Carti | Caiet de insemnari

Aș da zile de la mine, ca să pot să scriu ca tine

By Iulian in Carti 12 ianuarie 2022 0 Comment

Un doctorand în studiul manelelor, fumător înrăit și băutor de bere înveterat, aciuat în Ferentari în scopuri de studiu, dar nu numai, se înamorează de un țigan tânăr, gras și cu serioase tulburări emoționale.

Da, e vorba despre homosexualitate în Soldații. O poveste din Ferentari de Adrian Șchiop.

Dacă aveți stomac pentru premisa pe care v-am expus-o mai sus, veți fi răsplătiți cu un roman scris cu un talent de haur, mânca-ți-aș.

Relația dintre cei doi este foarte coerentă în etapele ei (forming, storming, norming și performing), fiind totodată o mostră a procesului cum afecțiunea și atracția, a căror autenticitate o recunoști, vrei, nu vrei, sunt subminate ireversibil de zestrea de apucături nasoale ale fiecăruia dintre cei doi, precum și de de-a pururi spinoasa problemă a banilor.

Bineînțeles, toate astea se relevă treptat, înfruntând descrieri fără perdea de practici sexuale ale orientării cu pricina, ba chiar crâmpeie de perversiuni, așa cum au loc în acel infern numit închisoare.

Toate relatate la persoana I, ca să fie și mai abitir împinse în conștiința îngrozită a cititorului.

Ca o paranteză, impresia de ansamblu pe care mi-a trezit-o această lectură mi-a adus aminte de vizita în Les Égouts, adică Muzeul Canalelor din Paris (cărora însuși Victor Hugo le dedică un capitol în Mizerabilii), care mi s-a imprimat în memorie prin mirosul ală călduț și vag fetid și senzația că am pătruns în lumea subterană și fascinant de scârboasă de sub cel mai stilat oraș din lume.

Viscerală de-a dreptul, cartea lui Adrian Șchiop nu se poticnește niciodată în grețos, grație condeiului său care merge ca lubrifiat (scuze, nu m-am putut abține).

Până și englezismele cu care îți împânzește proza sunt la locul lor.

Dacă idila aceasta damnată brokebackmountainiană nu vă convinge, rămân figurile fugar zugrăvite pe parcursul ei. Într-o singură pagină, scriitorul plămădește un ipochimen de un farmec direct proporțional cu beteșugurile, iar galeria acestor marginali este ca un buchet de flori de mucigai din care un Henry Miller și William Burroughs ar face o coroniță și ar pune-o pe creștetul românului nostru care a scuipat fiere și fecale sufletești pe hârtia neprihănită și ne-a oferit minunăția asta literară.

Soldații. Poveste din Ferentari nu e doar scatologie, e și filosofie, uneori percutantă ca pumnul îmbrăcat în box al unui recuperator trimis la un amărât de rău-platnic.

Uitați o mostră:

[…] când le ajunge cuțitul la os, amărâții nu fac revoluții, ci mafii, drumul cel mai scurt spre prosperitate.

Mai vreți?

Știți cum se spune, prima doză e gratis, restul sunt pe bani.

Așa că luați de citiți cartea asta a lui Adrian Șchiop.

E beton, să-nnebunesc, dacă vă mint!

O distracție acuzatoare

By Iulian in Carti 6 ianuarie 2022 0 Comment

Penelopa (nu Cruz) a rămas în mentalul colectiv drept modelul de soție virtuoasă, care își așteaptă soțul cu răbdare și fidelitate și găsește tertipuri să îi îndepărteze pe pețitorii cu tupeu.

În The Penelopiad, Margaret Atwood pare hotărâtă să demonteze acest arhetip.

Și o face cu umor, sarcasm și inteligență, care ies și mai mult în evidență, dacă ești un pic familiarizat cu detaliile mitologice necesare, adică, de pildă, dacă faci parte din generația care s-a jucat Lapte gros în serile lungi de vară și a citit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru în serile lungi de iarnă.

Ca în multe alte romane ale sale, Atwood dă glas unei naratoare la persoana I, dar nu de oriunde, ci din împărăția lui Hades însuși, sporind astfel potențialul comic al discursului. Tonul este înțesat cu același feminism lucid, care lovește în apucăturile nefaste masculine, dar nici nu ocolește practici păguboase sau iritante ale urmașelor Evei.

The Penolopiad n-ar fi decât o mostră de savoare și erudiție din partea autoarei, dacă n-ar ataca și un amănunt care trece deseori neobservat la lectura Odiseei. După ce personajul masculin eponim revine în Itaca și dă de pământ cu pețitorii care îi agasau nevasta și îi consumau averea, pune să fie spânzurate și doisprezece slujnice care pactizaseră (înțelegi mătăluță cum) cu respectivii, voit sau mai puțin voit.

Aici scriitoarea pune cea mai multă energie polemică și reușește să transmită cititorului acea senzație că aceste femei nenumite au fost victimele unei profunde nedreptăți. Iar pentru maximul de efect stilistic, uzează de un registru variat, de natură lirică, la fel de bine întors din condei precum creațiile în versuri din The Year of the Flood.

Remarcabil este că Atwood încearcă să deslușească această mică, dar profundă enigmă, neocolind nicio ipoteză, inclusiv pe aceea că Penelopa nu era chiar ușă de biserică.

Tocmai pentru că o admir atât de mult, îmi permit să îi adresez acestei imense figuri a literaturii contemporane o mică întrebare:

Distinsă doamnă, nu v-ați gândit că soarta tristă a acestor femei este poate prima mărturie a belelelor care cad pe capul colaboraționiștilor?

Au fost atenieni care au colaborat cu spartanii și au pățit-o ulterior.

Au fost francezi care au colaborat cu nemții și au pățit-o ulterior.

Au fost afgani care au colaborat cu americanii și au pățit-o ulterior.

Iată de ce miturile Antichității sunt încă vii.

În ele găsim cam tot ce trebuie să știm despre natura umană.

Un sac de madlene

By Iulian in Carti 2 ianuarie 2022 0 Comment

I-am făcut cartea asta cadou unui prieten pentru că: a) este din aceeași generație cu mine și am crescut amândoi În fața blocului; b) are un fiu, un puștan dezghețat, pe care l-am văzut și altfel decât cu telefonul în mână; c) amicul în cauză e designer, iar volumul a atras destulă atenție din punctul ăsta de vedere, după se poate observa mai jos.

Și, în dulcele stil Donnie Brasco, după ce i-am dăruit-o, i-am și cerut-o cu împrumut.

În fața blocului este inițiativa lui Mihai Gheorghe și Vlad Tomei și reunește 55 dintre jocurile pe care aceia născuți spre crepusculul Epocii de Aur și crescuți în Era Cum I-o Zice care a urmat le-au jucat în gașcă în fața blocurilor (sau în spatele lor, că dacă ne vedeau părinții, ne băgau în casă negreșit).

Lucrarea se constituie din cartoline a câte patru pagini, care descriu regulile câte unui joc, precum și o foarte bine structurată analiză a particularităților lui fizico-psihologice.

În linii mari, este un extraordinar efort antropologic și nu, nu arunc cu cuvintele în vânt. Se vede munca și se vede și pasiunea depuse în realizarea lui.

În linii mici, este un deliciu mnezic.

Dacă Proust a scris ditamai romanul-fluviu de la o singură madlenă, În fața blocului are darul de a-mi inspira tomuri întregi de amintiri.

Bătaia cu zăpadă m-a făcut să rememorez un moment pe care nu te-ai mira să-l vezi într-o comedie cu Jim Carrey sau Eddie Murphy sau Leslie Nielsen sau cine vreți. Erau două alianțe de câte doi și ne foloseam de mașini ca paravane, pentru că, așa cum (ar trebui) să știți, e ușor de luat muniție de pe parbriz. În timp ce le distrăgeam atenție adversarilor, încasând cu abnegație trasoare de la amândoi, camaradul s-a strecurat în spatele unuia dintre ei și i-a dat cu o bucată plată de gheață în cap. Noroc că nu era groasă. Nu neapărat pentru binele țintei, ci pentru că modul cum s-a spart în bucăți îmi va rămâne în minte cât oi avea zile.

La Lapte gros, am regăsit senzația dureroasă pe care mi-o provoca un coleg din generală, care avea un stil anume de a se înălța și a cădea fulgerător pe spinările adverse. Și nu era gras, era uscățiv și ciolănos.

La Ghionturi, amintirea are două componente, una de mândrie personală, alta spectaculoasă în sine.

Pentru că ningea afară și pentru că sala de gimnastică era ocupată, profu’ de sport ne-a adunat în clasă și i-a pus pe băieți să se dueleze în felul ăsta. Eu am nimerit chiar cu colegul de bancă, simțitor mai mare ca mine, dar am compensat printr-o abordare tactică strălucită. De îndată ce am primit semnalul de start, m-am repezit spre el, fără tatonarea țopăită obișnuită. Nu era pregătit și l-am dezechilibrat, întorcându-mă în bancă în uralele colegilor.

Cel mai așteptat duel era cel dintre cel mai mare din clasă și cel mai bătăuș din clasă. Gabaritul a avut câștig de cauză, iar înfrântul a zburat pe ușă. La propriu.

Ca să nu mai zic că pistol de pătlagină fac și acum, când îmi iese materia primă în cale.

Bineînțeles, am revăzut în minte și jocurile pe care soru-mea și gașca ei gureșă le practicau cu o dăruire aproape rituală.

O mențiune specială se cuvine modului sugestiv cum numele fiecărui joc este redat, astfel încât să se constituie într-un fel de caligramă a esenței sale cinetice sau dureroase.

Recunosc, din punct de vedere ale SSJ (Securitatea și Sănătatea în Joacă), practicile astea ludice astea sunt înfiorătoare, așa că nu pot spune că le recomand oricui și oricum.

Dar e păcat ca, peste vreun secol, cartea asta să fie doar obiect de studiu la cursul opțional Tezaur folcloric urban juvenil din cadrul Facultății de Sociologie.

Până la urmă, În fața blocului am învățat să supraviețuiesc.

Tredecimeronul micilor celule cenușii

By Iulian in Carti, Jocuri 1 ianuarie 2022 0 Comment

Am avut parte de destule lecturi solicitante anul care tocmai s-a încheiat, dar, printre ele, am strecurat și câte una mai lejeră.

Lejeră, dar nu lipsită de provocări.

În vasta operă pe care ne-a lăsat-o, 13 probleme este o carte pentru la care Agatha Christie mai degrabă și-a făcut mâna, decât a muncit în mod serios.

Volum însumează numărul respectiv de povestiri, relatate de participanți la diverse reuniuni, în stilul Decameronului, iar restul audienței are sarcina să rezolve fiecare dintre enigme.

Cu această ocazia Miss Marple își face intrarea discretă, dar grăitoare în universul ficțiunii. Domnișoară bătrână și perspicace, mai puțin savuroasă decât Hercule Poirot, dar la fel de eficientă în a da de cap misterelor pe care le plăsmuiește scriitoarea.

Arma ei este cunoașterea profundă a naturii umane, ceea ce o apropie cumva de Maigret al lui Georges Simenon.

Fiecare dintre enigmele din 13 povestiri este construită în așa fel, încât mintea mea rula pe două benzi în timpul parcurgerii lor: una era a lectorului, alta a detectivului, care, bazându-se pe atenție și flerul de cititor cu ștate vechi al Agathei Christie, încerca să intuiască răspunsul înainte de dezvăluirea finală.

Mi-a ieșit de patru din treisprezece ori; poate că nu pare un KPI strălucit, dar satisfacția chiar și la una dintre ele a fost imensă, comparabilă cu aceea de câștiga la Cluedo, clasicul joc de deducție, care, după zeci de ani, este încă neegalat în privința modului cum redă ludic atmosfera dintr-un roman de Agatha Christie.

Mircea Eliade spunea că națiile superficiale citesc cărți siropoase, iar cele serioase cărți polițiste.

Nu știu cum stă cea română per ansamblu, dar eu încerc să îi mai dreg un pic scorul.

Cuceriri SF (23)

By Iulian in Carti 31 decembrie 2021 0 Comment

Nu se cuvenea să las 2021 să se sfârșească fără să vă spun și despre cele mai recente lecturi de pe de-a pururi incitantul tărâm al SF-ului.

Rogue Moon – un roman scurt la stat, dar nu și la sfat, care este construit în jurul unui concept de teleportare prin care un individ este descompus într-un laborator special și expediat particulă cu particulă pe Lună. Problema este că, uneori, rezultatul selenar prezintă minuscule diferențe față de versiunea terestră, mai ales la nivel de personalitate. Aici este punctul de maxim interes al cărții, cel care suscită reflecție, chiar și după ce ai dat ultima pagină. Autorul Algis Budrys încropește și un pretext al acțiunii – explorarea unui monolit misterios pe Lună – dar mai interesante sunt interacțiunile umane de pe Pământ, care au aerul unei piese de Arthur Miller, pline de angoasă și tensiune lubrică. Oare dacă un singur neuron din miliardele pe care le am ar fi diferit, aș fi un alt om? Un răspuns pe care nu cred că l-a găsit nimeni deocamdată.

The Female Man – un roman care se califică spre a fi categorisit drept SF prin suprafața narativă, pentru că altfel nu decât este un extraordinar manifest feminist, care mie, unuia, ca bărbat, mi-a oferit șansa nesperată să pătrund în cele mai intime resorturi ale unei persoane de sex opus animate de o asemenea ideologie. Există universuri paralele, iar în fiecare dintre femeia se manifestă diferit: undeva e o asasină într-o societate în care cele două sexe sunt într-un fel de Război Rece, altundeva există o planetă populată doar de femei (partea cea mai inedită și mai savuroasă a cărții), mai e și lumea noastră de ani ’70, cu o femeie captivă a convențiilor pe care i le impune chiar și propria familie și parcă să zic că ar mai fi cel puțin încă un personaj, dar Joanna Russ le amestecă și le suprapune în așa hal, încât n-am avut încotro decât să îmi dau seama că sunt extrapolări ale tuturor direcțiile de acțiune ale mișcării de emancipare ale urmașelor Evei din epoca redactării cărții. Remarca misogină că acest talmeș-balmeș este tipic feminin e contrabalansată de sincera plăcere pricinuită de umorul și incontestabilul har literar al scriitoarei. Nu știu dacă aș suporta să ascult pe viu asemenea lucruri, dar de citit aș face-o oricând.

Dune Messiah – după ce am văzut grandiosul Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, știind că următorul film va include atât restul din primul roman al lui Frank Herbert, cât și pe acesta, al doilea din trilogie, mi-am zis să fiu în temă și să-l citesc înainte. Spre deosebire de predecesorul literar, aici autorul n-are nevoie să ne introducă în complexa și fascinanta ecologie a planetei Arrakis, partea mea favorită din Dune, așa că are spațiu pentru o urzeală extrem de complicată de intrigi și filosofii ale puterii și prefacerilor pe care le induce personalității. Acțiunea e uneori prea obositoare, alteori prea îmbâcsită, dar personajele, chiar și episodice, sunt excelent creionate, iar abilitățile lor supraomenești se ciocnesc în moduri titanice. Sunt atât de curios cum va reuși regizorul canadian s-o scoată la capăt cu provocarea asta, încât deja număr lunile până în 2023, când e planificat a apărea Dune: Part Two.

Picnic la marginea drumului – în lumea binoamelor carte-film, acesta este unul dintre rarele exemple când timpul a înclinat ușor balanța în favoarea creației cinematografice. Deși am fost și eu copleșit de Stalker (Călăuza) lui Andrei Tarkovski, sunt aici să repun în drepturi acest roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Citindu-l, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, deși recunoști rapid personajele din film și incursiunea lor în Zonă, poezia lentă imaginată de regizorul rus este doar o parte din roman, care nu își propune să fie liric, ci sugestiv. Cu umorul și inteligența care mi-erau cunoscute mai ales din Trilogia Progresorilor (la rându-i parte a Universului Amiezii), cei doi frați-autori te aruncă în mijlocul unei lumi subterane, a profitorilor și ghizilor și escrocilor care își duc existența exploatând interesul omenirii întregi pentru artefactele pe care o misterioasă civilizație extraterestră le-a lăsat în urmă după o fugitivă vizită pe Pământ. Nimic nu e descris explicit, e nevoie să-ți dai seama de tot contextul general din frânturi de conversații și aluzii. Nu e o lectură facilă, nu e o lectură care să placă în sens de divertisment pur, însă senzația permanentă pe care am avut-o era că mă confrunt cu o carte mare. Descrierea pericolelor care emană din Zonă este atât de similară cu mărturiile victimelor accidentului de la Cernobîl, încât am verificat de mai multe ori și de fiecare dată rezultatul a fost același – Picnic la marginea drumului precedă catastrofa cu cincisprezece ani. Uneori literatura SF este înfricoșător de apropiată de clarviziune.

