Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables