Sezon de Oscar 2022 – Belfast

A trăi pentru a-ți povesti viața.

O sintagmă propusă prima dată de Gabriel Garcia Marquez, dar cu care rezonează și mulți cineaști.

John Boorman are Hope and Glory.

Giuseppe Tornatore are Nuovo Cinema Paradiso.

Alfonso Cuaron are Roma.

Iar acum, Kenneth Branagh are Belfast, o relatare despre o copilărie fericită și ștrengărească, dar și zguduită de conflicte interconfesionale și marcată de morbul exodului celor dragi.

Dacă prima temă, a ciocnirilor dintre catolici și protestanți este specifică orașului nord-irlandez, a doua este dureros de familiară și pentru noi, românii.

Câte familii n-au fost oare sfâșiate de aceste impulsuri antagonice, dorința de a trăi mai bine și cea de a păstra bunul imaterial și intangibil al comunității în care te-ai născut, ai crescut, ai iubit și ai conviețuit cu ceilalți?

Ca și predecesorii săi, Branagh construiește narațiunea în jurul unui copil adorabil (fiecare se rememorează astfel, nu?), jucat aici de Jude Hill, prin ale cărui interacțiuni cu ceilalți se conturează alte figuri mature, care i-au marcat existența într-un fel sau altul.

Primii sunt părinții, interpretați cu aplomb de Caitriona Balfe și inspirată reținere de Jamie Dornan, aceasta din urmă având astfel propria ocazie să se mântuiască artistic, după ce partenera-i din catastrofalul 50 Shades of Grey, Dakota Johnson, o face într-un alt film de la această ediție a Oscarurilor – The Lost Daughter.

Belfast a câștigat un premiu relevant pentru cea mai mare calitate a sa – Best Oustanting Cast by a Motion Picture – la Screen Actors Guild. Asta distingi în aceste memorii audio-vizuale ale lui Branagh, dincolo de meșteșugul regizoral, că omul sfințește locul, că la creșterea unui copil sănătos emoțional contribuie tot satul, fiecare oferindu-i ceva spre a-și dezvolta personalitatea.

Nu știu dacă e o întâmplare, dar, la Oscaruri, nominalizări au prins acei membri ai distribuției care oferă cele mai duioase momente – bunicii. Afecțiunea trainică, ironic-arțăgoasă dintre Judi Dench și Ciaran Hinds este, probabil, idealizată și filtrată de memoria autorului, dar are și ceva universal. Citeam undeva că, pentru cei mici, a crește și alături de bunici și a-i vedea stingându-se e una dintre cele mai valoroase și trainice lecții de umanitate.

Dacă n-ar fi ratat niște categorii esențiale, precum imaginea sau montajul, Belfast, cu povestea sa dulce-amăruie și atât de dragă membrilor Academiei, ar fi fost cel mai periculos concurent pentru The Power of the Dog al lui Jane Campion.

Chiar și așa, însă, marchează un moment unic și greu de repetat din analele Oscarurilor, deoarece Kenneth Branagh a devenit singura persoană din istoria acestor premii care a primit de-a lungul carierei nominalizări la șapte (!) categorii diferite.

Asta înseamnă o viață trăită pentru și prin film.

Ar fi frumos să îl văd primind statueta pentru cel mai bun scenariu original, deși are și acolo o concurență acerbă, din partea unui alt mare cineast pe care o astfel de onoare l-a ocolit până acum – Paul Thomas Anderson și al său Licorice Pizza.

Oricum ar fi, Belfast este de văzut, pentru că veți râde multișor, veți plânge nițel și veți simți imboldul să îi sunați pe cei de departe, să le spuneți cât vă lipsesc.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Robin Robin