Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Sezon de Oscar 2017 – Lion

Daca tot s-au intors la lista lunga de nominalizari, asa cum se facea prin anii ’40 ai secolului trecut, cei de la Academia Americana de Film ar putea sa reinvie si Oscarul onorific pentru interpretari remarcabile ale unor copii.

In 1935 i-l decernau lui Shirley Temple, in 1949 lui Ivan Jandl pentru The Search, iar in anul de gratie 2017 il merita negresit Sunny Pawar in rolul protagonistului celui mititel din Lion, cel care se rataceste de familie si infrunta pericole de tot felul pana ajunge sa fie adoptat de niste australieni cu inima mare. Cu asa naturalete isi poarta dragalasenia, inteligenta si candoarea, incat te incarca emotional in bucata de film care ii urmareste avatarurile si care, prin zugravirea aproape poetica a mizeriei din spatele stralucirii Indiei contemporane, te trimite inevitabil cu gandul la Slumdog Millionaire.

Din acest capital afectiv se hraneste interesul pe care reuseste sa-l mentina Lion in a doua jumatate, cand, in ciuda unor interpretari meritorii ale lui Dev Patel si Nicole Kidman, se impotmoleste narativ, aluneca din drama in melodrama si se solutioneaza nesatisfacator in stil deux ex machina.

Prestatia lui Dev Patel este laudabila mai ales prin faptul ca ilustreaza o trecere de la adolescentul naiv din capodopera lui Danny Boyle la actorul in toata firea din prezent, facand uitat accidentul numit The Last Airbender.

Dincolo de lirismul dezolant al primei parti a filmului, meritul suprem al regizorului Garth Davis este ca o pune in valoare pe Nicole Kidman in cel mai simplu si eficient mod cu putinta: o imagine in prim-plan si un monolog curajos ideatic, care demonstreaza ce inseamna o actrita mare.

Finalul din Lion recupereaza conexiunea emotionala pe care o stabilise initial cu privitorul si pe care mijlocul peliculei o terfelise prin ambiguitate. Atat deznodamantul fictiv, cat si imaginile reale sunt veritabile storcatoare de lacrimi de la cei sensibili, avand potential sa umezeasca ochii si la ciufuti.

Mama e numai una.

Lion contrazice axioma asta intr-un mod induiosator.

P.S. Nu stiu daca s-o concretiza ideea cu Oscarul juvenil, dar poza de mai jos e o compensatie frumoasa:

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures