Ne minunăm dintotdeauna

Încă din adolescență, când mi se cristaliza pasiunea pentru istorie, am avut un interes aparte pentru Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice, acele monumente dispărute, cu o excepție, care continuă să înflăcăreze imaginația posterității.

Subiectul îmi este drag și pentru că a constituit tema pe care am abordat-o la chiar primul atelier de istorie și civilizație pe care l-am realizat cu niște copii acum câțiva ani, un proiect care a crescut de atunci în mod îmbucurător.

În timp, mi-am construit o mică bibliografie în acest sens, iar cartea lui Bettany Hughes a venit și s-a impus deja ca principala sursă de informații și de considerații asupra poveștilor acestor edificii legendare.

Autoarea îmi era cunoscută din diversele documentare televizate pe care le urmărisem și e parte a acelei liste de dascăli de la care am avut de învățat, chiar dacă nu i-am cunoscut niciodată personal.

Entuziasmul care îi dublează erudiția transcende simplul rol de prezentatoare și transformă o producție televizată care o are în prim plan o aventură fascinantă, la care nu esți spectator, ci părtaș.

Această bucurie a retrăirii trecutului se regăsește și în carte.

Bettany Hughes nu se mulțumește să adune informații despre Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice din puținele izvoare existente, ci merge pe urmele lor, atinge palidele lor rămășițe, le integrează în peisajul mai larg al tehnicilor și moravurilor din epocile contemporane realizării lor, astfel încât reconstrucțiile lor scrise sunt mai veridice decât faimoasele reconstituiri tridimensionale pe care le găsim pe Internet.

Această remarcabilă slujbașă a muzei Clio nu istorisește doar despre edificiul în sine, ci și despre ecoul pe care l-a avut de-a lungul secolelor, despre influențele culturale pe care fiecare dintre minuni le-a avut în mod subtil asupra mentalului colectiv, inclusiv prin expresiile lor din foarte modernul mediu al unor jocuri pe calculator precum Assassin’s Creed sau God of War.

În permit să îi recomand doamnei Hughes ca, într-o ediție viitoare a cărții să includă referințe și la extraordinarul joc de societate 7 Wonders al lui Antoine Bauza sau la filmele care se încumetă să recreeze o astfel de minune, cel mai sugestiv fiind, bineînțeles, The Colossus of Rhodes al lui Sergio Leone.

Foarte pătrunzătoare mi s-a părut analiza psihologică a acestui fenomen mental prin care se îndreptăm admirația vecină cu venerația către clădiri grandioase din vremuri apuse, care ne conectează cu acele generații care sunt de mult oale și ulcele, dar care ființează în noi, prin uimitorul mecanism îngemănat al geneticii și transmisiunii culturale.

De aceea, închei prin a-mi schița propria listă a unor Șapte Minuni ale Lumii care au avut ocazia să mă copleșească nemijlocit:

Petra din Iordania

Mont Saint-Michel din Franța

Atomiumul din Belgia

Castelul Neuschwanstein din Germania

Catedrala Gotică din Franța (trișez un pic aici, dar cum e oare cu putință să alegi între Notre-Dame din Paris sau suratele ei din Amiens, Rouen, Rheims sau Chartres?)

Fațada lui Antoni Gaudi a Sagradei Familia din Spania

Capela Sixtină din Italia

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să învăț și mai mult despre ceva ce știu și îmi place.

Greu de dat Oscarul pentru animație în 2025

După ce am văzut Inside Out 2, eram sigur că știu cine o să câștige Oscarul pentru animație în 2025.

Acum, că am văzut și The Wild Robot, mă bucur că nu sunt în pielea votanților de la categoria respectivă, pentru că vor avea o sarcină a naibii de grea în a alege între aceste două producții.

Ambele excelează la capitolul realizare, ambele au idei generoase, tipic hollywodiene, dar redate proaspăt, iar dacă cea de-a doua poveste a emoțiilor impresioneză prin modul cum reușește să țină sus țtacheta ridicată de un predecesor strălucit, aceasta are de partea ei avantajul ineditului.

O roboată (știu că nu au gen, dar așa ni se spune) multifuncțională, proiectată să rezolve problemele andrisanților (nu sunt agramat, e din O scrisoare pierdută), ajunge printr-un accident într-o pădure de zonă temperată și se vede în situația de a se integra ecosistemului, în primul rând prin ipostaza de mamă adoptivă pentru un puișor de gâscă sălbatică.

Urmează o complexă parabolă despre depășirea limitările impuse de condiționare naturală sau programare artificială, despre solidaritate și despre prietenie, chiar sfidând constrângerile unui lanț trofic bine stabilit.

Da, știm, s-au mai făcut, dar o să uitați de toate ce au propovăduit alte filme, tocmai pentru că The Wild Robot este incredibil de bine făcut.

Regizată cu impecabil meșteșug de Chris Sanders, care ne-a oferit și minunatul How to Train Your Dragon, pelicula de față exploatează cu mare efect comic și dinamic proprietățile deux ex machina ale roboatei protagoniste, dar și particularitățile zoologice ale bogatei faune care populează pădurea cu pricina.

Parcă ai privi România sălbatică, varianta de animație.

Orice producție de acest gen are nevoie de voci actoricești adecvate, iar the Wild Robot le are, ba chiar ne rezervă câteva suprize în privința asta.

Lupita Nyong’o are o subtilă transformare vocală, de la timbrul impersonal al unei alte Siri la o ființă duioasă și independentă, deși cred că au lucrat-o și din computer, mai ales la începutul filmului.

Remarcabil de expresiv este Pedro Pascal ca vulpoiul Fink, cu toate că personajul său, prin manifestări și înfățișare, aduce nepermis de mult cu omologul anterior din Zootopia.

Ving Rhames, Bill Nighy sau Catherine O’Hara contribuie la deliciul declamativ al filmului.

Stephanie Tsu, insidios de odioasă în Everything Everywhere All at Once, face același lucru aici, dar doar prin modulații de intonație.

Cât despre Mark Hamill, da, Luke Skywalker însuși, Forța e puternică în el. Vedeți voi ce și cum.

Între tehnologie și natura s-a căscat un hău în care suntem atrași noi, oamenii.

The Wild Robot ne arată că nu e nevoie să fie așa.

Wine Tonic Festival se întoarce, așa că mă întorc și eu acolo

Anul trecut îmi foloseam toată experiența de gurmand connaisseur pentru a face față evenimentului Wine Tonic Festival.

Un pariu câștigător al celor de la 24H, deoarece intenția organizatorilor de a realiza cel mai mare festival de vin din Oltenia s-a materializat atât de bine, încât anul acesta urmează inevitabila ediție a doua, mai mare și mai bogată.

Deja văd niște ochi sticlind și intuiesc niște papile gustative activându-se, așa că voi purcede numaidecât la a da detalii tehnice.

Wine Tonic Festival 2024 se va desfășura în primul weekend al lui Brumar (2-3 noiembrie), în același loc ca data trecută, Ramada Plaza.

Programul este după cum urmează: sămbătă, de la 12:00 la 20:00, și duminică, de la 12:00 la 18:00.

Pare mult, dar știu din experiența ediției trecute că te fură degustatul și pălăvrăgitul în dreapta și în stânga (în engleză îi spune networking), de nu îți dai seamă când ajungi pe la chindii.

În plus, anul acesta există și posibilitatea de a lua parte la o aventură pasionantă în lumea vinurilor italiene, sub îndrumarea lui Luca Maroni; ca să vă faceți o idee (și poftă), amicul Daniel Botea a enumerat toate vinurile pe care specialistul italian le va utiliza în epopeea sa oenologică.

În cazul meu, festivalul funcționează și o ca o expoziției de artă, a etichetelor mai precis, pe care am descris-o aici și pe care sper să o reeditez.

