Ați văzut vreodată o persoană în vârstă, scofâlcită, împuținată, care totuși să aibă niște trăsături care să indice că a fost frumoasă odinioară?
La fel este și cu filmele.
Există unele care au îmbătrânit vizibil, dar care vădesc un farmec al trecutului sau care au mici detalii la fel de impresionante ca odinioară.
Este cazul peliculei Shanghai Express a lui Josef von Sternberg, care o are drept cap de afiș pe Marlene Dietrich.
Acțiunea are loc în mare parte în trenul eponim, care străbate drumul dintre Beijing și Shanghai într-o Chină a seniorilor războiului, adică sfâșiată de conflicte armate și de nesiguranță.
Colectivul de personaje care populează vagoanele este compus din figuri fistichii, pitorești și dătătoare de fiori adepților corectitudinii politice din prezent: un doctor englez scorțos și flegmatic, un american parior, un neamț ipohondru, o fată bătrână agasantă, un francez exagerat de afabil, un metis dubios, un misionar aprins, precum și faimoasa Shanghai Lily, damă sucitoare de gâturi de bărbați, însoțită de o localnică la fel de ochioasă.
Interacțiunile dintre ei sunt schematice și se concentrează în principal pe ambivalenta relație dintre sus-numita Shanghai Lily (Marlene Dietrich) și doctorul britanic (Clive Brook, aproape insuportabil prin morgă și dicție). Între cei doi e un veritabil cocktail Molotov de sentimente – afecțiune, revanșă, neîncredere, adversitate – potențate de un moment de mare cumpănă și pericol.
Soluționarea simplistă situațiilor e punctul cel mai nevralgic al filmului, iar pe mulți preponderența realizării de studio îi poate descuraja amarnic.
Există, totuși, momente când huruitul roților și pufăitul fumului de locomotivă încă își păstrează poezia regizorală.
Însă, dacă e un aspect cu care Shanghai Express rezistă timpului precum coafura din reclama cu intemperiile, aceasta este fără doar și poate Marlene Dietrich.
O prezență scenică care își menține forța de expresie, când orice din jur pare vetust, și o așa bogăție a reacțiilor, încât le contabilizezi pe toată durata filmului și tot ți se pare că nu le-ai cuprins pe toate.
Am înțeles astfel cum și-a construit Marlene Dietrich propriul mit hollywoodian, deși era uneori comparată cu Greta Garbo.
Nu știm ce părere avea Sfinxul suedez despre asta, n-a prins-o nimeni s-o întrebe.
Dar pe Marlene Dietrich această comparație a exasperat-o.
Se credea îndreptățită să fie divă cu drepturi depline.
Și avea dreptate.
