Sezon de Oscar 2023 – The Banshees of Inisherin

Padraic are o viață bună.

Limitată, dar bună.

Asta până într-o zi, când cel pe care îl considera fratele lui de cruce, Colm, rupe relația cu el, fără vreo explicație clară.

Iar asta îl doare pe Padraic, îl doare aproape fizic, îi dă peste cap percepția de sine și tot universul ală vai de mama lui, dar ordonat, în care trăia.

Cu modu-i deșucheat, dar întotdeauna inteligent și pătrunzător, Martin McDonagh ne expune la unul dintre marile adevăruri ale existenței.

Că relațiile pe care le avem cu ceilalți nu sunt active intangibile, abstracțiuni pentru terapeuți, ci unele cât se poate de tangibile, sunt parte din ființa noastră, iar când una se duce, o parte din noi agonizează și chiar moare.

Am trecut prin asta, așa că The Banshees of Inisherin n-a fost doar o experiență cinematografică, o vizionare a unui film deștept și excelent realizat, ci și o invazie a multor cotloane ale psihicului meu.

Spre deosebire de savurosul In Bruges și devastatorul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, această peliculă lucrează mai finuț, mai profund și mult mai neîndurător.

Dar, doar pentru că este mai puțin amuzant, asta nu înseamnă că filmul este mai slab decât celelalte. Dimpotrivă, reușește o performanță uluitoare: m-am surprins având senzații organice de râs și plâns în același timp.

În același timp!

Cadrul în care este plasată această alegorie multistratificată despre cum omul se înrobește singur propriilor apucături și idei este unul anume. Irlanda, cu colinele ei de-a pururi verzi, cu falezele ei de un pitoresc greu de descris în cuvinte, cu misticismul pe care îl degajă, este locul unde zbaterile omului par neînsemnate, dar niciodată zadarnice.

În plus, comunitatea în care personajele își târâie existența este una mică, izolată și subdezvoltată, dar tocmai aici relațiile interumane, oricât de disfuncționale, se disting precum un nor stingher pe un cer sticlos, într-o zi geroasă de iarnă.

Ajung la o vorbă a cărei paternitate mi-e neclară, dar a cărei înțelepciune mi-e limpede precum cristalul:

Suntem aici să ne sprijinim unii pe alții în chestia asta, orice ar fi ea.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar avea aplicabilitate psihologică asupra spectatorului, dacă The Banshees of Inisherin n-ar fi un veritabil regal interpretativ.

Cu toată obtuzitatea lui, cu toată incapacitatea lui de a înțelege că lumea se schimbă, Colin Farrell reușește să te câștige de partea lui. Până la urmă, orice om care se vede respins de cineva pe care îl credea apropiat merită măcar o explicație, nu?

Tocmai de-asta, caracterul lui Colm al lui Brendan Gleeson devine atât de ambiguu și ambivalent. Uneori îi respecți dreptul la limitele personale, alteori nu e decât un căpos odios. Da, viața e atât de complicată.

Kerry Condon și Barry Keoghan aduc fiecare complexitate dramatică, traume și mântuire la păienjenișul emoțional al filmului. Cumva, fiecare dintre ei devine, chiar și pentru câteva minute, personaj principal în The Banshees of Inisherin.

Fiecare dintre noi contează.

Creația aceasta a lui Martin McDonagh e una dintre favoritele de la Oscarurile de anul acesta. Are nominalizări cu toptanul.

Poate le va concretiza, poate nu.

Nu contează, emoțiile pe care mi le-a provocat sunt aici ca să rămână.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

11plus1 a fost de 10+

Saptamana aceasta a avut loc ultimul act al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, un proiect al celor de la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, pe care l-as vrea reeditat (dar cu spectacole noi, ca sunt lacom de senzatii inedite) in stagiunea urmatoare. Si cum placerea consta in ce traiesti, dar si in ce iti amintesti, m-am gandit sa fac o anamneza a tuturor pieselor si reprezentatiilor din cadrul acestei initiative:

Me, Myself and I

Me, Myself and I – spectacolul de dans care mi-a deschis apetitul pentru cele de acest gen si care mi-a oferit imaginea unui pustan atarnat de niste draperii in moduri care sfidau gravitatia, dar care simulau un zbor icarian de mai mare frumusetea.

The Great Scheme of Things – aici atitudinea mi-a luat-o pe cai ambivalente: pe de o parte, am fost sufocat de stridentele si repetitiile acestui spectacol, iar un moment care a depasit pragul critic de ridicol mi-a prilejuit un ras spasmodic, insa detasarea ulterioara m-a ajutat sa gasesc noima in aceasta hiperbola a tarelor societatii moderne.

Layer(s) – voi fi sincer, spectacolele de dans au fost tot timpul cu o treapta de interes sub cele de teatru in ceea ce ma priveste; nu insa si aceasta, care are o idee de o simplitate sublima, dar pusa in scena in mod atat de eficace, incat aproape ignori faptul ca interpreta se dezbraca la nudul gol, cum spunea bunicul. Am spus aproape, iar daca tu, Costache, citesti aceste randuri, simt nevoia sa iti reamintesc ca ai pierdut. Enorm.

Layer(s)

Doua femei contemporane – doua atlete desavarsite, intruchipand laturi ale feminitatii lumii moderne; paradoxal, cele mai atractive momente nu au fost acelea in care protagonistele s-au contorsionat in moduri care imi provoaca rupturi musculare mentale, rememorandu-le, ci acelea in care au declamat platitudini deliberat alese.

Lasa-ma sa… Om – pe acesta l-am ratat, insa au niste prieteni binevoitori care imi tot spun ca am fost fraier ca n-am facut un efort. Nu, nu Costache, altcineva.

When Darkness Becomes Light – imaginati-va siluetele pictate de Michelangelo pe pe tavanul Capelei Sixtine, in miscare si intr-un clar obscur a la Caravaggio; parca niciodata nu m-am simtit eu, mascul heterosexual, mai fascinat de frumusetea coapselor unei femei, iar acum inteleg de ce Brancusi a ales sa se aplece asupra acestei parti a corpului unei urmase a Evei.

MaRo

MaRo – unguri si romani in diverse situatii, toate stupide; in rest nu va spun decat ca m-am prapadit de ras, m-am stricat de ras, m-am tavalit pe jos de ras, m-am schimonosit de ras s.a.m.d.

Refractie. O perspectiva asupra autismului – potpuriu de momente care sugereaza sau descriu viata prin filtrul unei persoane cu autism; induiosatoar si inaltatoar pe alocuri, spectacolul a fost completat de discutia complexa si inteligenta de dupa incheiere.

Habemus Bebe – un mozaic de trairi si ipostaze ale maternitatii, confirmate de cunoscutii din sala care au copii; cea mai haioasa amintire ramane melodia hip-hop despre alaptat, asezonata cu hahaitul lui Traian Basescu.

Habemus Bebe

O femeie – nu l-am vazut si regret, asa ca merg repede mai departe.

Pe jumatate cantec – o piesa scurta si amara despre ce inseamna sa te lasi prins in capcana de a nu iti urma chemarea.

Omul-perna – nu se putea gasi un final mai bun pentru acest proiect decat aceasta exceptionala piesa scrisa de Martin McDonagh, acelasi care ne-a oferit la fel de exceptionalul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pentru ca am avut ocazia sa vad spectacolul mai demult, mi-am cedat locul de bunavoie, avand grija sa trimit la el o cohorta de prieteni. A doua zi, toti erau socati si incantati deopotriva.

Omul-perna

11plus1 independent/ contemporan, editia a doua, te astept cu bratele, ochii, mintea si urechile deschise!

Cui dam Oscarul in 2018? – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Adica o capodopera.

Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.

O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.

Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.

Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.

Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.

Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.

Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laude, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.

Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.

Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.

Care scrisori?

Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.

Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.

Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird