai strecurat în părul său și al comesenilor, dar această tradiție a evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin a continuat neabătută, înfruntând pandemii și izolări și războaie.

De data aceasta am reușit să îmi potrivesc prezența cu a cramei Liliac, care, acum ceva timp întinsese la maxim limitele colegilor mei, printr-o gamă de nouă reprize de sorbiri bahice.

Sesiunea de acum a fost mai cuminte și a avut o configurație echilibrată, a început cu un spumant, a sfârșit cu un vin desert, trecând prin cele trei culori pe care le cunosc pe lume, alb, roze și roșu.

Dintre toate aceste asocieri, preferata mea a fost cea care a adus împreună Liliac Sauvignon Blanc și Camembert Ile de France de la Delaco.

Experiența mea anterioară cu Sauvignon Blanc îmi întipărise senzația unui vin liniștit, răcoritor, caracteristici pe care le-a avut și acesta, plusând cu o aciditate plăcută, ca zâmbetele pe care ți le smulge un introvertit cu simțul umorului, care aruncă în discuție câte o vorbă de duh.

Combinația cu brânza Camembert, la rându-i generatoare de trăiri gustative calme, dar în niciun caz anodine, a fost desăvârșită.

Nu explozivă, nu invazivă, nu sforăitoare.

Dar memorabilă.

A contribuit la asta și o amplă metaforă pe care mi-am construit-o mental și care a pornit de la spusele lui Alexandru Zeca, reprezentantul cramei, potrivit cărora prin acest Sauvignon Blanc, cei de la Liliac au vrut să facă apel la gusturile copilăriei, în special la socul cules primăvăratic și transformat estival în acel suc răcoritor pe care încearcă (fără succes) atâtea companii să îl imite.

Acest recurs la amintiri m-a aruncat cu gândul la Persistența memoriei, tabloul lui Salvador Dali, inspirat, după cum el își relata, din imaginea unor bucăți de Camembert prelingându-se de o masă.

Vinul este ghid prin tezaurul format de circumvoluțiuni.

Din tot ce s-a glăsuit la această relatare, m-a încântat și povestea numelui Cramei Liliac.

Fiind din Transilvania, nu s-a sfiit a exploata mitul pe care ni l-a azvârlit Bram Stoker în ogradă, dar acest animal atât de interesant nu este doar un simbol vag amenințător, dimpotrivă. Liliecii aciuați în clădirile vechi din preajma podgoriei sunt neîntrecuți vânători ai insectelor care dăunează viței de vie, așa că proprietarii le-au adus astfel cel mai semnificativ prinos de recunoștință.

Dacă nu v-am convins încă de amploarea deliciilor acestei seri, aflați și că în festinul, frugal în aparență, spectaculos în esență, s-au regăsit și pufoase felii de Focaccia, pregătite de cei de la C House Milano Craiova, peste care a curs uleiul de măsline desăvârșit al celor de la Eliada.

Vin, pâine, brânză, ulei de măsline, prieteni, voie bună.

Un symposium a la Platon, nu neapărat pe filosofie, ci pe eudemonie.

Cuceriri SF (26)

By Iulian in Carti 21 iunie 2023 0 Comment

Iată că am mai lăsat mintea să zburde pe alte patru tărâmuri SF:

At the Mountains of Madness – una dintre creațiile importante ale bunicului genului horror, H.P. Lovecraft. Așa cum ne-a obișnuit părintele lui Chtulu, povestea este spusă din perspectiva unui narator traumatizat, care relatează o expediție în Antarctica, în care sunt descoperite vestigiile ciclopice ale unei civilizații străvechi. Sunt momente când scriitorul vrea să potențeze tensiunea artificial, dar arhitectura locurilor și acumularea descoperirilor sunt bine construite din condei. Un roman cu valoare mai degrabă de artefact al începuturilor genului SF, dar încă important, totuși.

Children of Dune – cea de-a treia carte din universul plăsmuit de Frank Herbert și cea mai încurcată din câte am apucat să citesc din această serie. Are multiple fire narative, care îi urmăresc pe gemenii Leto și Ghanima, copiii lui Paul Atreides, pe Alia, soră-sa, pe Lady Jessica, maică-sa, precum și pe alții care conspiră în fel și chip, încercând să atingă obiective care deseori sunt neclare chiar și personajelor. Dacă narațiunea ca întreg te obosește și nu îți mai pasă de la un punct de ea, scenele separate îi ies excelent lui Herbert. Multe dintre ele au o intensitate aproape dramaturgică și îți dau puterea să mergi mai departe cu lectura, așa cum un Fremen străbate lent, dar neabătut deșertul stăpânit de Shai-Hulud.

Deathworld – începutul acestui roman de Harry Harrison aduce cu savuroasele aventuri din The Stainless Steel Rat, însă continuare este mai gravă și mai cu tâlc. După ce acceptă provocarea de a da lovitura într-un cazino intergalactic, protagonistul, care deține și vagi abilități telepatice, ajunge pe o planetă atât de inospitalieră pentru oameni, încât mica societatea aciuată acolo e construită militărește în jurul unui singur scop – supraviețuirea. Fidel preceptelor ei, personajul principal începe să vadă dincolo de eternul conflict cu natura și să descopere că există o alternativă la această dușmănie din care cele două părți nu au decât de pierdut. Chiar dacă narațiunea se poticnește pe alocuri, mesajul rămâne relevant.

Dying Inside – una dintre plăcerile regulatelor mele incursiuni în lumea literaturii SF este să dezgrop cărți atât de bune, încât nu mai au nevoie să fie categorisite în aceste gen și pot fi prezentare fără opreliște oricărui cititor. Acest roman al lui Robert Silverberg întrunește toate condițiile, prin scriitură, atmosferă și emoție. Protagonistul este un telepat care își pierde treptat puterile. Acest proces al degradării este redat impecabil, atât stilistic, cât și ca metaforă a îmbătrânirii și tuturor micilor înfrângeri care îl însoțesc. În paralele, autorul ne prezintă și modul cum personajul principal și-a descoperit harul în copilărie, cum a învățat să îl utilizeze și să îl mascheze. Droguri, sex, deznădejde și alte trăiri ale decadei critice a anilor ’70 se regăsesc în roman, dar nu într-un mod care deprimă iremediabil. Dimpotrivă, sunt însoțite de multă compasiune și de o invitație de a privi înăuntru. Al nostru și al altora.

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Recenzie de teatru într-o frază

By Iulian in Teatru 20 iunie 2023 0 Comment

1,2,3…BÉBÉ este cea mai bună dovadă că, pe lângă premiile UNITER, în teatrul românesc e nevoie și de Zmeura de Aur.

De la Ashoka la Ravel

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 19 iunie 2023 0 Comment

La cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a plouat.

Afară cu stropi mari și înăuntru cu aplauze.

Și, de data asta, nu doar muzicienii le meritau, ci și publicul.

Am ajuns cu puțin timp înainte de gongul de început, murat de averse, și nu mică mi-a fost mirarea să văd sala aproape plină.

Așa cum bine remarca și Ivona Stănculeasa, e înălțător să vezi atâția oameni care, pentru muzică, nu se lasă biruiți de stihii.

Iar muzica nu a pregetat să îi răsplătească.

Nu cred că am fost singurul care a găsit analogii între poemul simfonic Vltava al lui Bedric Smetana și vremea de care ne proteja sanctuarul filarmonicii.

N-am regăsit doar paralela hazlie cu râurile formate pe pavimentele Băniei, ci și alternanța dintre un susur potolit și un răpăit în rafale, încununate de tunetele talgerelor.

Pentru mulți, Boleroul lui Ravel a fost magnetul care i-a atras către acest concert. Dar nu cred că a fost cineva printre toți aceștia care să nu fie fermecat, captivat și înduioșat de Massimo Urban, un tânăr de doar 18 ani, care s-a aventurat a cânta alături de orchestra Filarmonicii din Craiova Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 21 de Frederic Chopin.

O compoziție în care am regăsit atât elegia Nocturnelor, cât și aerul impetuos al unui spirit mândru, luptând pentru independență.

Toate acestea ar fi fost suficiente să mă împingă pe tărâmul cinematografiei, însă îmbrățișarea de la final dintre pianist și dirijorul Gheorghe Costin a întrupat exact relația mentor-elev care stă la baza filmului A Song to Remember.

Realizat în 1945, această producție își propune să fie o biografie romanțată a lui Frederic Chopin și are acea candoare și inexactitate a Hollywoodului de atunci și de acum.

Beneficiază însă de interpretări reușite: Cornel Wilde (nominalizat la Oscar pentru această partitură – o glumiță deliberată) are intensitatea geniului tragic, foarte interesanta Merle Oberon este o Georges Sand neînduplecată, iar profesorul Joseph Elsner, caricatural și savuros, este întruchipat de unul dintre cei mai mari actori și pe nedrept uitați actori ai primelor decade ale Cetății Viselor – Paul Muni, care s-a cufundat în roluri de o varietate uimitoare, de la Zola sau Paster la Scarface, gangsterul emblematic, copiat copios ulterior.

Cu toate scăderile, A Song to Remember este un film somptuos vizual, dar mai ales auditiv, fiind generos cu muzica artistului căruia îi este dedicat.

Există o scenă memorabilă, în care Chopin și Liszt fac cunoștință și dau mână în timp ce cântă la pian.

Muzica este liantul care a ținut lumea întreagă de când este.

La muzica ne întoarcem din nou și din nou.

Și ce creație poate ilustra mai bine această eternă rotație și revenire decât Boleroul lui Maurice Ravel?

La primul curs de la facultate, seducătorul profesor Amon (colegii mei de la istorie și-o limbă – glumă intestină – își vor fi amintind negreșit de dumnealui) ne-a întrebat cum am reprezenta istoria.

După ce unii și alții și-au dat cu părerea, ne-a prezentat-o pe a sa.

– Eu văd istoria ca pe o spirală. Se repetă necontenit, dar nu este niciodată la el, urcă spre alte și alte dimensiuni.

Cred că deja o puteți asocia cu Boleroul lui Ravel, nu?

O compoziție pe care am ascultat-o de multe, foarte multe ori, dar pe care o descopăr și redescopăr de fiecare dată.

Acum, am văzut-o ca pe roata lui Ashoka, simbol care se regăsește și pe drapelul Indiei.

Roata dharmică, roata înțelepciunii, roata legilor morale care guvernează Universul, dar și roata care semnifică schimbările puse în mișcare de oameni deosebiți, așa cum dirijorul Gheorghe Costin a pus în mișcare angrenajul orchestrei filarmonicii.

Roata care este un cerc, iar cercul este perfecțiune.

Așa cum a fost acest spectacol în întregul lui.

Ghici cine se aburește la cină

By Iulian in Filme 18 iunie 2023 0 Comment

Cei de la Pixar și-au făcut viața grea și ușoară, deopotrivă.

Ușoară, pentru că orice film nou plăsmuit are garanția calității predecesoarelor.

Grea, pentru că orice film nou plăsmuit e judecat sub greutatea calității predecesoarelor.

Care sunt multe, iar numărul lor sporește de la an la an.

De aceea nu m-am mirat că Elemental, care e excelent de la un cap la altul, nu avut parte decât de aprecieri călduțe, în cel mai bun caz.

Asta, în condițiile în care rețeta magică a celor la Pixar (amuzament pentru cei mici, delicii deștepte pentru cei mari) e utilizată încă o dată cu succes, fără a fi vreo pastișă ordinară, menită exclusiv a mulge bani de la public, cum sunt cele mai recente trei filme Star Wars.

Povestea din Elemental se desfășoară într-un oraș în care materiile primordiale (apă, foc, pământ, aer) trăiesc separat și nu interacționează decât în limitele minimului necesar. O segregare firească, aparent benignă, dar segregare fără doar și poate.

Aceasta este ideea centrală din care regizorul Peter Shon și echipa sa trimit diverse aluzii la discriminarea din realitate, care nu este tot timpul un apartheid brutal. Câteodată e subtilă, e ascunsă în micile gesturi și practici ale vieții de zi cu zi.

De aici rezultă forța relației neverosimile chiar și fizic dintre o tânără focoasă și un tânăr apos.

Dar idila lor nu este doar manifest pentru amor omnia vincit. Mai ales în personajul ei, scenariștii încărca și ambivalența imigrantului de a doua generație, care are de balansat cultura de origine cu deschiderea celei de adopție.

Dar să nu cădem în păcatul seriozității.

Până la urmă, vorbim de o producție Pixar și nu toată lumea are chef de melodrame și de corectitudine politică, oricât de frumos ar fi ambalate.

Nu-i problemă, Elemental este încântător din toate punctele de vedere senzoriale, ba are și niște bonusuri splendide pentru cine știe suficient de bine engleză.

Realizatorii exploatează la maxim posibilitățile creative oferite de natura personajelor și a universului și elaborează niște scene și niște gaguri la care te topești de drag și te aburești de plăcere. Iar jocurile de cuvinte de pe tot cuprinsul filmului sunt atât de istețe, că e o încântare în sine să le colecționezi mental.

Vă dau două exemple micuțe.

El (aposul) îi dă întâlnire ei (focoasa) la el în cartier și o duce la un spectacol intitulat Tide and Prejudice.

Ea (focoasa) îi spune lui (aposul) un proverb Firish, limba din țara ei de origine.

Spunea cineva, undeva despre Elemental că este semn că Pixar nu mai poate face filme mari.

O fi, dar pentru mine e și un semn că Pixar nu poate face decât filme bune.

Așa că, Pixar dragilor, dați-i înainte!

Nu e de UNITER, dar e de râs

By Iulian in Teatru 14 iunie 2023 0 Comment

Acum câteva zile s-a săvârșit și gala din 2023 a Premiilor UNITER.

A câștigat Costinela Ungureanu. Felicitări pentru premiu (se arăta de la noianul de reacții scrise și vorbite care l-au precedat), dar și pentru momentul când i-a mulțumit mamei pentru rochie. A fost o picătură de emoție autentică într-o mare de discursuri lungi, foarte lungi, extrem de lungi, exasperant de lungi.

Claudiu Bleonț a venit cu ochelari hippie pe ochi, ca să nu se vadă când doarme. Asta mi-a adus aminte de o mărturisire a lui Al Pacino, despre cum a venit la o ceremonie de Oscaruri topit de diverse substanțe și a zăcut pe scaun toate orele alea, rugându-se în gând: Doamne, să nu câștig cumva, că nu știu cum m-oi ridica de-aci!

O duduie venea foarte țanțoșă pe scenă și a mâncat o trântă sora cu a Jezebelei de la Festivalul de Jazz de la Craiova. Am râs de m-am spart. Da, știu, o să-mi putrezească sufletu-n iad.

Cu ocazia asta mi-am amintit și de George Vraca, gelos pe Grigore Vasiliu Birlic, care făcea toată sala să râdă când se împiedica de ceva pe scenă și s-a gândit să se împiedice și el când și-a făcut intrarea într-un spectacol. Tot publicul a împietrit: Aoleooo, s-a împiedicat Vraca! Și n-a râs nimeni.

Cât a păstorit UNITER-ul, Ion Caramitru s-a recuzat de la orice nominalizare. Dragoș Buhagiar nu i-a luat de mult locul și s-a și pomenit cu niște premii și nominalizări. La domnie nouă, obiceiuri noi.

Radu Afrim a câștigat pentru cea mai bună piesă și pentru cea mai bună piesă montată în premieră. Așa cum spunea un mare om de teatru, Iosif Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile.

Au câștigat Silviu Purcărete (care scrisese epistola aia deschisă haioasă, pe care și-au însușit-o zevzecii din toate părțile) și Victor Rebengiuc, sir Anthony Hopkins al scenei românești.

Nu i-am văzut pe-acolo.

Așa cum nu i-am văzut pe Maia Morgenstern, Emilia Popescu sau Mihai Bendeac, care erau pe la Craiova, ocupați să facă bani și să ne facă să râdem.

Primele mari doamne ale scenei au descins cu Nepotul meu Veniamin, iar comediantul cu pricină a adus Nunta lui Krecinski de A.V. Suhovo-Kobîlin, la care am avut plăcerea de a participa eu însumi.

Am râs. Refuz să folosesc expresia aia cu reflexiv, chiar și la mișto.

Dar am râs.

Piesa e rusească, e despre nobili scăpătați, cartofori și escroci, urâte cu zestre și amaneturi, dar astea nu prea au mare importanță.

E jucată cu un patos louisdesfunesian și nu doar de celebritatea care semnează și regia, ci de toată distribuția în păr (o găsiți aici).

Nu e umor fin, nici grosier, nu e intelectual, dar nici inept.

E stilul acela de scălâmbăială cu scop, menită să facă un copil să nu mai plângă și să zâmbească printre lacrimi.

Noi eram copiii și am râs.

Am râs câțiva dintre noi și ca bonus, la hohotele cristaline ale unui puștan de vreo zece ani care stătea nu departe de mine.

La final, după runde prelungite de aplauze, Mihai Bendeac ne-a cerut să facem liniște un pic și ne-a spus:

– Am mai jucat în fața unor săli pline, dar la Craiova biletele se vând cu o repeziciune uimitoare (de asta mai joacă piesa încă o dată – n.m.). Asta înseamnă ori că vă place mult teatrul, ori că aveți bani și nu știți ce să faceți cu ei.

Aș înlocui ”ori” cu ”și”.

TNC, se aude?

P.S. Lucian Ionescu a prezentat plin de aplomb gala UNITER luni la Timișoara, iar marți era la Craiova în Nunta lui Krecinski. Ăsta da tur de forță!

Credit foto: www.comedie.ro.