Marlene rezistă

Ați văzut vreodată o persoană în vârstă, scofâlcită, împuținată, care totuși să aibă niște trăsături care să indice că a fost frumoasă odinioară?

La fel este și cu filmele.

Există unele care au îmbătrânit vizibil, dar care vădesc un farmec al trecutului sau care au mici detalii la fel de impresionante ca odinioară.

Este cazul peliculei Shanghai Express a lui Josef von Sternberg, care o are drept cap de afiș pe Marlene Dietrich.

Acțiunea are loc în mare parte în trenul eponim, care străbate drumul dintre Beijing și Shanghai într-o Chină a seniorilor războiului, adică sfâșiată de conflicte armate și de nesiguranță.

Colectivul de personaje care populează vagoanele este compus din figuri fistichii, pitorești și dătătoare de fiori adepților corectitudinii politice din prezent: un doctor englez scorțos și flegmatic, un american parior, un neamț ipohondru, o fată bătrână agasantă, un francez exagerat de afabil, un metis dubios, un misionar aprins, precum și faimoasa Shanghai Lily, damă sucitoare de gâturi de bărbați, însoțită de o localnică la fel de ochioasă.

Interacțiunile dintre ei sunt schematice și se concentrează în principal pe ambivalenta relație dintre sus-numita Shanghai Lily (Marlene Dietrich) și doctorul britanic (Clive Brook, aproape insuportabil prin morgă și dicție). Între cei doi e un veritabil cocktail Molotov de sentimente – afecțiune, revanșă, neîncredere, adversitate – potențate de un moment de mare cumpănă și pericol.

Soluționarea simplistă situațiilor e punctul cel mai nevralgic al filmului, iar pe mulți preponderența realizării de studio îi poate descuraja amarnic.

Există, totuși, momente când huruitul roților și pufăitul fumului de locomotivă încă își păstrează poezia regizorală.

Însă, dacă e un aspect cu care Shanghai Express rezistă timpului precum coafura din reclama cu intemperiile, aceasta este fără doar și poate Marlene Dietrich.

O prezență scenică care își menține forța de expresie, când orice din jur pare vetust, și o așa bogăție a reacțiilor, încât le contabilizezi pe toată durata filmului și tot ți se pare că nu le-ai cuprins pe toate.

Am înțeles astfel cum și-a construit Marlene Dietrich propriul mit hollywoodian, deși era uneori comparată cu Greta Garbo.

Nu știm ce părere avea Sfinxul suedez despre asta, n-a prins-o nimeni s-o întrebe.

Dar pe Marlene Dietrich această comparație a exasperat-o.

Se credea îndreptățită să fie divă cu drepturi depline.

Și avea dreptate.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Alte trei non-ficțiuni, fiecare cu tâlcul ei, s-au desfășurat în fața neuronilor mei.

Memoria noastră – o carte editată sub egida Larousse, care își respectă blazonul și propune o incursiune amplă, enciclopedică, dar nu aridă, pe tărâmul acestei facultăți cognitive. Lucrarea coordonată de Bernard Croisile acoperă o tematică vastă, de la mecanismele neurologice ale memoriei (atât cât au putut fi identificate până acum) sau disfuncționalitățile lor la metode de antrena și activa memoria, inclusiv seturi de exerciții grafice foarte bine realizate, cu o o dificultate care crește gradual. Cel mai important aspect pe care l-am desprins din această carte este că memoria nu este nici pe departe o abilitate unică, localizată ferm într-o anume parte a creierului, ci este rezultatul combinației dintre percepție, atenție sau inteligență. Iar utilizând memoria în diverse moduri, punem practic în funcțiune întregul creier, asigurându-i astfel sănătatea. Aviz celor care refuză să o mai folosească, sub pretextul că tehnologia o poate suplini.

The Six Secrets of Intelligence – ca și memoria, inteligența este una dintre trăsăturile omenești care e prețuită, dar nu pe deplin înțeleasă și foarte puțin clar definită. Craig Adams se folosește de metafora inteligenței pentru a desemna capacitatea de înțelege și de a lua cele mai bune decizii. Pentru asta, se folosește masiv de sistemul de gândire propus acum mii de ani de Aristotel. Nu e primul care îi regăsește pe antici, însă meritul său este că transformă acea materie obositoare și aridă din liceu – logica – în ceva extraordinar de coerent și, ca urmare, util. Deducția, inducția sau analogia nu mai sunt doar niște cuvinte, ci veritabile procedee prin care putem efectua raționamente, fiind conștienți oricând de pericolul ca acesta să nu fie corect. Sunt perfect de acord cu autorul că a înțelege concepte teoretice este un pas indispensabil în orice activitate de învățare temeinică.

