Caiet de insemnari

Natura ca artă – Ediție invers

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 5 mai 2023 0 Comment

Acum nu mult timp am parcurs o expoziție a artistei Miriam Cahn.

Estetica ei este schematică, foarte puternică din punct de vedere cromatic și militantă.

În ciuda formelor diluate, arta ei vorbește despre traumele feminității, despre șocul nașterii, despre agresiuni și despre nenumăratele zbateri corticale.

Însă, strecurate între diverse și tulburătoare siluete vag omenești, am distins și câteva tablouri de copaci, realizate în același stil fovist și parțial abstractizat.

Era ca și cum Miriam Cahn însăși recunoștea că natura e un vremelnic refugiu din calea rănilor existenței.

Paris, Audrey, l’amour toujours

By Iulian in Filme 4 mai 2023 0 Comment

Audrey Hepburn în Paris, o combinație cu care nu poți da greș.

Îl mai adaugi pe Fred Astaire în ecuație, îl aduci pe Hubert Givenchy să croiască niște straie de soi pentru artistă, pe George Gershwin să compună muzica, filmezi la fața locului și îl lași pe Stanley Donen să coloreze totul cum a făcut-o în Seven Brides for Seven Brothers.

Rezultatul este Funny Face, un film ușurel în cea mai nobilă accepțiune a cuvântului, o escapadă în acea beatitudine imaginară de odinioară a Hollywoodului.

Povestea filmului este formulă în stare pură. În căutarea unei fețe noi pentru o revistă de modă, fotograful publicației (Astaire) o ochește într-un anticariat pe o suavă vânzătoare (Hepburn) și reușește să o convingă pe șefa sa cea aprigă (Maggie Prescott, o veritabilă Miranda Priestley avant la lettre) că ea este menită a aduce glorie noii colecții de modă care e în pregătire în Paris.

Idila inevitabilă și avatarurile ei sunt rudimentare, dar orice neajuns narativ pălește în fața deliciile senzoriale și intelectuale pe care le propune Funny Face.

Parisul este irezistibil, iar prezența silfidei Audrey Hepburn în niște rochii superbe este balsam pentru privire și suflet.

Când îl ai pe Fred Astaire în distribuție, numerele dansante sunt inevitabile și, deși cel de frunte al lui e foarte performant, cel al partenerei de ecran e mai de impact.

Zbânțuială zbuciumată, modernă, dar nu incoerentă, a lui Audrey Hepburn în barul intelectualilor mi-a dezvăluit o latură a actriței pe care nu o cunoaștem și care îi întregește aura de simpatie și duioșie cu care o învăluie posteritatea.

Deși scenariul este construit în jurul unui agreabil clișeu, pe ici, pe colo, are scăpărări de inteligență și umor, mai ales când face haz de pretențiile existențialisto-filosofice ale francezilor din epocă.

iar dacă te uiți la discursul corectitudinii politice moderne, te pufnește și mai rău râsul când auzi de ”emphaticalism” și preceptele lui, enunțate de Audrey Hepburn cu o candoare irepetabilă.

Funny Face pe ecran, Smiley Face de cealaltă parte a lui.

Cui i-e frică de Virginia Woolf (în afară de studenții de la Litere)?

By Iulian in Teatru 3 mai 2023 0 Comment

Cea mai recentă piesă de la Teatrul Act poposită la Craiova, Linia solară, întrunește toate calitățile și defectele pe care am ajuns să le identific de-a lungul timpului la producțiile de la această instituție teatrală:

Număr limitat de personaje – Bifat.

Actori tineri, dedicați și competenți (în cazul de față, Ilinca Manolache și Ionuț Vișan) – Bifat.

Text contemporan (în cazul de față, de Ivan Vîrîpaev) – Bifat.

Replici deștepte uneori – Bifat.

Replici inutile uneori – Bifat.

Interacțiuni și reacții intense (a se citi atât în sens pozitiv, cât și negativ) – Bifat.

Drama familială – Bifat.

Înjurături – Bifat.

Regie cu accente simbolice (în cazul de față, de Radu Iacoban) – Bifat.

Durata îngăduitoare – Bifat.

Rezoluție – aici, în comparație cu alte spectacole, merită menționat că avem parte de o anume soluție la blocajul comunicațional și afectiv în care se afundă cele două personaje.

Nu este o soluție facilă și nici la îndemâna oricui, dar e o soluție.

Îi validez aplicabilitatea, pentru că am văzut-o menționată pe la Eduard de Bono sau prin diverse manuale de terapie de grup.

Întâmplarea a făcut ca o jumătate de sală să fie plină cu spectatori civili, iar restul cu elevi de la Liceul Militare din Craiova, îmbrăcați regulamentar și peste medie de cuminți, se înțelege.

S-au hlizit la unele înjurături, nici nu se putea altfel, dar, per ansamblu, au privit cu un interes mai degrabă detașat toată zbaterea emfatică și parțial poetică a incapacității membrilor unui cuplu de a stabili un raport emoțional sănătos.

Sper să le fie de folos această minciună a artei.

Sper să îi ajute să își dea seama de cât de complicate și necesare sunt relațiile cu ceilalți.

Sper să se scuture puțin de acel odios sentiment de îndreptățire.

Dacă reușesc, chiar și numai un pic, Linia solară, cu toate neajunsurile ei, își va fi împlinit menirea.

Credit foto: Teatrul Act.

Nuntă în cer

By Iulian in Intre muzical si conceptual 1 mai 2023 0 Comment

Există o expresie în limba engleză, ”marriage made in heaven”.

Nu știu sigur cărui procent dintre mariajele umane i se aplică, sper unuia cât mai mare, însă pare a fi formularea ideală pentru împerecherea dintre flaut și harpă.

Ambele instrumente au ceva angelic în sonoritate, însă nu îmi imaginam că se completează atât de bine, ilustrând în același timp metafora căsătoriei ideale pe care o dădea Khalil Gibran – un picior al tău e legat de al celuilalt, însă fiecare are și un picior liber.

Această ambivalență a angajamentului dublat de independență a fost în centrul Concertului in Do major pentru flaut, harpă si orchestră, K. 299 de Wolfang Amadeus Mozart, prezentat în cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Pe măsură ce audițiile aici mi se întețesc, mi se cristalizează și convingerea că lumea muzicii clasice este ca un ocean nesfârșit, pentru că, deși Mozart e printre compozitorii care mi-a glăsuit cel mai mult de-a lungul timpului, de această nestemată habar nu aveam.

În cadrul ei, s-a dezvăluit acea uniune celestă dintre flaut și harpă, Rebecca Taio (Italia) insuflând viață primului instrument, iar Maria Bîldea mângâindu-l pe cel de-al doilea.

Ca mariaj fericit, și acesta a străbătut timp și spațiu, mai ales că, foarte generoase, cele două artiste ne-au oferit două bisuri sublime: Antract de Jacques Ibert și Orfeu și Euridice de Christoph Wilibald Gluck.

Prin intermediul lor am avut parte de o incursiune într-o natură bucolică, cu susur de râu și ciripit de zburătoare, de aventuri în stil Mr. & Mrs. Smith, dar și de nostalgia unui relații de durată, precum cea dintre Filemon și Baucis, a căror iubire statornică și reciprocă i-a înduioșat până și pe zei, care i-au transformat după moarte în arbori, pentru a continua să petreacă eoni împreună.

Am vorbit la un moment de duelul din mintea mea dintre Mozart și Beethoven drept un Fedal al muzicii.

Chiar și în cazul celor doi titani ai tenisului s-a întâmplat să se afle de aceeași parte a fileului, la meciuri demonstrative, când nu ezitau să arate tot felul de artificii tehnice.

Și spectacolul de la Filarmonica din Craiova a fost o astfel de demonstrație de comuniune între rivali, oferindu-ne Simfonia nr. 8 in Fa major, op. 93, supranumită și Mica Simfonie, a lui Ludwig van Beethoven.

Mică, mică, dar atât de complexă și armonioasă, încât orice creator de muzică ar fi bucuros să o plăsmuiască și să o denumească Marea Sa Simfonie.

În fruntea orchestrei care a redat-o s-a aflat Alexandru Ilie. Ca orice dirijor pe care mi-a fost dat să îl urmăresc până acum, a avut propriul registru de mișcări prin care i-a ghidat pe muzicienii craioveni.

Dar, dacă alți confrați uzează de gesturi bruște, energice, ca un fel de Kung Fu dirijoral, Alexandru Ilie a afișat un registru gestual mlădios, ca de Tai Chi.

Însă, așa cum am aflat-o pe propria piele, această artă marțială așa-zis moale este atât de solicitantă, încât nu m-am mirat să văd că, la final, dirijorul era extenuat, dar fericit.

Fericit, precum oricine a avut șansă să se afle în sala Filarmonicii din Craiova în această seară memorabilă.

Încă una însemnată pe răbojul încântării.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul meu Daniel Botea.

Economisirea la CAR Top Invest, acum și online

By Iulian in Publicitate 30 aprilie 2023 0 Comment

Numere cu două cifre care mi-au mâncat zilele de-a lungul timpului?

Poziția în clasament a fetelor de la echipa de handbal SCM Craiova, în zilele lor foarte rele de după câștigarea Cupei EHF.

Locul de pe care am intrat la buget la prima facultate, un pic peste linia despărțitoare de cele de locurile la plată.

Veșnica tensiunea arterială ridicată de la o primă întâlnire romantică.

Iar cel mai recent exemplu este inflația din România, în special cea de anul trecut, din cauza căreia prețuri de o cifră au sărit la rându-le la două.

Soluția în atare condiții este să economisim cum putem și, pe lângă metoda chivernisirii și a regândirii obiceiurilor de zi cu zi, există și cea a economisirii structurate, cu instrumente financiare clar definite, precum fondul social, bonificat cu dobânzi atractive, soluție pusă la dispoziție de C.A.R. Top Invest tuturor celor care aleg să îi devină membri.

Și, pentru că tot vorbeam de numere cu două cifre, iată și un exemplu care nu mai dă bătăi de cap, dimpotrivă.

C.A.R. Top Invest vă oferă o dobândă la fondul social, începând cu 01.05.2023, de 10,03 % pe an + capitalizare (10,5 % pe an cu capitalizare inclusă).

Două cifre, dar de data aceasta de luat, nu de dat.

Aceste economii sunt garantate de către Fondul de Garantare al Caselor de Ajutor Reciproc.

Mai multe detalii puteți găsi pe site-ul celor de la C.A.R. Top Invest.

Pentru că, vorba cântecului lui Bob Dylan, Things Have Changed, și cei la C.A.R. Top Invest au făcut pasul spre mediul digital, oferind tuturor celor interesați posibilitatea economisirii online.

Un lucru benefic, deoarece impulsul de a cumpăra online, tot mai puternic, tot mai prezent, merită temperat de cel de a pune bani deoparte, iar acest din urmă proces este facilitat de procedurile simple de economisire online ale celor de la C.A.R. Top Invest.

Mai multe detalii despre metodele de economisire online puteți găsi pe site-ul celor de la C.A.R. Top Invest.

Ca și data trecută, mi s-a oferit prilejul de a le adresa celor de la C.A.R. Top Invest trei întrebări, pe care le redau mai jos, urmând a le completa cu răspunsurile primite:

1. Odată cu dezvoltarea mediului online și a instrumentelor sale financiare, securitatea cibernetică este o preocupare din ce în ce mai presantă. Cum garantați siguranța datelor și activelor membrilor C.A.R. Top Invest?

Sunt doua lucruri diferite. Protecția datelor cu caracter personal este foarte bine reglementată legislativ, documentele redactate pe hârtie sunt bine protejate și arhivate, cele in format electronic sunt protejate de programe antivirus atât de deținătorii platformei de contabilitate si operațiuni, cât și de programele noastre. Sistemul nostru este auditat anual de firme autorizate.
Protecția lichidităților financiare, a contului bancar, are și ea o dublă protecție, în primul rând prin programele bancii partenere, dar și a accesului salariaților la calculatorul de pe care se fac operațiuni sau a token-ului/parolelor cu care se accesează contul si programul. Aș spune că stăm foarte bine la acest capitol.

2. Ați constatat vreo schimbare în obiceiurile de economisire ale românilor, odată cu șocul produs de creșterea inflației?

Da, am observat că au început să fie mai atenți unde economisesc, prin prisma dobânzii pe care o primesc. Inflația a fost ridicată, situație în care o persoană a dorit să primescă o dobândă cât mai mare, astfel au căutat și alte oportunități de economisire pe lângă depozitele bancare, cum ar fi CAR-urile sau certificatele de trezorerie. Cele mai mari dobânzi au fost oferite de CAR-uri, acestea au atras economii substanțiale.

3. Care este cel mai frecventă obiecție cu care C.A.R. Top Invest se confruntă în eforturile de a atrage membri pentru fondul său social?

Nu aș spune obiecție, mai mult este o lipsă de informare care se datorează exclusiv CAR-urilor în mod general. Noi ne străduim ca direct, pe site-ul nostru www.casadeajutorreciproc.ro, prin mass media, pe paginile de socializare www.facebook.com/cartopinvest să informăm populația că poate economisi și la C.A.R. Top Invest.
Nu este o rutină economisirea la C.A.R., să fim realiști. Ce este îmbucurător, că această informație se transmite rapid și că sunt din ce în ce mai multe persoane care sunt interesate de economisirea la toate CAR-urile, nu doar la noi.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (19)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 28 aprilie 2023 0 Comment

Din aceleași motive teatrale ca data trecută, n-am participat chiar de la început la cea mai recentă ediție a evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin, organizat de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro la C House Milano.

A fost o ediție aparte, parcă inspirată din scrierile hinduse, având drept obiect de studiu și savurare gama de vinuri Prince Vlad de la Domeniile Vînju Mare, în diverse avataruri ale sale.

Am sosit la timp, încât să fie judecător între Prince Vlad Cabernet Sauvignon, lider autoritar a ce înseamnă vinuri roșii, și Prince Vlad Merlot, veșnicul aspirant la coroană, care, cu taninii săi mai blânzi, reușește să adune o bază de susținători suficient de mare, încât soarta disputei să nu fie niciodată tranșată pe deplin.

Orice rege are o regină, așa că Prince Vlad Cabernet Sauvignon a avut drept consoartă Grana Padano Delaco D’Exceptie, iar Prince Vlad pe Grand Blue Delaco. Un pic de libertinism din partea-mi mi-a permis să le împerechez și încrucișat, rezultând următoarea concluzie:

Cabernet Sauvignon își păstrează tronul, dar să nu se culce pe-o ureche, adversari are mulți și remarcabili.

Însă momentul de vârf al serii a venit din partea unei alte metamorfoze a lui Prince Vlad, una venind din negurile istoriei.

La scurt timp după ce a fost pus în sticle, un lot de Prince Vlad Cabernet Sauvingon Grande Reserve din 2001 a fost considerat pierdut pe vecie, când tavanul depozitului unde se aflau sticlele s-a prăbușit.

Asta până de curând, când lucrări de renovare au scos la iveală un număr îmbucurător de mare de recipiente intacte, care au supraviețuit și au așteptat cu răbdare titanică să își găsească băutorii de peste decenii.

Reprezentații cramei Vînju Mare au fost generoși și ne-au pus la dispoziție câteva dintre aceste sticle, iar Lenuța și Narcis Neagoe, a căror pasiune pentru vin are accente cărturărești și poetice deopotrivă, au făcut o alegere foarte înțeleaptă.

Au hotărât să deschidă unele sticle cu câteva ore înainte de eveniment, pentru a aerisi vinul venerabil, dar și să deschidă unele pe loc, astfel încât participanții să poată simți diferența.

Și ce diferență!

Întregul meu aparat senzorial a receptat variațiile vinului în contact cu aerul.

Nu doar că a existat o distincție neîndoioasă între ipostazele sale despărțite de câteva ceasuri de aerisire, dar cel desfăcut pe loc suferea metamorfoze la fiecare cinci minute, așa că, de fiecare dată când sorbeam din pahar, trăiam o experiență nouă.

Minunată ilustrare a dictonului Panta rei al lui Heraclit.

Totul curge, iar sper ca vinul va tot curge în paharele bloggerilor olteni și în 2031 și în 2041 și mai departe.

Imaginile sunt surprinse de părintele acestor superbe degustări, colegul și prietenul meu Daniel Botea.

O carte scârboasă

By Iulian in Carti 27 aprilie 2023 0 Comment

Poate voiați un titlu mai meșteșugit ales, dar n-am ce să vă fac.

Citiți Pogromul de la Iași de Radu Ioanid și asta va fi senzația.

De scârbă.

De suprem dezgust față de ce este în stare omul față de semenii săi.

De data aceasta, însă, românii nu mai pot pune distanța afectivă care să le protejeze eurile.

Toate cele prezentate în volum s-au petrecut pe teritoriul țării noastre, mai precis la Iași sau în trenurile care, ticsite de evrei, au bântuit dus-întors de acolo înspre Târgu Frumos sau Podu Iloaiei.

Le-am arătat cartea părinților mei și i-am întrebat dacă li s-a spus vreodată la școală despre așa ceva.

Evident că nu.

Nici eu, școlit după 1989, n-am auzit de toate astea până după ce am trecut pragul adolescenței.

N-am ales să citesc lucrarea lui Radu Ioanid ca să-mi pun cenușă în cap sau să fac pe fariseul.

Nici nu sunt masochist sau sadic.

Dar mi s-a părut un demers necesar.

Noi, românii, ne învăluim încă în coconul unei relaxări a propriului destin istoric.

N-am fost cuceritori, n-am avut colonii, n-am asuprit pe nimeni, noi am fost asupriții.

Dar uităm că suntem oameni și nimic din ce este omenește nu este străin.

Iar când un anume context i-a făcut pe o parte din români să își poate manifesta puterea asupra altora, au făcut exact precum toți ceilalți, exact în spiritul demonstrat de Philip Zimbardo în faimosul experiment de la Stanford, cel cu deținuții și gardienii.

Cartea oferă trei tipuri de informații despre ororile înfăptuite împotriva populației evreiești în iunie 1941 la Iași: rapoarte oficiale, mărturii ale supraviețuitorilor și poze.

Poze.

Așa cum bine spune Alexandru Florian în prefață, dacă nu vă convinge cuvântul scris, uitați-vă la o imagine.

Una singură.

Aceea care are comentariul următor:

Iași, str. Vasile Conta, în fața magazinului Frații Hirschenschon, aflat între magazinele Galman și La Ghem: unul dintre cei 180 de copii asasinați în pogrom.

Un cuvânt care apare recurent când sunt descrise orori de tot felul este ”jaful”.

Nu doar ideologia îi mână pe oameni înspre așa ceva, ci și simple simțăminte precum lăcomia, frustrarea sau invidia.

Asta mi-aduce aminte de spusele unui tip flegmatic, când dezbăteam aprins semnificația atentatelor de la Charlie Hebdo de acum câțiva ani. Mulți fluturau ideea conflictului între culturi, al unui război al lumilor.

Doar el a opinat calm:

– Nu, dragilor, e doar încă un episod din manifestarea urii săracilor față de bogați.

Ura de care nici românii nu sunt străini.

Așa cum nu le sunt străine nici patimile de mai sus.

Așa că luați Pogromul de Iași și parcurgeți-l, nu doar ca un avertisment împotriva antisemitismului, ci și ca încă un prilej de aducere aminte a faptului că nu suntem mai răi decât alți oameni.

Dar nici mai buni.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că nu se tem să vândă și astfel de cărți.

Nu zăvorî trecutul pe dinăuntru

By Iulian in Filme 26 aprilie 2023 0 Comment

Așa cum la Dungeons & Dragons: Honor Among Thieves îmi exprimam admirația față de modul cum Hollywood-ul reușește să reia la nesfârșit formula basmului și să producă experiențe care încântă generație după generație, tot așa mă văd nevoit să mă înclin în fața capacității industriei de animație japoneze de a folosi o structură deja încetățenită pentru a spune o poveste plină de înțelesuri.

În Suzume no tojimari avem o protagonista eponimă de gen feminin, vârstă adolescentină (arhetip des întâlnit în anime-uri), care îl ajută pe un tânăr arătos, pletos și misterios (alt arhetip standard) să închidă niște uși interdimensionale, pentru a preveni ca devastatoare cataclisme să se abată asupra Japoniei (bineînțeles, intrigă frecventă în peliculele de acest gen).

În periplul lor, au de fugărit și de găsit un animăluț care figurează copios în imagologia niponă modernă. Ați ghicit, o pisică.

La un moment dat survine o metamorfoză a unuia dintre personaje, fapt pe care un Hayao Miyazaki îl propune în foarte multe dintre creațiile sale.

Citind toate acestea, v-ați gândi, probabil, că filmul lui Makoto Shinkai n-ar mai avea ce să ofere.

Aici interveni acel miracol al reînnoirii despre care aminteam la început. Suzume no tojimari te ține prins în mrejele narațiunii sale prin acea combinație de dinamism și emoție atât de dragă universului anime-urilor.

Scenele în care cei doi luptă pentru a zăvorî porțile funeste sau fugăresc mâța buclucașă sunt antrenante, iar secvențele molcome și intime dezvăluie o alegorie a trecutului care, ținut sub lacătul negării sau refulării, produce cutremure de peste 7 pe scara Richter a psihicului.

Sunt locuri și fapte peste care se aștern straturi de praf sau pânze de păianjen.

Dar nu sunt moarte.

Sunt acolo, palpită de energie, care, dacă nu explorată, înțeleasă și captată, poate produce dezechilibre majore.

Cine a străbătut vreodată ruine sau a pierdut pe cineva și nu s-a împăcat cu gândul va găsi în Suzume no tojimari o oglindă a propriilor dileme.

Într-un mic templu al teatrului

By Iulian in Teatru 25 aprilie 2023 0 Comment

Pentru că n-am putut să iau parte la mini-festivalul Shakespeare, intitulat Poduri de teatru, al celor de la TNC, mi-am dres moralul participând la o ceremonie dintr-un alt templu al acestei arte.

Theatre de la Huchette nu este un Panteon cu o cupola gigantica, sub care să se adăpostească un repertoriu vast.

Prin destinație și prin atmosfera pe care o degajă înăuntru, este mai degrabă un Mithraeum, un loc unde se desfășoară, neabătut, un anume ritual teatral, care pentru noi, românii, are o importanță aparte.

Din 1957 încoace, fără întrerupere, aici se joacă Lecția și Cântăreața cheală de Eugen Ionesco, cu aceleași decoruri și cu aceleași costume (acestea din urmă fiind refăcute periodic, bineînțeles).

Un record de longevitate cu care doar St. Martin’s Theatre și Cursa de șoareci a Agathei Christie mai îndrăznesc să se bată.

Din motive temporale, am ales să văd doar Cântăreața cheală, nu și Lecția, însă experiența a fost deosebită, fără doar și poate.

Theatre de la Huchette are o sală în care se pot îngrămădi în jur de 80 de persoane, în condiții care nu sunt chiar mulțumitoare din punct de vedere al siguranței evacuării în caz de incendiu. A nu se înțelege că spațiul acesta restrâns provoacă o reacție negativă, dimpotrivă, senzația de apropiere umană, precum și proximitatea fizică de scena, ea însăși mică, favorizează atmosfera de ceremonie.

O ceremonie solemnă, dar nu gravă, după cum puteți vedea indicațiile spre și din toaletă.

Și cum un templu este lăcașul în care se adună energiile comunității, mi-a făcut plăcere să aflu că fiecare din scaune fusese renovat prin donații individuale.

De exemplu, spectatorul din fața mea a stat un pic mai confortabil mulțumită domnului Dominique MacAvoy.

Că tot veni vorba de spectatori, de remarcat că vârsta acestora a variat de la adolescență la senectute, semn că există în dramaturgia lui Eugen Ionesco ceva peren și chiar imuabil.

Fapt confirmat de interpretarea strălucită pe care actorii au dat-o textului său.

Folosesc singularul pentru întreaga distribuție, pentru că a fost un efort colectiv fără cusur.

E ușor să cazi în derizoriu rostind acele replici aparent lipsite de noimă, foarte greu să le dai o coerență globală și să mai păstrezi și comicul foarte bine ascuns de Ionesco printre ele.

Însă, prin mimică, dicție și gestică, actorii au compus o reprezentație care împinge limitele firescului, dar care nu e de negăsit în lumea reală.

De nenumărate ori (în general, fără voia mea) m-am găsit martor la discuții goale în cadrul unor cupluri. Oameni care împărțeau casa și așternutul, care făcuseră copii, își vorbeau de parcă erau străini, minunându-se de aspecte banale ale existenței celuilalt.

Ca să nu mai zic că m-am găsit în sânul unor reuniuni în cadrul cărora interacțiunile umane erau de la serbede sau grotești la lipsite de sens.

De unde să vină asta, oare?

Din prostie?

Din lehamite?

Din psihologia inevitabilă a lui Homo Sapiens?

Nu știu unde se poate afla un asemenea răspuns, dar Eugen Ionesco a făcut-o în genunile absurdului.

Așa că le mulțumesc lui și celor de la Theatre de la Huchette pentru că nu lasă să uităm ce înseamnă a fi om.

Un artist îndrăgostit de o divă

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Teatru 24 aprilie 2023 0 Comment

Sarah Bernhardt a fost o mare actriță și, dacă e să calculăm vizibilitatea în spațiul public, corelată cu rată inflației imagologice moderne, putem spune că a fost și cea mai mare divă din toate timpurile.

Nu e de mirare că a avut cohorte ba nu, legiuni întregi de admiratori, de ambe sexe.

Printre aceștia s-a numărat și pictorul Alfons Mucha.

Nu știu ce fel de relație au avut, trupească sau romantică sau platonică, dar cert este că el era înmorat lulea de ea.

Aveți în continuare o suită de argumente.

Numai un ochi de îndrăgostit își poate învălui ființa adorată cu o așa măiestrie, surprinzând esența marilor ei roluri, dar păstrând scânteia unicității ei aprinsă.