Detalii despre prețurile biletelor și despre firmele participante se pot găsi pe site-ul oficial al evenimentului Wine Tonic Festival.

Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

Aurul lichid curge din Elada în Bănie

Suntem încă în plin sezon de Nobel, așa că iată o poezie de Giorgios Seferis, laureat pentru literatură în 1963.

Ulei pe brațe

poate un miros rânced

precum în capela

acestei prese de măsline

precum pe porii aspri

ai pietrei neclintite.

***

Ulei în părul

împletit ca o funie

și poate alte arome

necunoscute nouă

bogați sau săraci

și statuete oferind

sâni mici cu degetele.

***

Ulei în soare

frunzele tremurară

când străinul sosi

și tăcerea zăbovi greoaie

între genunchi.

Monezi cad:

”În numele zeiței, te chem…”

***

Ulei pe umeri

și pe brâul aplecat

picioare pătate de iarbă

și rana din soare

când clopotele bat la asfințit

când vorbesc în curtea bisericii

cu un schilod.

(Giorgios Seferis, ”În numele zeiței, te chem…; sursa: www.poetryfoundation.org, traducerea din limba engleză îmi aparține)

Am citit și recitit această superbă poezie ermetică a autorului elen și, de fiecare dată, am fost fermecat de oda subtilă pe care o aduce uleiului de măsline.

Acest lichid prețios, al cărui meșteșug străbate mileniile, însoțind istoria Eladei.

Ne delectăm cu uleiul de măsline în fel și chip, dar îl înțelegem oare?

Acum, noi, cei din Bănie, o putem face nemijlocit, prin intermediul produselor grecești ale celor de la Eliada.

Compania este fondată de Camelia și Cătălin Adam și a izvorât dintr-o pasiune.

Nu doar dintr-o pasiune pentru Grecia, pe care le-o știam, cunoscându-i de ceva timp, dar și din pura pasiune a unui meșteșug care are o complexitate și o subtilitate nebănuite.

Ascultându-l pe Cătălin povestindu-ne despre povestea realizării uleiurilor Eliada, de la măslina care își vădește sorocul nemailăsând cuțitul să treacă prin sâmbure și până la elegantele sticle din magazin, am auzit glasul pasiunii.

Spicuiesc câteva informații pe care le-am reținut din timpul prezentării, cu mențiunea că sunt doar o frântură din odiseea uleiului de măsline.

Aceste uleiuri premium se obțin din măsline verzi din soiul Hondroelia Halkidikis, selecționate cu atenție și splălate, pentru a elimina praful sau orice alte impurități, toate având potențial să altereze gustul final al produsului.

Măslinele sunt prelucrate în aceeași zi când sunt culese, pentru a-și păstra proprietățile, iar totul se desfășoară prin extracție la rece, sub 27 de grade Celsius.

Îmbutelierea se face în ambalaje adecvate, fără a lăsa aerul în contact cu produsul, prin utilizarea unui gaz inert (azot).

Gama Eliada cuprinde trei tipuri de ulei de măsline Grecia.

Eliada Gold, cel mai versatil, cel mai echilibrat, care odată strecurat în utilizarea de zi cu zi, devine indispensabil, având o aromă medie ca intensitate și potrivit pentru cele mai multe rețete.

Eliada SuperPremium, un ulei cu parfum puternic, peste medie, medaliat cu aur la competițiile internaționale de la Atena, Londra sau Berlin.

Eliada Agoureleo, un ulei proaspăt, intens aromat, nefiltrat, disponibil doar în sezon (octombrie-martie).

Mi-a plăcut foarte mult că, pentru a ne exemplifica toate calitățile aromatice și terapeutice ale uleiurilor sale, Cătălin le-a contrapus de fiecare dată unei alte mostre de ulei propriu, pe care a lăsat-o în mod deliberat să ajungă ușor râncedă.