Mâțele vindecă aproape orice

By Iulian in Carti, Sa privim pictura! 25 decembrie 2021 0 Comment

A fost odată ca niciodată o artistă pe nume Susan Herbert (1945-2014), căreia îi plăceau mâțele.

Și ce și-a spun la un moment dat:

Mai bine ca vechii pictori n-o să pun niciodată penelul pe pânză, dar ce-ar fi să le reinventez operele din perspectivă pisicească?

Zis și făcut, iar poarta a fost deschisă către o lume felină delicioasă, care mi s-a manifestat în fața ochilor în trei ipostaze, care mi-au parvenit prin largul concurs al surorii mele, căreia, întâmplare sau nu, i se mai spune și Mâtzu.

Începem cu Mâțele marilor maeștri, care m-a surprins mergând mult înapoi în istorie, chiar în Antichitate.

Mi-a fost greu să aleg, dar am ales să v-o prezint pe împărăteasa Miaudora, impunătoare și împodobită așa cum o știm din manuale.

Iar acest portret al Doctorului Catchet surprinde exact tristețea pe care Van Gogh o asemuia cu a lui.

Mâțele impresioniste m-a pus în fața unui alte dileme – cum să aleg ceva, fără să nedreptățesc celelalte lucrări mâțești.

Așa că l-am deschis la întâmplare și mi-a ieșit această seducție felină din timpul Balului de la Bougival.

Ajungând la Cine-Mâțe, aș fi fost pus în fața supremei dificultăți, dacă n-aș fi avut parte de nemilosul exercițiu anterior.

Marilyn era indispensabilă.

Cât despre Rick și Căpitanul Renault din Catsablanca, uitați-vă numai cât de bine e surprinsă esența fiecărui personaj.

***

Pentru că arta vizuală are o soră bună, cea a cuvintelor, dacă vă ajută cunoștințele de limbă engleză, musai să vă cufundați, precum o mâță în borcanul cu iaurt, în Old Possum’s Book of Practical Cats de T.S. Eliot.

Acolo îi veți afla pe Growltiger, Rum Tum Tugger, Mungojerrie, Rumpleteazer, Mistoffelees, Macavity, Bustopher Jones sau Skimbleshanks.

Da, mâțele pot vindeca aproape orice.

Unde fugim de-acasă?

By Iulian in Carti 12 decembrie 2021 0 Comment

Sunt om al cuvintelor.

Am învățat să scriu și să citesc la vârsta regulamentară, dar de-atunci nu le-am mai părăsit.

Ele mă învață.

Ele mă adorm.

Ele îmi câștigă pâinea.

Dar se întâmplă câteodată să rămân fără cuvinte.

Sosirea de Shaun Tan m-a pus în situația asta.

Nu numai pentru că acest roman grafic nu folosește niciun fel de cuvânt, ci și pentru că este de o frumusețe în fața căreia, într-adevăr, rămâi mut.

Cartea este povestea alegorică a imigrantului, a celui care își părăsește ținuturile de baștină și ajunge în unele străine, unde se confruntă cu necunoscutul, cu adaptarea la un nou stil de viață (inclusiv alimentar) sau cu precaritatea inițială a mijloacelor de trai.

Există un protagonist în Sosirea, iar evoluția sa este superb dezvoltată de autor, însă ce m-a impresionat cel mai mult este suita de povești care apar episodic, în care întâlnim alți imigranți și aflăm ce i-a mânat pe aceștia în a urma aceeași cale a exilului și peregrinării.

Sfâșietoare și redate cu o intensitate cinematografică, acestea se constituie în a doua cea mai importantă lecție pe care o oferă această capodoperă (da, folosesc cuvântul în deplină cunoștință de cauză).

Cea dintâi este că solidaritatea între aceia care au cunoscut aceleași încercări în viață este suprema mântuire.

Pentru a le reda pe amândouă, autorul uzează de două mari mijloace grafico-narative.

