Trecutul mort care nu te lasă să trăiești

By Iulian in Carti 0 Comment

Austerlitz a venit în fața-mi aureolat de laude pline de exaltare:

O evidentă carte de geniu.

Cartea a o mie de revelații.

Oare mai e încă posibilă măreția literară? Cum ar putea să mai arate o inițiativă literară nobilă?

Expus la toate acestea și la multe alte recomandări entuziaste, mi-a luat ceva timp până să înțeleg alegerile stilistice pe care le face W. G. Sebald în proza sa.

Cartea este prezentată ca odiseea recuperării memoriei unei persoane care descoperă că, având origini ebraice, a fost trimis de mică în Anglia, pentru a fi pusă la adăpost de antisemitismul care iradia din Germania nazistă spre țările înconjurătoarea.

Această anamneză, combinată cu drama evreilor în preajma și în timpul celui De-al Doilea Război Mondial nu este o noutate pe tărâmul literaturii.

Ceva similar întreprinde în mod strălucit și Giorgio Bassani în Grădinile Finzi-Contini.

Însă Austerlitz nu este despre aflarea adevărului, ci despre zădărnicia căutării lui.

Odată ce am înțeles că scopul general al romanului este să transmită această stare de a ști că unele lucruri sunt pe veci pierdute, am înțeles și apreciat modul aparent încurcat și necruțător în care o face Sebald.

Există un narator la persoana I, care ne redă ce îi relatează personajul eponim și nu sunt puține momentele când nu știi care dintre voci îți glăsuiește. O diluare a mărturiei, similară cu mecanismul din The Grand Budapest Hotel, care îi permite lui Wes Anderson să dea frâu liber celei mai deșănțate imaginații, la adăpost fiind de acuzele de lipsă de veridicitate.

Apoi, procesul de recuperare a trecutului nu este linear și structurat. Deseori deviază, e sufocat de excursuri arhitecturale, de elucubrații de tot felul. Obositoare în sine, dar utile acelui scop pe care îl menționam mai sus.

Poate cea mai surprinzătoare și controversată decizie stilistică a autorului rămâne introducerea unor fotografii reale, care însoțesc textul. Nu spun îl ilustrează, pentru că rolul lor nu este de a adăuga valoare documentară.

Bănuiesc că Sebald nu ne lasă să ne construim propria narațiune interioară, să atenuăm cumplita tristețe pe care și-a propus să o transmită cu mecanismele proprii psihicului fiecăruia.

Nu, suntem obligați să privim realitatea frustă. Ea există, e incontestabilă.

Așa cum a fost și va rămâne Holocaustul.

În plus, așa cum spuneam, ideea de baza a cărții este imposibilității resuscitării unui trecut anihilat brutal.

Austerlitz își căută părinții, dar, mergându-le pe urme, nu găsește decât locuri goale.

Bucăți de beton de tot felul.

Ce a fost ființă vie e trecut în neființă.

E neant.

Austerlitz nu e cartea a o mie de revelații, ci a uneia singure.

O epifanie atât de dureroasă, încât odată terminată cartea, am pus-o departe de mine.

Fizic.

Căci mesajul ei îmi dăinuie în minte.

Drumul de la tine către tine însuți trece prin furtună

By Iulian in Carti 0 Comment

Dintru început vă cer iertare că nu o aflați foarte multe de la mine despre ce se întâmplă în Anomalia de Herve Le Tellier.

Dacă aș divulga elementul-cheie al romanului, v-aș văduvi de multiplele revelații pe care autorul pe propune în a doua lui jumătate.

Ce pot să vă spun, însă, este că, până acolo, scriitorul își acordă timp să construiască o galerie complexă de personaje, de la copii la vârstnici, de la fericiți la profund nefericiți, de la odioși la simpatici.

Pe toți aceștia îi plasează într-un avion, iar avionul acela trece printr-o furtună.

Și cam atât din partea mea.

Pentru restul va trebuie să aveți încredere necondiționată în mine.

Dacă o faceți, mă pun chezaș cu toată experiența mea de cititor că Anomalia este o carte extraordinară, care, pe lângă multiplele probleme existențiale pe care le ridică, are meritul de a nu fi inaccesibilă.

Chiar și când Le Tellier aglomerează detalii tehnice de tot felul, o face pentru a întregi atmosfera pe care și-a propus să o contureze, nu neapărat pentru valoarea lor informativă, așa că pot fi parcurse lejer.

O să mă întrebați, probabil, cum categorisesc acest roman, ca fiecare să știe dacă îl lasă să treacă prin filtrul propriilor preferințe.

Vă fac pe plac, avertizându-vă că toate cele de mai jos coexistă în proza lui Herve Le Tellier.

E SF.

E epistemologic.

E experimental.

E satiric.

Apropo de această ultimă latură literară, merită menționat că Anomalia e prima lucrare de ficțiune în care apar ecourile președinției lui Donald Trump.

Deși nu e niciodată amintit după nume, fostul POTUS de hilară și tristă amintire e surprins de autor în tot ridicolul său, fără ca Le Tellier să pară că are ceva personal cu el.

Nu, fostul locatar de la Casa Albă este doar un element din lumea asta dată peste cap în care trăim.

Iar Anomalia e, de fapt, normalitatea vremelnică pe care cititul unei cărți bune o aduce în sânul ei.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a convins să urmăresc cu mai mare atenție cine câștigă Prix Goncourt de acum încolo.

What can change the nature of a man?

By Iulian in Filme 0 Comment

O întrebare în jurul căreia este construit unul dintre cele mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Planescape Torment.

O întrebare care își are un răspuns pentru fiecare dintre noi.

O întrebare la care îndrăznește să ofere o variantă Barabbas.

Acest film din 1961 regizat de Richard Fleischer și adaptat după un roman de Par Lagerkvist urmărește povestea tâlharului eponim, începând chiar din momentul când mulțimea din Ierusalim alege să fie eliberat în locul lui Iisus, trecând prin sclavie, carieră de gladiator și ajungând până la apoteoza unei transformări spirituale.

Această evoluție nu este una facilă sau glorioasă. Barabbas abia așteaptă să se întoarcă la vechile căi ale fărădelegii, dar, pe unde merge, dă peste semne ale noii și enervantei credințe.

Iar împotrivirea sa este organică, iar Anthony Quinn, deși nădușește în rolul acesta mai degrabă la propriu, decât la figurat, redă suficient de subtil transformarea care îl cuprinde pe măsură ce viața îl expune la aceste idei destabilizatoare despre cum să te raportezi la lume, la divinitate și la tine însuți.

Se pot găsi multe asemănări între Barabbas și Ben-Hur, însă peliculei de față îi lipsește strălucirea celei a lui William Wyler. Nu mă refer doar la cromatica mai degrabă ternă, ci și la acea grandoare imposibil de duplicat a Hollywoodului, care învăluie scenele și gesturile într-o aură mitică.

Ca un exemplu, putem compara secvența memorabilă în care Charlton Heston trage la rame cu truda lui Anthony Quinn în minele de sulf. Deși angajamentul fizic al ambilor interpreți este similar, emoția spectatorului e stârnită simțitor mai mult de cel dintâi.

A nu se înțelege că Barabbas este lipsit de merite regizorale.

E suficient să menționez că momentul crucificării a fost filmat chiar în timpul unei eclipse reale de soare, efectul fiind unul tulburător într-adevăr. Pentru asta, cineastul Richard Fleischer a dat peste cap calendarul producției, spre disperarea lui Dino De Laurentiis, omul cu banii.

Scenele din arenă, pedestre sau din care de luptă, sunt departe de cele din Spartacus sau Ben-Hur, însă există câteva care au o veritabilă valoarea dramatică.

Cea a lapidării, cea în care Barabbas îl înfruntă din nou pe Pilat din Pont, și, mai ales, cea a convorbirii dintre protagonist și Lazăr, cel întors din morți.

În odiseea sa interioară, Barabbas al lui Anthony Quinn interacționează în exterior cu personaje jucate de actori de marcă: Vittorio Gassman, într-un registru diferit de cel comic pe care i-l știam, Jack Palance, curat psihopat, Ernest Borgnine, reținut ca unul care trebuie să își tăinuiască adevărata credință.

Iar ca figură feminină remarcabilă o avem pe Silvana Mangano, care, la vremea respectivă, concura cu Sophia Loren și Gina Lollobrigida drept cea mai frumoasă femeie din Italia.

Ca film cu tematică biblică, Barabbas are o teză clară, dar modul cum alege să o transpună depășește sfera spiritualității.

Am văzut cu toții cât de refractari sunt unii oameni la adopta schimbări care le-ar fi benefice.

Cum să le înfrângi cerbicia?

Dar poate că aceasta este o greșeală.

Nu trebuie înfrânți.

Ci lăsați să se convingă singuri prin puterea exemplului pe care li-l dai.

Prin statornicie, integritate și compasiune.

Un mesaj pe care să îl avem în minte de Paște, de Crăciun și oricând.

Percepția diferă, valoarea nu

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Prima dată am ascultat Requiem pentru soliști, cor și orchestră de Giuseppe Verdi la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova acum mai bine de patru ani.

Atunci mi s-a părut o compoziție plină de distincție, cu un fior religios mai degrabă abstract și m-a trimis cu gândul la grandiosul documentar Civilisation al lui Sir Kenneth Clark.

De atunci, au trecut o pandemie, un război neterminat, incertitudini sociale și picaje economice.

Deși nu sunt chiar plămadă moale în calea istoriei, om sunt și nimic din ce este omenesc nu îmi este străin, așa că eram curios cum o să receptez lucrarea lui Verdi după toate zguduirile astea.

Am regăsit-o, am recunoscut-o, dar au fost și unele diferențe notabile.

Cred că principal lor izvor a fost dirijor Jin Wang, ale cărui generozitate și dedicare îmi erau familiare și le-am văzut din nou desfășurându-se în modul în care condus armia cea mare a filarmonicii, reunind atât orchestra și corala academică, precum și pe soprana Diana Țugui, mezzosoprana Alexandra Leșiu, tenorul Fabio Serani și basul Corneliu Huțanu.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost inventivitatea, manifestată prin ideea simplă, dar de efect, de a pune pe unul dintre suflători să cânte de pe holul instituției, astfel încât noi, spectatorii, ne-am văzut captivi într-un veritabil câmp magnetic al muzicii, părtași direcți la vibrația ei.

De asemenea, mi-a plăcut enorm relația personală pe care dirijorul Jin Wang a stabilit-o cu unii dintre instrumentiști, mai ales pentru momente-cheie pe care le voia punctate într-un mod anume. A fost cazul contrabasului lui Ion Birovescu sau tobei tunătoare a lui Sorin Săceanu.

Prin toate aceste expresii artistice, Requiemul ne-a vorbit despre caracterul vremelnic al existenței, așa cum se cuvine.

Dar ne-a vorbit și despre revoltă împotriva sorții, despre duioșia momentelor de afecțiune, despre ce mult înseamnă să ne punem vocile la unison, pentru a stăvili absurdul existenței.

Și, nu știu cum, prin acea miraculoasă hoinăreală a minții umane, așa cum numai muzica o poate stimula, m-am pomenit amintindu-mi de câteva versuri din Luceafărul, pe care le las pe post de încheiere, pentru că n-aș ști să spun ceva mai bine de atât:

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni,

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

Imaginile sunt surprinse de prietenul meu meloman, Daniel Botea.

De basme avem nevoie acum ca dintotdeauna

By Iulian in Filme 0 Comment

V-ați întrebat vreodată de ce basmul, în structura și forma lui, a supraviețuit, cu metamorfozele de rigoare, până în zilele noastre?

Are oare ceva care răspunde năzuințelor și naturii noastre umane?

Capete mai luminate ca al meu au varii răspunsuri la această întrebare.

Eu mă limitez să constat și să mă bucur că basmele ne însoțesc.

Una dintre formele pe care le-au luat este cea a jocurilor de societate, ulterior pe calculator, grupate sub denumirea generică de Dungeons & Dragons.

Inspirate din mitologia lui Tolkien, au meritul de fi făcut basmele interactive, de a le fi dezvoltat, dar și de a fi lăsat jucătorilor libertatea de a alege cine să fie și ce să facă.

Din acest univers și-au smuls realizatorii filmului Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves personajele și intriga și estetica.

Dar au făcut-o cu o plăcere și o poftă de viață și o veselie care sunt molipsitoare.

Un grup de aventurieri de rase, personalități și abilități diferite are de recuperat un artefact cu puteri magice, ca să salveze o domniță și să împiedice un plan sinistru.

Sună cunoscut, da?

Bineînțeles, e basm și de asta avem nevoie.

Pelicula făcută cu atâta dedicare și haz de John Francis Daley și Jonathan Goldstein are tot ce ți-ai putea dori: acțiune fulminantă (secvența transformărilor multiple ale lui Doric e fabuloasă), efecte speciale inventive și naive (micile stângăcii servesc, mai degrabă decât să dăuneze atmosferei) și personaje adorabile.

Nu întâmplător, unul dintre tăticii cu care am fost la film își întreba băiatul la final:

Personajul preferat?

Și să vezi controversă.

Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves abundă în aluzii, nume și tropi din jocurile de tip RPG, gen Baldur’s Gate, Icewind Dale sau Neverwinter Nights.

Aceste trimiteri adăugă savoare pentru cei le cunosc, dar nu sunt indispensabile celorlalți. Oricine se poate bucura de vrăji, de umor și de party banter.

Asta este cea mai mare calitate a celor doi cineaști care și-au dat mână și au scos producția asta.

Au înțeles că într-un Role Playing Game cele mai importante lucruri sunt scriitura și interacțiunile dintre personaje.

Iar primii care trebuie să le fi îndrăgit au fost actorii.

Chris Pine e arătos, dar pișicher, e un fel de Autolycus shakespearian, cu vorbă multă, dar și slăbiciuni care îl fac simpatic.

Justice Smith e vrăjitorul diletant, cu accent britanic irezistibil.

Michelle Smith e smardoaica de serviciu.

Sophia Lillis e curat Annah din Planescape Torment, adolescenta sarcastică și dinamică.

Rene-Jean Page e paladin (aaaa, personajul meu preferat din Diablo 2!) , are dicția de invidiat și vocabularul academic.

Însă, dacă e să aleg vreun actor din toată distribuția haioasă a filmului, acesta este fără doar și poate, Hugh Grant.

Romanticul incurabil din tinerețe nu mai e tânăr. Și, spre deosebire de nouă zecimi din omenire, pare că se simte foarte bine cu asta, pare chiar eliberat de constrângerile anterioare și își poate da frâu liber unui talent care i-a îmbătrânit ca un Cabernet Sauvignon de mare clasă.

Cu zâmbetul de odinioară făcea doamnele, domnișoarele (și domnii, ce știu eu) să se topească de drag.

Cu zâmbetul de acum e cuceritor fără discriminare.

Teoretic, la film eram doi puști și trei adulți.

Practic, eram cinci copii fără vârstă, care s-au bucurat de Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves, uitând de teme, credite, like-uri de Facebook și alte necromanții contemporane.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa.

There’s no business like sports business

By Iulian in Filme 1 Comment

Nu ascund că Air m-a cucerit încă de la primele secunde, când se aud acordurile acelea olimpiene de chitară din Money for Nothing ale celor de la Dire Straits.

Iar când melodia își dezlănțuie sonoritatea legendară, iar genericul înlănțuie dinamic un potpuriu de evenimente și figuri de ani ’80, foarte cunoscute mie, dat fiind etatea, s-a risipit orice fărâmă de scepticism față de povestea asta pe care a hotărât Ben Affleck să ne-o aducă pe marele ecran.

Poveste care, să recunoaștem, rezumată în cuvinte, nu se constituie în cea mai incitantă premisă.

Deși de succes la capitolul încălțări de alergat, compania Nike vrea să conteze și în baschet, iar pentru asta echipa de marketing se dă de ceasul morții să îl aducă în ograda proprie pe steaua nou arzătoare a acestui sport, Michael Jordan.

Am căscat când am văzut reclama filmului, casc chiar și acum, scriind rezumatul de mai sus.

Dar n-am căscat deloc pe parcursul peliculei, pentru că nu m-a lăsat Ben Affleck deloc.

Întors la acea ipostază la care se pricepe atât de bine (la Argo încă eram surprins, acum nu mai e cazul), regizorul ia scenariul deștept, amuzant, bipartizan ideologic (virtuțile capitalismului + Black Lives Matter) și motivațional în limite foarte decente al lui Alex Convery și îl pune în scenă cu un simț al dramaticului atât de alert, încât te ține în priză, de parcă ar fi vreo cursă contra cronometru esențială pentru omenire, pentru vreun vaccin sau o soluție la încălzirea globală.

Practic, deși vedem sport doar fugitiv, Air are toate ingredientele unuia.

Terenul de joc este corporația, cu jucătorii și regulile ei, cu îndrăzneala necesară performanței și cu necesitatea lucrului în echipă.

Iar mingea este dialogul, cu care actorii jonglează și driblează ca un Zidane sau Ronaldinho în vremurile de glorie.

Cu stilu-i sergiunicolaescian deja cunoscut, Affleck își acordă o partitură, dar pe care nu se sfiește că o îmbrace într-o ușoară caricatură, semn că s-a mai înțelepțit de la Argo încoace.

Și cui altcuiva îi putea încredința banderola de protagonist decât bunului său prieten, Matt Damon?

De competența acestuia nu se mai îndoiește nimeni, însă tot am fost impresionat de sufletul pe care îl pune în rol, mai ales în momentul discursului aceluia apoteotic, de la care politicienii și psihologii și oamenii de vânzări ar avea câte ceva de învățat. Sper să n-o facă, totuși.

Dar meritul cel mai mare al lui Affleck-regizorul nu e cum îi mobilizează pe cei pe care îi cunoaște bine, adică pe sine sau pe amicul de-o viață, ci modul cum ni-i readuce în atenție și cu dimensiuni nebănuite pe interpreți de comedie de care nu auzisem de multișor.

Marlon Wayans (da, cel din Scary Movie în persoană) are un moment de mare efect, însă Chris Tucker mi-a smuls zâmbete prin fiecare apariție pe ecran, și nu doar pentru că mi-a trezit proustian amintiri ale comicului de demult, ci prin simpla candoare și bonomie cu care își îmbracă personajul.

Viola Davis (cerută expres de Michael Jordan însuși), Jason Bateman, Matthew Maher și Chris Messina întregesc un dream team actoricesc care conduce Air către cel mai de preț trofeu la care poate râvni un film.

O stare de bine generală a spectatorului.

Așa că, dacă mai aveți dubii dacă să mergeți sau nu la Air, mă pot folosi fără ezitare de sloganul firmei cu pricina:

Just Do It.

Britanicii s-au tâmpit, dar tot fac documentare bune

By Iulian in Filme 0 Comment

Intelectualicește vorbind, sunt bine hrănit cu documentare de la BBC.

În ele am găsit combinația de erudiție și deschidere care e cel mai bun argument în favoarea acestei aventuri personale care este cultura generală.

Dacă e să dau un singur exemplu, acesta e fără doar și poate Civilisation al lui Sir Kenneth Clark, care, la atâtea decenii de la realizare, încă mă impresionează profund și îmi dezvăluie ceva la fiecare vizionare.

Cunk on Earth se încadrează fără dubii în această lungă și ilustră tradiție.

Din punct de vedere al realizării impecabile, măcar, pentru că tonul este la distanță de ani-lumină chiar și față de predecesoarele recente, ca să nu mai zic de eleganța aristocratică a producțiilor de pe vremuri.

Cuvântul de ordine este bășcălia.

Dar bășcălie, tată!

Nu e niciun moment în cele cinci episoade din acest așa zis ”miștodocumentar” realizat de Charlie Brooker (responsabil, printre altele, de mult lăudatul Black Mirror) în care vreo părere să facă vreo concesie istoriografiei, filosofiei sau decenței universal acceptate.

În dulcele stil clasic al documentarelor BBC, povestea începe din preistorie și ajunge în prezent, punctată fiind de momente cruciale și evoluții hotărâtoare, precum apariția tiparului, a artei sau alte cele.

Ghid ne este Philomena Cunk, jucată cu inimitabilă placiditate englezească de Diane Morgan.

Tot pariul ăsta al nerușinării intelectuale, oricât de strălucit ar fi scris, n-ar funcționa, dacă n-ar fi modul ei de a rosti replicile și, mai ales, de a interacționa cu distinșii specialiști.

Astea sunt momentele de vârf din Cunk on Earth. Nu știu dacă respectivii experți fuseseră avertizați în privința întrebărilor aiuritoare, ofensatoare și absurde pe care Philomena Cunk urmează să le pună, dar eforturile fiecăruia de a păstra o figură demnă și de a răspunde civilizat și corect politic sunt puțin spus adorabile.

Recomand Cunk on Earth, dar nu oricui.

E nevoie să fi văzut înainte un număr sănătos de mare de documentare serioase.

Batjocura fără cultură e prostie.

Și de-asta n-avem nevoie.

Și-așa a fost omniprezentă în istorie.

O carte mare despre istorii mici

By Iulian in Carti 0 Comment

Când am ajuns prima dată în Paris și m-am urcat în metrou, am fost fascinat.

Nu-mi mai fusese dat până atunci să văd atâta varietate omenească, atâtea culori, culturi și personalități.

Sora mea, care locuia acolo de ceva timp, mi-a dat un cot și mi-a spus cu voce șoptită și ușor alarmată:

– Nu te mai uita așa la ei, că poate se supără vreunul, poate se simte jignit!

Dar nu era nimic ofensator în curiozitatea mea. Era încântarea în fața acestui fenomen al creuzetului cultural, al melanjului de civilizații și genetică, specific metropolelor lumii.

Aceasta este baza de la care pornește și Zadie Smith în White Teeth.

Londra multiculturală, pe care am gustat-o și eu (vezi post-scriptumul), e gazda unor destine diverse, care îmbină apucături de la origini, dar și de la patria adoptivă, cu rezultate hilare sau ridicole sau pline de învățăminte.

Protagoniștii lor sunt un bengalez și un englez, nevestele lor (dintre care una e jamaicană), precum și odraslele, despre care e mai greu să spui ce sunt și cui aparțin.

O saga deloc importantă la nivel cosmic, dar minunat construită narativ și stilistic. E suficient să citești paginile despre localul în care își fac veacul cei doi și ți-e limpede că te afli în fața unui roman mare, în cea mai bună tradiție a marilor creații ale literaturii britanice din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului XX.

Asta m-a atras cel mai mult la White Teeth. Că, deși tematica este actuală și chiar un pic revanșardă (însăși autoarea are originile amestecate ale personajelor ei), cartea nu are doar trăsăturile dickensiene pe care le evocă mulți critici.

Eu, unul, i-am savurat și umorul cu același nesaț cu care mă delectam cu scrierile unui Wodehouse sau Jemore K. Jerome. E ceva în insulele astea britanice, o componentă a aerului sau a apei sau a mai știu eu ce, care îi face pe toți locuitorii ei, indiferent de culoarea pielii și a sufletului, să se îmbibe cu umor.

Unii zic că pe britanici i-au cucerit imigranții.

Rishi Sunak e prim-ministru al Regatului.

Sadiq Khan este primar în Londra.

Humza Yousaf este prim-ministru în Scoția.

Iar Zadie Smith scrie cea mai tare carte din Albion a mileniului III de până acum.

Dar, dacă îi asculți sau citești, să-mi saie ochii pe plită, dacă îi deosebești de vreun Disraeli sau Thackeray.

Mare minune și cu globalizarea asta!

P.S. Dincolo de toate deliciile literare, White Teeth m-a făcut să rememorez și un episod simpatic, de la sosirea noastră la Londra.

Era deja noapte, iar hotelul nostru era localizat pe Baker Street (strada lui Sherlock Holmes) și nu reușeam să îl găsim. Pe vremea aceea, Internetul în roaming era un lux aproape inaccesibil.