The Cyber Effect – știm că tehnologia a schimbat omenirea de când e. Dar ce efecte are tehnologia digitală actuală asupra minților și vieților noastre de-abia începem să conștientizăm. Ne ajută și această lucrare în care, fără a adopta vreun stil apocaliptic, Mary Aiken ne prezintă impactul nociv al ecranelor și Internetului asupra relațiilor umane, sexualității, sănătății, copiilor sau infracționalității. Tema aceasta nu este o noutate, dar nu cred că am parcurs vreodată o panoramă mai cuprinzătoare decât această. Competența și deplina cunoștință de cauză a demersului autoarei sunt indiscutabile – multitudinea de detalii oferite, specializarea în psihologie și poveștile despre colaborarea cu instituții precum Interpolul sunt argumente în acest sens. Nu putem ocoli această tehnologie care ne învăluie tot mai strâns, e prea utilă. Nici nu putem să practicăm abstinență de la ea. Nu ne rămâne decât să înțelegem cum ne modelează pe noi și pe ceilalți și să rămâne stăpânii, nu sclavii ei.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Un mare maestru în tinerețe

Un studiu transversal pe care îl întreprind de câte ori am ocazia este să explorez opere de debut ale unor mari regizori.

E fascinant să vezi cum meșteșugul și talentul erau acolo, dar în stare incompletă sau supuse unei alte ideologii și estetici.

S-a întâmplat cu Wong Kar Wai, cu Ang Lee, cu Roman Polanski, cu Christopher Nolan, cu Hayao Miyazaki.

Însă niciunul nu m-a impresionat așa cum a făcut-o Akira Kurosawa în al său Nora Inu (Câinele vagabond).

Un film care n-are nevoie de sprijinul aureolei că ar fi o realizare de tinerețe a unui titan, pentru că este o creație extraordinară în sine.

Un polițist debutant (Toshiro Mifune) își pierde revolverul și pornește în căutarea lui, sub mentoratul unui veteran al legii (Takashi Shimura). Nu doar onoarea și procedura îl mână în febrila sa zbatere, ci și faptul că apar dovezi că arma respectivă este folosită în fărădelegi.

Observați deja că îi avem pe exact acei actori care l-au slujit pe Kurosawa în cele mai importante pelicule ale sale (l-am mai putea adăuga aici pe Tatsuya Nakadai din producții mai târzii).

Investigația celor doi îi poartă prin o lume niponă subterană postbelică, măcinată de traume și lipsuri.

Și numai un asemenea colosal regizor putea alege să filmeze în mahalale reale, pentru ca apoi să prelucreze materialul obținut și să îi confere un aer poetic, de flori de mucigai.

Atmosfera este sufocantă, dar captivantă, ploaia și nădușeală se transmit organic și privitorului, iar cei întâlniți în periplul tandemului de polițiști sunt declasați, dar pitorești.

Sună a Scorsese?

Bineînțeles, de la Kurosawa a învățat meserie, așa cum însuși autorul lui Goodfellas și The Irishman recunoștea.

Remarcabil și natural este balansul ideatic al filmului. Actele antisociale au cauze explicabile, însă nu sunt scuzate.

Înțelegerea nu exclude fermitatea și acțiunea punitivă sau reparatorie.

Mă întreb oare cum se vor fi simțit cei care au văzut Nora Inu chiar atunci, la scurt timp după apariție, în cinematograf.

Vor fi înțeles că își facea intrarea în cea de-a șaptea artă unul dintre cei mai mari reprezentanți ai ei?

Sau vor fi uitat de acest film, copleșiți fiind de toate celelalte capodopere pe care Akira Kurosawa le-a plăsmuit în deceniile care au urmat?

Pictura are loc în cea de-a șaptea artă

Când a apărut, Spider-Man – Into the Spider-Verse a fost o veritabilă fractură în continuumul spațiu-timp.

Ideea, îndrăzneala, realizarea de pe toate palierele, toate au răsturnat barierele narativității și au impus o bornă nouă în universul acestui supererou și în lumea filmului, în general.

După o așa reușită colosală, să faci o continuare este, strict din punct de vedere artistic (nu și financiar, acolo curg banii natural), una dintre cele mai ingrate sarcini cu putință.

Dar iată că avem Spider-Man – Across the Spider-Verse, care a iscat deja exact stilul de controversă The Godfather vs The Godfather Part II.

Care e mai mare?

În privința capodoperelor lui Coppola, duelul a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

Și nici acesta nu este prea ușor de soluționat.

Noul Spider-Man animat este o producție, într-adevăr, mai mare.

Nu mai are nevoie să construiască niciun cadru narativ, personajele nou apărute, cu tot pitorescul lor, sunt piese dintr-un puzzle deja existent, așa că filmul realizat de tripleta de regizori Joaquim Dos Santos, Kemp Powers și Justin K. Thompson a plusat acolo unde mai era loc de mai mult și mai bun.

Să nu ne ferim a recunoaște, scenariul nu este unul dintre aceste capitole. Are multe complexități, prea multe să fie soluționate acum (că, de, vaca mai poate fi mulsă un pic), are înțepături de umor, dar și o supradoză de sentimentalism, acel stil motivaționalo-familial incurabil al Hollywoodului.

Parcă nici coloana sonoră nu se ridică la înălțimea predecesoarei.

Vizual, însă, Spider-Man – Across the Spider-Verse e amețitor.

Și la propriu, și la figurat.

Apărut în plină eră a hiperactivității și hiperstimulării, filmul este o pledoarie pentru capacitatea amândurora de a încânta un creier care are de lucru în cel mai plăcut mod.

Aceasta este marea revelație din timpul unor scene de acțiune care nesocotesc matematica euclidiană și fizica einstentiană. Că Spider-Man – Across the Spider-Verse este halucinant de alert, dar niciodată supărător cerebral.

Bănuiesc că asta are de-a face cu desfășurarea de forțe picturale pe care o etalează.

Deoarece narațiunea avea momente mai lente spre statice, am putut admira desăvârșita varietate a stilurilor grafice utilizate.

Un exemplu, simplu și mic într-o mare de culoare, este subtila transformare a tonurilor și contururilor de acuarelă din universul lui Gwen, în funcție de starea de spirit a eroinei.

De obicei, vizita într-o galerie de tablouri este o experiență lineară și pașnică.

Dar iată că are loc și în cinematografie, care a înglobat teatrul, muzica și literatura.

Mulți se tem că vom atinge singularitatea.

Se pare că artele se îndreaptă deja într-acolo.

Barcelona cea încăpătoare

La examenul de la capătul unei curs de scriere creativă, profesorul le adresează studenților următoarea provocare:

Scrieți un povestire care să conțină religie, dragoste și mister.

Prima care a predat lucrarea, pentru care a și primit un 10 cu felicitări, a fost o studentă, pe a cărei foie nu scria decât atât:

Dumnezeule, sunt însărcinată! Cu cine?

Glumă, glumă, dar exact capacitatea aceasta de a îngloba teme diferite și de a le face să fuzioneze este trăsătura de căpătâi și cea mai de preț a romanului Umbra vântului a lui Carlos Ruiz Zafon.

Un băiat orfan de mamă, fiu al unui anticar dintr-o Barcelonă care de-abia ieșise din sângerosul Război Civil, descoperă cartea eponină, scrisă de un misterios Julian Carax și pornește pe urmele tenebroasei și tragicei vieți a autorului, urmându-și, în același timp, propria devenire în adolescent și adult.

Umbra vântului e roman de suspans, e bildungsroman, e roman dublu de dragoste (una damnată, alta adolescentină), e roman turistic (Barcelona și locurile ei pitorești), e roman politic (teroarea franchistă), e roman gotic.

Aceasta din urmă ipostază merită o mențiune aparte, nu doar pentru paginile prelungi și reușite pe care Zafon le alocă descrierilor unor case lugubre și fantomatice, dar și pentru metamorfozele pe care aceste mecanism literar al spaimei l-a suferit de-a lungul timpului.

De la Horace Walpole și Castelul din Otranto am trecut la Wilkie Collins și Femeia în alb, apoi am traversat în luntrea lui Charon pe tărâmul cinematografiei cu The Innocents sau The Others, pentru ca trăirile rezultate de acolo să fie reactivate din nou prin proza din Umbra vântului.

Nu o să trec sub tăcere că romanul spaniolului e deseori îmbibat de o melodramă vecină cu telenovela și că personajele sunt cam plat reliefate.

Cu o excepție notabilă, totuși.

Fermin, omul străzi salvat de protagonist și devenit omul său de încredere, idiot genial, cu o limbariță pedantă și savuroasă și cu un trecut jamesbondian traumatizant.

Micile scăderi din Umbra vântului se risipesc, însă, în fața plăcere plăcerii susținute de a-l citi.

Totul pornește de la uimirea și curiozitatea unui copil în fața unei cărți.

Pentru câteva sute de pagini, acel copil am fost și eu.

Urâții lui Bruegel în locul frumoșilor lui Leonardo

Câteodată, dușmanii unei creații artistice sunt cei mai mari promotori ai ei.

O parte din faima de care se bucură Viridiana vine din faptul că a supărat în așa hal Biserica Catolică și regimul lui Franco, încât s-a declanșat o operațiune demnă de Indexul Contrareformei, menită să ducă la distrugerea oricărui exemplar din acest film.

Din fericire, pompierii Fahrenheit 451 alocați nu și-au făcut treaba prea bine, astfel încât acum putem avem parte de pelicula lui Luis Bunuel și ne bucurăm de ea așa cum admirăm Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, zicând bogdaproste că încă e cu noi.

Imediat ajung la pictura aceea, pentru că este atât punctul central din Viridiana, cât și din acest eseu al meu.

Pentru cine nu e familiarizat cu adeziunea trup și suflet la suprarealism a cineastului spaniol, aversiunea bisericească și franchistă față de acest film poate genera nedumerire.

Asta pentru că Viridiana nu e vreo diatribă grosieră, nu e vreo colecție de teze acuzatoare, lipite pe poarta vreunei catedrale, ci o aiureală din care rezultă mai degrabă că religia și bunele intenții sunt în cel mai rău caz ineficiente în fața pulsiunilor animalice ale ființei umane.

Viridiana (Silvia Pinal) este o tânără călugăriță, aflată la sfârșit de noviciat, care acceptă rugămintea unchiului bogat și retras (Fernando Rey) de a petrece câteva zile la conacul lui. Motivul invocat de el este că nu mai are mult de trăit.

De aici încep secvențe după secvențe de manifestări și interacțiuni care sunt ori vag deprimante, ori atât de ermetice, încât se pretează la orice fel de interpretări generează propriul nostru psihic.

Cert este că, de la un punct încolo, Bunuel introduce în scenă un grup de trențăroși și diformi parcă desprinși din picturile lui Bruegel sau Bosch.

Mie, unuia, mi s-au părut personajele mai consistente și mai plină de vivacitate, în comparație cu aerul placid al celor mai respectabile la înfățișare. Poate că asta a și fost intenția regizorului, să sublinieze goliciunea sufletească a celor civilizați, ceva similar cu La Dolce Vita a lui Fellini, apărut nu cu mult timp înainte.

Nașparlii cei pitorești ocupă o bună parte a filmului și atenției privitorului, totul culminând cu o recreere în bășcălie a Cinei cea de taină.

O pictură care mai fusese pastișată și parodiată înainte și care a mai beneficiat de același tratament în continuu după aceea (vezi poantele cu izolarea din timpul pandemiei).

Însă modul cum o recreează Luis Bunuel nu e o glumă pasageră, ci apoteoza unei estetici a urâtului pe care o acumulase cu bună știință până atunci, astfel încât această anti-Cină cea de taină este un sacrilegiu într-adevăr mușcător.

Trebuie că nu sunt singurul care a simțit asta, însă alții au luat-o personal.

Concluzia e că pe un artist mare nu îl poate batjocori decât un alt artist mare.

Viridiana validează ambele ipostaze.

Să faci umbră pământului

Am asistat la o dezbatere pasionantă, care a pornit de la cartea Cimitirul trandafirilor a amicului Cristi Nedelcu, și care a avut drept subiect studierea dosarelor fostei Securități și notele informative pe care le conțineau.

S-a emis și opinia că este un subiect deja vetust, care nu mai interesează pe nimeni, pentru că generațiile se schimbă, iar cele actuale nu mai au o conexiune reală sau emoțională cu aceste documente care ar dezvălui laturi pe care n-am vrea să le descoperim despre natura umană a unor apropiați.

În cadrul discuției, Adrian Cioroianu a avansat ideea că o șansă autentică a acestor dosare de a mai trezi interes este să devină materie primă pentru literatură, nu pentru un studiu istoric sec.

Este ce realizat Cristi Nedelcu în creația sa și de această convingere că un trecut uitat, minor, dar nu neimportant merită readus la viață a fost animată și Mariana Gorczyca în scrierea romanului-documentar Rubla, locul fără umbră.

În anii ’50 ai veacului trecut, după ce a prins ceva rădăcini, regimul comunist din România a urmat modelul Fratelui Mai Mare de la Răsărit și a procedat la a-și privi propriii locuitori ca pe niște dușmani.

Printre nefericiții care au intrat astfel în vizorul autorităților au fost cetățenii de etnii diferite de cea românească majoritară, precum germanii, turcii, sârbii sau refugiații din Basarabia și Bucovina pierdute nu cu mult timp înainte.

Mulți dintre aceștia au fost nevoiți să își părăsească domiciliile și posesiunile și au fost duși cu forța în Bărăgan, în câmpia fierbinte care nu e un deșert, dar care nici cel mai primitor loc de pe meleagurile noastre nu e.

Cu o cercetare temeinică, dublată de vizite la fața locului, autoarea construiește o multitudine de voci și personaje care compun o comunitate născută ad-hoc, o lume construită artificial, dar care evoluează natural, ai cărei membri încearcă să supraviețuiască fizic și psihic în fața vitregiilor naturii și a unei ideologii totalitare brutale.

Se pot stabili paralele elocvente cu Zuleiha deschide ochii a Guzelei Iahina, nu doar prin tematica deportării, dar și prin evoluția psihologică a personajelor, atât la nivel individual, cât și colectiv.

Despre veridicitatea cadrului creionat de Mariana Gorczyca a depus parțial mărturie însăși mama mea, care a copilărit exact în acel sat, ca fiica a milițianului, atât de bine integrat comunității, încât era chemat la toate manifestările tradiționale ale diverselor grupuri etnice din localitate.

Tot ea mi-a relatat despre berbecul Ghiță, care se ținea scai de bunicul, dar asta e o altă poveste.

Însă Mariana Gorczyca este scriitoare și are ambiții corespunzătoare. Cartea sa nu este doar o docudramă impecabilă faptic, ci propune și artificii ale fictivului.

Unul dintre personaje este un alter ego al lui Eric Arthur Blair, cunoscut îndeobște sub numele de George Orwell, care își înregistrează percepțiile asupra vieții într-un astfel de sistem concentraționar, rezultând o versiune alternativă a universului distopic din 1984.

Am citit mai multe cărți ale lui lui Orwell și mărturisesc că ipostaza sa din Rubla, locul fără umbră nu e atât de caustică și întunecată pe cât am ajuns a o cunoaște.

Însă aceasta nu este o problemă reală, pentru că acest Eric Arthur Blair este bine integrat narațiunii.

Și tot din latura poetică a Marianei Gorczyca rezultă o metaforă înălțătoare, încă un argument al asemănării dintre lucrarea sa și Zuleiha deschide ochii.

Totul pornește de la titlul cărții. Inițial, satul Rubla este un loc fără umbră, un loc neprimitor, unde nu te poți adăposti de soare, unde ești dezgolit și lipsit de protecție.

Treptat, prin muncă și solidaritate, viața înflorește în Rubla, apar copacii și apare și umbra.

Aceasta este lecția universală pe care ne-o facilitează Mariana Gorczyca.

A face umbră pământului nu este doar un proverb.

Este o datorie umană.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un crâmpei din ce a fost și n-ar trebui să uităm, pentru că e o părticică din noi, așa cum e cazul meu.

Marea în cuget și simțiri

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.

We Don’t Need Another Tina

A plecat dintre noi Tina Turner, imensă cântăreața, înzestrată cu o voce răsunătoare și cu o prezență scenică impunătoare.

A lăsat în urmă o colecție de cântece deosebite, dar și povestea eliberării de căsnicia dezastruoasă cu Ike Turner, care a descoperit-o, a lansat-o în lumea muzicii, dar a și abuzat-o fizic și emoțional în fel și chip.

Și partea artistică, și cea umană se regăsesc în What’s Love Got to Do with It, film din 1993 cu doi merituoși nominalizați la Oscar, Angela Bassett și Laurence Fishburne.

Ca biografie de acest fel, pelicula regizată de Brian Gibson urmează o rețetă clasică a genului, cu numere muzicale entuziasmante și scene intime de efect, rezultatul fiind mai degrabă un șirag coerent, decât o evoluție psihologică foarte credibilă.

Angela Bassett intră în galeria interpreților care, fără a semăna ca două picături de apă cu modelul din realitate (vezi cazul lui Rami Malek), reușesc performanța de le a reda extraordinar manierismele, astfel încât îți întrețin vremelnic iluzia că îi ai în fața ochilor. Când se dezlănțuie în fața publicului, Bassett e copleșitoare.

În privat, însă, e dominată, nu doar pentru că așa o cere partitura, dar și actoricește, de partenerul de ecran. Laurence Fishburne, înainte de a se fi ocupat cu scoaterea cetățenilor din Matrix, avea în tinerețe preocupări simțitor mai antisociale.

Arsenalul de abuzator și manipulator pe care îl desfășoară aici e de manual, pur și simplu.

E fermecător când vrea.

E dezechilibrat emoțional.

E odios.

Deși scenariul filmului e convențional și soluționează anumite conflicte în mod simplist, ba chiar prin curat deus ex machina, are măcar meritul că această poveste a Tinei Turner devine una arhetipală, prezentând clinic o multitudine de manifestări ale terorismului relațional, de la microagresiuni verbale și la starea de dependență financiară la violență nemiloasă și opresiune sexuală.

Remarcabilă și lăudabilă este onestitatea de a prezenta un aspect important al acestor relații abuzive – că victima este uneori și complice.

Sunt câteva scene dureroase, în care personajul Angelei Bassett e cu fața tumefiată, dar tot îi găsește scuze celui care a bătut-o.

Una dintre melodii emblematice ale Tinei Turner este We Don’t Need Another Hero.

Așa e.

Nu avem nevoie de încă o Tina Turner, pentru că a fost prea mare pentru a fi duplicată.

Și nici n-avem nevoie de vreo altă persoană care să se lase abuzată, umilită și persecutată.

Nu răbdați!

Strigați!

Fugiți!

Luptați!

Lupta de a fi

Există Oscaruri care vin ca o încununare a unei cariere ilustre.

Există Oscaruri care vin ca urmare a unei prestații astrale singulare.

Și mai există și Oscaruri care se pot încadra în ambele de mai sus.

Al lui Julianne Moore din Still Alice poate primi această rară distincție.

O actriță de un imens talent, care ne oferise până la acest film nenumărate roluri memorabile (precum cele din Boogie Nights, The Hours sau, mai ales, Far from Heaven), dar care aici are o interpretare dincolo de sublim.

O profesoară universitară de lingvistică are mici pierderi de memorie, iar când se hotărăște să consulte un specialist, descoperă că are o formă de Alzheimer care contrazice vârsta.

Trama narativă este cumva episodică și trasează declinul cognitiv al protagonistei, precum și dilemele emoționale la care sunt supuși cei apropiați.

Remarcabil este cum regizorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland, care semnează și scenariul adaptat după cartea Lisei Genova, reușesc să nu transforme pelicula într-un supliciu emoțional pentru spectatori, așa cum strălucit procedează Michael Haneke în Amour.

Still Alice este o tragedie în esență, are multe momente care dor, dar oferă și doze consistente de compasiune și chiar umor.

Și, bineînțeles, interpretări de la bune în sus.

Spuneam la început că Oscarul lui Julianne Moore are greutate dublă, iar dacă e să aleg ceva din noianul de reacții care o însoțesc în această descindere graduală în iadul pierderii de sine, atunci o să mă opresc asupra expresiei figurii ei.

Luminoasă la început, emanând o încredere vecină cu mândria, ajunge spre finalul filmului să fie acel ansamblu imobil și tulbure de trăsături prin care îi recunoaștem rapid pe aceia cu vădite probleme mintale.

Nu cred că doar machiajul i-a conferit această aură de deficiență, trebuie să fi fost și o manifestare a cufundării sale în acest rol cumplit.

Distribuția care o înconjoară, în frunte cu un Alec Baldwin de dinainte de a-l fi lovit năcazul, răspunde adecvat interpretativ la povara care se desfășoară sub ochii lor.

Însă, cele mai puternice și în același intime scene sunt cele care le au în prim-plan pe Julianne Moore și Kristen Stewart.

Așa mi s-a născut în cap o ipoteză care o contrazice, fără a o exclude complet, pe aceea pe care o avansam în Spencer.

Poate că totuși reptilienii n-au răpit-o pe tipa din Twilight și au pus în loc o creatură care chiar știe să joace.

Poate că în extraordinara întruchipare a lui Lady Di, n-a făcut să pună decât ecouri a ce deprins stând în preajma unei actrițe extraordinare precum Julianne Moore.

Iar aceasta este o lecție pe care o putem aplica la Still Alice și la orice situație în care o persoană e lovită de cumplita maladie Alzheimer.

Nu suntem doar ce ne amintim, ci și fărâma din noi, de compasiune, solidaritate și dragoste pe care am sădit-o în cei din jur.