Sagrada Familia

La Muzeul de Arte Frumoase din Nancy există o pictură monumentală a lui Rubens, intitulată Schimbarea la Față.

Iisus se înalță peste o mare de personaje plasate în partea inferioară a picturii, într-o dispunere dinamică, specifică barocului.

Am zăbovit mult în fața acestei lucrări de artă, tocmai pentru varietatea personajelor.

Unele dintre ele au superb aer teatral, precum acesta.

Însă cel mai am rămas cu privirea la grupul de personaje de mai jos, deoarece m-a emoționat profund.

Cumva atipic pentru Rubens, pictorul figurilor îmbujorate prin excelență, aceste figuri omenești nu sunt prea arătoase.

Sunt oameni care nu știu multe, care nu au multe, cărora soarta nu le-a surâs prea mult, ba, dimpotrivă, i-a condamnat la a suferi și din cauza motivului care ar fi trebuit să fie o mângâiere – copilul.

Și, cu toate acestea, luptă, se agață de orice șansă pentru a-i oferi o șansă, chiar și iluzorie.

Deși sunt urâți, ansamblul lor este frumos.

Sunt convins că Antoni Gaudi n-ar avea nimic împotrivă să-i folosesc sintagma pentru a-i descrie simplu.

Sagrada Familia.

Sezon de Oscar 2023 – The Elephant Whisperers

De vreo câteva sezoane de Oscar încoace, Netflixul contribuie consistent la secțiunile de documentar, atât standard, cât și scurt.

Nici anul acesta nu face excepție, oferindu-se două documentare scurte remarcabile, deși diferite.

Unul dintre acestea este The Elephant Whisperers, o mică oază de umanitate pură, într-o lume în care tehnologia e deja bine înstăpânită.

În statul indian Tamil Nadu, există o rezervație dedicată creșterii puilor de elefant rămași orfani. Dintre îngrijitori, povestea îi urmărește pe doi dintre ei, un bărbat și o femeie trecuți de vârsta a doua, a căror relație cu elefănțelul Raghu are toate trăsăturile unei comuniuni parentale în toată regula.

Fără să își propună vreo personificare prea apăsată, documentarul realizat de Kartiki Gonsalves te transpune parcă în viața unei familii. Frumos este cum evoluează relația dintre cei doi îngrijitori. Fiecare are trecutul său, cu bagajul său de suferință gravat pe chip, însă ajung să formeze un cuplu și chiar își celebrează nunta alături de cei doi copii adoptivi.

Doi?

Da, pentru că partea cea mai simpatică din The Elephant Whisperers este când în această familie mixtă oameni-pachiderme mai apare o surioară pentru Raghu.

Dinamica relației dintre cei doi elefanți mi-a adus aminte inevitabil de cea dintre mine și sora mea.

La început am fost frustrat de decăderea din drepturile de exclusivitate a atenției părinților, dar apoi am început să văd foloasele deținerii unei partenere de joacă relativ cooperante.

Filmat cu pasiune pentru frumusețea naturii, umane și animale, dar fără a fi pedant stilistic, The Elephant Whisperers e un mic refugiu într-o lume atemporală.

Este Sagrada Familia.

Nu doar a lui Gaudi, ci a fiecăruia dintre noi.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

Trei artiști se întâlniră

Un mare regizor merge în Barcelona și vede operele unui mare arhitect.

Peste ani, se întoarce, realizează un eseu vizual cu acestea și le încredințează unui mare compozitor, care le îmbibă cu o coloană sonoră hipnotică.

Rezultatul este mai puțin un documentar, deși sunt momente în Antonio Gaudí când ni se oferă și crâmpeie de informații, de cele mai multe ori sub forma unor paralele între trecutul și prezentul, de atunci, adică 1984, al unor monumente.

Ca ansamblu, creația lui Hiroshi Teshigahara este mai mult o experiență onirică, pe care cineastul o compune conform personalității sale și gusturilor sale.

De aceea, Casa Batlló, care mie mi s-a părut că palpită de viață, sau Casa Milla (zisă și La Pedrera), cu acoperișul ei suprarealist, sunt doar o încălzire pentru descătușarea supremă a lirismului sintaxei audio-vizuale, care are lor în Parcul și Cripta Güell.

Aici, muzica lui Toru Takemitsu atinge desăvârșirea osmozei cu imaginile surprinse de Teshigahara. Uneori în contrapunct cu estetica acestora, alteori în deplină consonanță, sunetele conferă simboluri noi formelor sinuoase și organice plăsmuite de geniul irepetabil al lui Gaudí.

M-a suprins, dar nu neplăcut, modul deloc apoteotic, ci discret, în care regizorul nipon își sfârșește eseul la Sagrada Familia. Am simțit o evlavie laică, o admirație care depășește barierele culturale, iar micile stângăcii de filmare, cum ar fi o cameră un pic mișcată, par adecvate momentului.

Cine poate rămâne imobil sufletește la vederea Fațadei Nativității?

Fiecare curbură, fiecare ciudățenie arhitecturală, fiecare ipostază inedită sunt mângâiate de Hiroshi Teshigahara cu ochiul camerei de filmat.

Scriu aceste rânduri conștient că logosul este neputincios în a reda senzațiile în care te cufundă poezia audio-vizuală din Antonio Gaudí.

Acesta este motivul pentru care nici nu vă prezint imagini din film, ci dintr-un album grandios, dedicat modernismului catalan, pe care mi l-a adus din Barcelona un prieten, mână spartă.

Îl rugasem să îmi aducă un pliant, ceva minor, despre operele lui Gaudí, și m-am pomenit cu un volum care mai că mi-a rupt mâinile când l-am ridicat prima dată.

Adi, ești parte din Sagrada Familia a vieții mele!