Orbecăind pe stradă, am intrat într-un restaurant, să cerem indicații. Era cu specific arab (egiptean, am aflat ulterior) și nu erau decât doi bărbați de vârstă mijlocie înăuntru, frați și proprietarii localului, după cum arătau. I-am întrebat despre hotelul Somerset (îl alesesem pentru nume și pentru răspunsul de un umor britanic autentic pe care îl dăduseră unor reclamații pe Tripadvisor).

S-au uitat unul la altul și au ridicat din umeri.

Dădeam să plecăm, când, de undeva din spate, a apărut o femeie mai în vârstă, cu figura aspră, mama celor doi, după cum arăta. Le-a aruncat niște vorbe încruntate, pe care, fără să știu araba, le-am dedus ca fiind ceva de genul ”Habar n-aveți!”.

Cu gesturi scurte și autoritare, ne-a făcut semn să o urmăm și am ieșit cu toții pe stradă. Ne-a însoțit o bucată de drum, apoi, cu aceleași gesturi care anihilau orice fel de contrazicere, a indicat cu mâna și ne-a spus:

Hotel Somerset. There!

Într-una dintre serile următoare, în semn de recunoștință, am fost să luăm cina la acel restaurant egiptean.

Am regăsit-o pe doamna cu pricina pe acolo, trebăluind de zor, i-am zâmbit și i-am mulțumit din nou. Ne-a răspuns printr-o mișcare scurtă a capului.

Cât am stat acolo, n-am auzit decât arabă în jur.

Dar nu mi-a displăcut.

Dimpotrivă, m-am simțit ciudat de bine.

Eram un străin în casa unor altor străini care, la rându-le, fuseseră acceptați în casa mai mare a multiculturalismului.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (18)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Această ediție de sibaritism colectiv al condeierilor virtuali din Craiova (organizat de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro) a fost una incompletă pentru mine, pentru că, din motive teatrale, n-am ajuns decât la ultimele trei împerecheri de vinuri și brânzeturi.

Incompletă, dar compactă, pentru că toată experiența mea de la această degustare poate fi rezumată printr-o sintagmă de pe vremuri, dragă unora, odioasă altora – Trei culori cunosc pe lume.

Căci din gama variată a celor de la Domeniile Franco-Române mi-au ieșit în calea papilelor gustative Arrogance Alb Demisec 2021, Arrogance Rose sec Bio 2021 și Vigneron Pinot Noir Barrique Bio 2018.

Câte un reprezentant al fiecărei mari familii de vinuri, al căror veșnic câmp de bătălie este cavitatea bucală a fiecăruia dintre noi, precum Arrakis pentru Atreides, Harkonnen și Imperiul Galactic.

În ceea ce mă privește, câștigător de data aceasta a fost vinul roșu, Vigneron Pinot Noir Barrique Bio 2018 a cărui consoartă din Casa Brânzeturilor a fost, oficial, Grana Padano Delaco D’Exceptie.

Pinot Noir este un vin capricios, nu doar pentru cerințele aparte pe care le are pentru a parcurge lungul proces de la strugure la licoare, ci și pentru relația mea senzorială cu el de-a lungul timpului.

Nu mi-aduc aminte multe dăți în care să fi rezonat cu el ca acum. Și asta nu s-a întâmplat, pentru că, precum spunea o colegă de degustare, ”e un vin bărbătesc”.

Nu, chestiunile de gen nu au nicio legătură. A fost pur și simplu o atracție instantanee, potențată de prezența brânzei Grada Padano, una dintre preferatele mele, cu textura ei granulată și gustul fin, dulceag, ușor sărat.

Pentru că Daniel a ales să așeze mai multe brânzeturi pe același platou, i-am acordat acestui Pinot Noir de la Domeniile Franco-Române niște aventuri extraconjugale cu Emmentaler Delaco sau cu British Cheddar Delaco D’Exceptie.

Iar rezultatul a fost același. Vigneron Pinot Noir Barrique Bio 2018 a rămas stăpân al plăcerii mele din acea seară.

Dacă voi ajunge din nou la Dealu Mare, îl voi caută acasă, la Domeniile Franco-Române.

Până atunci, le mulțumesc reprezentantului acestei crame, Mihai Frîncu, pentru prezentări oenologice și dezinvoltură, lui Daniel Botea, pentru că a ajuns degustător autorizat de brânzeturi și ne mai dă și nouă dintre ele, precum și celor de la C House Milano pentru găzduire.

Imaginile sunt meșteșugit surprinse de colegul Ion Mihăescu de la immedia.ro.

Narațiunea ca artă și ideologie

By Iulian in Teatru 0 Comment

Tradițional, începuturile teatrului pornesc de la Eschil, care a introdus un al doilea personaj, dând astfel naștere dialogului, suprema manifestare a acestei arte.

Ader la tradiție și consider că într-o piesă de teatru e nevoie de o interacțiune umană.

Așa că, de fiecare dată când apare vreun spectacol în distribuția căruia nu figurează decât un singur actor îmi zic nu fără încrâncenare:

Ar face bine să fie reușit. Foarte reușit.

Iar Fete și băieți a fost reușit. Foarte reușit.

Raluca Aprodu dă glas unei femei care își spune povestea, de la zbaterile tinereții până la aflarea alesului și degradarea relației cu acesta după apariția copiilor, totul culminând cu o tragedie.

Ideologia piesei e clară, oricât s-ar strădui textul lui Dennis Kelly să o mascheze cu varii confesiuni deloc măgulitoare ale protagonistei.

La final, e clar că spectatorii trebuie să plece cu ideea că bărbații sunt purtătorii blestemului violenței și nedreptății de la răsăritul istoriei și până azi.

Nu că n-ar fi adevărat, măcar parțial.

Deși, dacă te duci în mediul altora, al unora care nu dau pe la teatru, o să găsești altă narațiune.

La alții, alta.

Și tot așa.

Ca rumânu’ imparțial, am învățat că lumea e un loc unde coexistă aceste multiple narațiuni, fapt care mă face acceptat în nenumărate locuri.

Și tocmai de-asta în niciunul dintre ele nu prezint încredere 100%.

Deși Fete și băieți e o poveste cu o teză, rămâne o poveste.

Și ce bine e spusă!

Înzestrată cu cele mai alese calități ale unui povestitor (dicție, expresivitate, angajament), Raluca Aprodu merge la începuturile teatrului, cele primordiale, cele care preced chiar și Grecia antică.

Își modulează vocea, se ajută de mizanscena inteligent-simbolică gândită de regizorul Cristi Juncu, se dedublează, fără a-și multiplica rolul, rămânând permanent aceeași povestitoare care nu uită că are un trib care o ascultă.

Da, acolo ne duce Raluca Aprodu.

La vremurile când, strânși în jurul focului, oamenii care de-abia făcuseră ochi, urechi și psihic le lăsau pe seama unui povestitor.

Care era deopotrivă actor, politician și învățător.

Și care dobândea asupra lor o putere atât de mare, încât fiecare dintre aceste profesii o caută de atunci și până acum.

Iar Raluca Aprodu a reușit să obțină această putere.

Știu asta pentru că, de când mi-am dat seama ce înseamnă această putere exercitată asupră-mi, am învățat să mă las în voia ei, dar și să las o fărâmă de minte liberă să examineze cum lucrează.

Această parte din mine se mai uită uneori și la ceilalți din public.

Iar în cazul de față, atitudinea inițială era cea obișnuită.

Unii se foiau, alții se holbau ocazional în telefoane, ba câțiva beau apă din sticle de plastic, producând niște sunete agasante.

Dar, de la un punct încolo, toate acestea au încetat.

Povestitoarea Raluca Aprodu i-a adus unde voia.

I-a îngrozit, i-a înduioșat, i-a transformat în plămadă moale.

Nu știu dacă mesajul s-a imprimat ca o pecete.

E mai complicat de atât.

Dar acest triumf al artei povestirii a fost încântător.

O poveste spusă astfel e umanitatea ținută în viață.

Sursă imagini: Teatrul Act și Albert Dobrin.