De obicei nu îmi intitulez articolele atât de răspicat înainte de a se anunța oficial nominalizările la Oscar, însă acum am drept sprijin atât consultarea regulată a unor previziuni, cât și propria părere despre Sentimental Value, care va fi unul dintre jucătorii importanți în cursa pentru mult râvnitele statuete.
Filmul regizat și parțial scris de Joachim Trier e familiar și inedit, e simplu și complicat în același timp.
Două surori norvegiene mature, cu părinți despărțiți de mult, se văd nevoite, la moartea mamei care le avusese în grijă, să se reconecteze cu tatăl reapărut în peisaj.
Acesta din urmă e un reputat regizor, care își dorește să mai plăsmuiască o producție cinematografică, filmată în casa lor și inspirată parțial de povestea tragică a mamei sale, victimă a opresiunii din perioada nazistă a lui Quisling.
Aici e filonul traumei transgeneraționale, tot mai des tratate de ficțiune, pe care ma întâlnit-o în Pitulicea, în Cei opt munți, în Corrections sau în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau chiar în Father, Mother, Sister Brother. Durerea unui părinte îl modelează pe copil, care ajuns părinte la rându-i, o transmite sub o altă formă propriilor odrasle.
Una dintre fiice este actriță de teatru, iar raporturile dintre ea și ilustrul tată din același domeniu au aceeași tensiune dintre Liv Ulmann și Ingrid Bergman din Sonata de toamnă a lui Ingmar Bergman, comparațiile dintre Sentimental Value și opera marelui cineast suedez fiind inevitabile.
Și mai sunt de adăugat durerile facerii unui film, cu zbaterile organizatorice și de găsire a actorilor și a drumului acestora către cheia înțelegerii rolurilor (aici e bucată în care Ella Fanning are propria-i cruce de dus). Dacă e să găsim o altă ipostază a acestei lupte nevăzute pentru noi, spectatorii, avem La nuit americaine a lui Francois Truffaut.
Vedeți cât am avut de scris până acum numai ca să redau în cuvinte trama narativă din Sentimental Value?
E limpede cât de complexă este această peliculă.
Prețul acestei complexități este că totul decurge ingmarbergmanian de lent, așa cum se cuvine unui film european.
Cine se poate înhăma la a vedea ceva care nu solicită simțurile, ci atenția, emoția și compasiunea, va fi răsplătit cu o suită de mici catharsisuri, materializate sub forma unor interpretări excepționale.
Stellan Skarsgard e deja cotat ca favorit la Oscarul pentru rol secundar, ajutat fiind și de statura de actor vetaran, care își găsește aici o culminare a unei cariere ilustre. Îl regăsim pe tiranul Harkonnen, dar și pe un om ajuns la senectute, vulnerabil și apăsat de propria incapacitate de a regăsi drumul către cele mai importante creații ale sale – propriile fiice.
Dintre acestea, Renate Reinsve beneficiază de mai multe nuanțe și de scene mai complicate (secvența tracului de scenă de la început e fenomenală) și va fi figura sigur la secțiunea actriță în rol principal, dar ar fi o mare nedreptate să nu vedem reunoaștere și pentru sora ei din film, Inga Ibsdotter Lilleaas.
Împărtășesc destule momente pe ecran, dar există unul spre deznodământ care vă va umezi ochii cu siguranță.
Sentimental Value nu are doar valoare sentimentală.
Are valoare pură.
Care merită răsplătită exact cum solicita Stellan Skarsgard când i-a fost înmânat Globul de Aur.
Alături de alții, în întunericul magic al sălii de cinema.
