No, că o venit ziua când îs mândru de cinematografia românească postdecembristă!
Să nu mă înțelegeți greșit, după 1989 s-au făcut multe filme remarcabile într-un fel sau altul.
Unele înduioșătoare, altele amuzante, destule revoltătoare și cam toate auto-flagelante.
Și, cu mici excepții, agasante ca realizare.
Însă, până acum, o producție românească menită a ne arată cum suntem, dar care funcționează și ca reper universal al tarelor omenești, fără a necesita cine știe ce informații de context, nu văzusem.
Însă Cristian Mungiu, cu excelenta-i cunoaștere a naturii umane (Bacalaureat e cel mai elocvent exemplu în sensul ăsta) și cu un meșteșug cinematografic cizelat (ehe, suntem departe de bolboroselile ocazionale din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile!) ne oferă R.M.N., o radiografie de înaltă rezoluție a unei societăți cu scleroze multiple.
Povestea se inspiră masiv din episodul Ditrău, când băștinașii harghiteni s-au oțărât până la revoltă pentru că brutăria locului a angajat niște srilankezi.
Meritul cel dintâi al lui Mungiu este că nu se repede cu diatriba, ci își acordă timp să construiască universul comunității, cu obiceiurile, idilele, polii de putere, idiosincraziile, marasmul și privațiunile ei, inserând și destine individuale, multilateral reliefate.
Protagoniștii sunt doi, viforosul Matthias și progresista Csilla, excelent jucați de Marin Grigore și Judith State în multiplele lor ipostaze, dar, meticulos așa cum îl știm, regizorul găsește loc și pentru alte figuri, astfel că orășelul cu aer lochnessian e veritabil populat, nu e doar butaforie pentru alegorie.
Impresionează în special Marin Grigore, cu melanjul său de masculinitate căreia stângiștii i-ar spune toxică, de dorințe intense și bariere psihologice, dar și de autentică afecțiune, filială sau paternă. Nu puține au fost momentele când mi-a adus aminte de răposatul Șerban Ionescu și marele său rol din ecranizarea lui Ion de Rebreanu.
În R.M.N. se vorbește în română, în maghiară, în germană, în engleză, în franceză și în tamilă/sinhaleză (scuze, n-am reușit să clarific acest aspect), iar asta mi se pare încântător. Mungiu reușește să recupereze o lume multiculturală pe care am pierdut-o grație nivelării comuniste, care n-ar ras doar clădiri istorice, ci și identități, precum și să ne lase să întrezărim un viitor în care globalizarea își urmează cursul, vrem, nu vrem.
Din toate cele de mai sus, rezultă niște pungi subterane de gaz xenofob, care la o scânteie minusculă, sar în aer, preluând în erupție și toată angoasa capitalismului și frustrările unor vieți încremenite.
Există o scenă-capodoperă în film, cea dezbaterii, în care exasperantul stilul românesc de a pune camera pe actori și a o lăsa nemișcată prelung se vede mântuit de o stratificare psihologică și interpretativă strălucită. Numai pentru asta și deja încep sezonul Oscarurilor din 2023, sădindu-mi în suflet speranța că Mungiu va primi nominalizarea de care a fost văduvit acum mai mulți ani, când pentru Academie n-a contat deloc Palme d’Or-ul sau sărutul lui Jane Fonda.
Acum ceva timp, eram în orașul belgian Genk (aflat în partea flamandă de țară, detaliu important), într-un fel de Muzeul al Satului, în care clădirile emblematice, precum școala sau biserica, adăpostesc și recreeri al activităților de odinioară.
Trecând pragul școlii, am fost întâmpinați de un bătrânel aparent bonom, care juca rolul învățătorului. L-am întrebat una, alta în engleză, iar el s-a scuzat că nu cunoaște prea bine limba. I-am spus atunci:
– Nous pouvons parlez en francais, si vous voulez.
La care el a scuturat din cap și a zis:
– English, please!
Și-acum mă amuză rictusul de neplăcere la auzul limbii conlocuitoare, pe care sigur o cunoștea.
Lui i-aș da să vad filmul lui Mungiu.
Lui și catalanilor și ciprioților și întregii Europe, oricât de liberale s-ar pretinde.
Pentru că R.M.N. este ca o labă de urs dată unei cefe de naționalist.