Astfel, am primit o vagă inițiere în tainele undelemnului, iar aceia care vor să meargă și mai departe pe această cale pot avea motive de bucurie, pentru că cei de la Eliada, împreună cu (deocamdată) puținii specialiști și pasionați din domeniu din România, vor să înființeze o asociație a degustătorilor de ulei de măsline, precum și să organizeze cursuri, de educație gustativă, dar și de specialitate.

În încheiere, permiteți-mi să îmi întind la maxim umilele mijloace lirice și să continui sublima creație a lui Giorgios Seferis cu încă o strofă:

Ulei pe degete

a curs în farfurie

codrul de pâine

s-a scăldat,

dar a miruit

și atingerea.

Credit foto: Flori Manda, tovarășă de degustare.

Copilăriile tulburi se recunosc între ele

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (2)

Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Rădăcini adânci, mlădițe ferme

La Grande Bellezza a fost un film care mi-a plăcut și nu prea.

Se străduiește prea mult să fie La Dolce Vita al secolului XXI, iar nihilismul atenuat din pelicula lui Fellini apare și mai pregnant (adică supărător) în a lui Sorrentino.

Unul dintre personajele episodice ale creației cinematografice italiene din 2013 este o călugăriță catolică, urâtă, dar vestită pentru ascetismul ei, vag inspirată de Maica Tereza, pe care o desconsideri, așa cum o face și protagonistul cel blazat.

Însă, spre final, la un moment dat, călugărița îi spune:

– Știi de ce mănânc numai rădăcini? Pentru că rădăcinile sunt importante.

Revelația pe care o are personajul principal mi s-a transmis și mie, până în cele mai profunde straturi ale ființei.

De aceea, am apreciat ideea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova de a intitula această nouă aventură în lumea muzicii clasice Roots Season, marcând-o cu un concert care a fost compus din lucrări ale acelor artiști atât de adânc înfipți în solul conștiinței colective – Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Cantata „Meeresstille und Glückliche Fahrt” pentru cor și orchestră, op. 112 de Beethoven, la care au participat forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii (condus de Bogdan Botezatu), a funcționat impecabil ca un prolog, așa cum cum nemuritoarea compoziție a lui John Williams te transpune într-un illo tempore în debutul oricărui film Star Wars.

Aleg să mă refer la celelalte două componente ale programului – Concertul nr. 20 în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 al lui Mozart și Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60 de Beethoven – ca la un tot, pentru că, reunite, sunt ca o vitrină a ce are muzica clasică mai de preț de oferit – acorduri desăvârșite, alternanța între momente duioase și viforoase, sonoritate care acum te îmbie la somn, ca apoi să te trezească de parcă te-ar fi aruncat într-un ger sticlos de iarnă.

Rădăcinile au nevoie de mlădițe cărora să le transmită sevă, iar în cazul acestui spectacol au fost întrupate în dirijorul Maximilian Habersock și pianistul Misi Boros.

În jurul meu, multă lume exclama:

Sunt doar niște copii!

Strict biologic, poate că da, dar prestația fiecăruia dintre ei a fost de o maturitate impunătoare.

Maximilian Haberstock a condus din memorie (nota bene!) toate cele trei bucăți muzicale și nu oricum, ci un aer teatral perfect dozat, de parcă ar fi avut câteva decenii de dirijat Concertul de Anul Nou de la Musikverein.

Misi Boros a parcurs compoziția mozartiană cu acea ușurință pe care, în mod normal, numai o experiență îndelungată ți-o conferă.

Și în cazul său, ca și în al finaliștilor de la Concursul ”Dinu Lipatti”, matematica raportului vârstă – performanță nu prea mi-a ieșit.

Am plecat de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova gândindu-mă la călugărița cea urâtă din La Grande Bellezza:

Da, Madre Maria, rădăcinile sunt importante.

Cu excepția celei din film, imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, și el meloman adânc înrădăcinat la Filarmonica din Craiova.