Padraic are o viață bună.
Limitată, dar bună.
Asta până într-o zi, când cel pe care îl considera fratele lui de cruce, Colm, rupe relația cu el, fără vreo explicație clară.
Iar asta îl doare pe Padraic, îl doare aproape fizic, îi dă peste cap percepția de sine și tot universul ală vai de mama lui, dar ordonat, în care trăia.
Cu modu-i deșucheat, dar întotdeauna inteligent și pătrunzător, Martin McDonagh ne expune la unul dintre marile adevăruri ale existenței.
Că relațiile pe care le avem cu ceilalți nu sunt active intangibile, abstracțiuni pentru terapeuți, ci unele cât se poate de tangibile, sunt parte din ființa noastră, iar când una se duce, o parte din noi agonizează și chiar moare.
Am trecut prin asta, așa că The Banshees of Inisherin n-a fost doar o experiență cinematografică, o vizionare a unui film deștept și excelent realizat, ci și o invazie a multor cotloane ale psihicului meu.
Spre deosebire de savurosul In Bruges și devastatorul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, această peliculă lucrează mai finuț, mai profund și mult mai neîndurător.
Dar, doar pentru că este mai puțin amuzant, asta nu înseamnă că filmul este mai slab decât celelalte. Dimpotrivă, reușește o performanță uluitoare: m-am surprins având senzații organice de râs și plâns în același timp.
În același timp!
Cadrul în care este plasată această alegorie multistratificată despre cum omul se înrobește singur propriilor apucături și idei este unul anume. Irlanda, cu colinele ei de-a pururi verzi, cu falezele ei de un pitoresc greu de descris în cuvinte, cu misticismul pe care îl degajă, este locul unde zbaterile omului par neînsemnate, dar niciodată zadarnice.
În plus, comunitatea în care personajele își târâie existența este una mică, izolată și subdezvoltată, dar tocmai aici relațiile interumane, oricât de disfuncționale, se disting precum un nor stingher pe un cer sticlos, într-o zi geroasă de iarnă.
Ajung la o vorbă a cărei paternitate mi-e neclară, dar a cărei înțelepciune mi-e limpede precum cristalul:
Suntem aici să ne sprijinim unii pe alții în chestia asta, orice ar fi ea.
Nimic din toate cele de mai sus n-ar avea aplicabilitate psihologică asupra spectatorului, dacă The Banshees of Inisherin n-ar fi un veritabil regal interpretativ.
Cu toată obtuzitatea lui, cu toată incapacitatea lui de a înțelege că lumea se schimbă, Colin Farrell reușește să te câștige de partea lui. Până la urmă, orice om care se vede respins de cineva pe care îl credea apropiat merită măcar o explicație, nu?
Tocmai de-asta, caracterul lui Colm al lui Brendan Gleeson devine atât de ambiguu și ambivalent. Uneori îi respecți dreptul la limitele personale, alteori nu e decât un căpos odios. Da, viața e atât de complicată.
Kerry Condon și Barry Keoghan aduc fiecare complexitate dramatică, traume și mântuire la păienjenișul emoțional al filmului. Cumva, fiecare dintre ei devine, chiar și pentru câteva minute, personaj principal în The Banshees of Inisherin.
Fiecare dintre noi contează.
Creația aceasta a lui Martin McDonagh e una dintre favoritele de la Oscarurile de anul acesta. Are nominalizări cu toptanul.
Poate le va concretiza, poate nu.
Nu contează, emoțiile pe care mi le-a provocat sunt aici ca să rămână.
Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.