Unul este succesiunea rapidă a unor imagini de detaliu, atât de sugestiv și coerent aranjate, încât ar putea foarte bine sluji drept storyboard pentru vreun cineast suficient de naiv să creadă că va putea ecraniza Sosirea mai bine decât a desenat-o Shaun Tan, care, apropo, are la activ și un scurtmetraj de animație premiat cu Oscar – The Lost Thing.

Celălalt este reprezentat de tablouri urbane de amploare, suficient de grăitoare, încât să crezi că ai identificat modelul din realitate, dar construite cu o așa fantezia, încât poposești minute în șir asupră-le.

Imaginația debordantă pe care o afișează ilustratorul în aceste cazuri m-a trimis cu gândul la jocul Dixit, care mi-a trimis de nenumărate ori mintea să zburde pe tărâmuri îndepărtate și fascinante.

Ambele ne readuc aminte că au fost odată ca niciodată doi frați, Logos și Graphos.

Uneori lucrează împreună, alteori separat.

Iar menirea lor a fost tot timpul să se asigure că oamenii nu uită să gândească, să comunice și să viseze.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o minunăție de creativitate și compasiune.

Doi scriitori care au c***e

By Iulian in Carti 9 decembrie 2021 0 Comment

Soarta-mi de cititor care nu se teme de provocări mi-a scos în cale doi scriitori care au coaie.

Nu doar pentru că sunt de sex masculin (asumat, că de la o vreme biologia pură nu mai e o garanție), ci și pentru că romanele lor au tupeul să folosească vehicule narative de care unii nici n-ar cuteza să se apropie.

În Ia uite cine s-a întors, Timur Vernes ni-l trântește pe Hitler înapoi în Germania zilelor noastre și ne arată cum reușește din nou să redevină important, de data aceasta ca vedetă de televiziune, fără să facă rabat de la niciuna dintre ideile-i scelerate.

În Supunere, Michel Houellebecq ne prezintă o Franță în care ajung la putere un președinte musulman moderat și partidul său așijderea, iar intelighenția academică (întruchipată aici de corpul profesoral de la Sorbona) nu ezită să se convertească la această religie și la modul ei de viață patriarhal și poligam.

Scenarii care sunt suficient de îndepărtate, încât să le poți citi fără să o iei razna, dar pe care autorii știu să le construiască suficient de veridic, încât să te revolte și să te înspăimânte.

Ajută la asta și faptul că ambii scriitori uzează de narațiuni la persoana I, cu fluxuri ale conștiinței la care avem deplin acces, minunându-ne și cutremurându-ne de gândurile și apucăturile care colcăie prin mințile personajelor.

Aici nu pot să nu remarc mica diferență, paradoxal de amuzantă, că Hitler al lui Vermes este mai simpatic decât literatul lui Houellebecq, care, bineînțeles, este deprimant cât îl mai lasă puterile creatoare și nu ne scutește de scene de sex pornografic.

Și încă un mic detaliu, tot hilar, este că ambii protagoniști o descriu pe proaspăt pensionata cancelăreasă Angela Merkel drept bolovănoasă. Poate că traducătorul lui Houellebecq o fi avut inspirația să îl copieze pe al lui Vermes sau poate că europenii din vestul continentului au uitat ce mană cerească este un politician fără foflei, dar cu capul pe umeri.

Indiferent că vedeți în aceste două romane alegorii îngroșate sau previziuni realiste, un lucru e cert.

Asta trebuie să facă un scriitor.

Să aibă coaie.

Tenebre în mișcare

By Iulian in Carti, Jocuri 4 decembrie 2021 0 Comment

Privit din afară, trenul Orient Express este simbolul confortului și luxului aristocratic.

Înăuntru, însă, ficțiunea îl vede ca pe un mozaic tenebros, care relevă aspecte deloc măgulitoare despre natura umană.

Două creații, din două medii diferite, mi-au conturat această impresie.

Una este romanul Stamboul Train ( de Graham Greene, unul dintre primele ale acestui foarte prolific și longeviv autor, mare cunoscător al naturii umane, atât a celei intime, cât și a celei colective.

A doua este un joc pe calculator din 1997 – The Last Express – realizat de Jordan Mechner tot prin procedeul rotoscopiei (transformarea unei scene filmate într-una animată), ca și legendarul său Prince of Persia cel din 1989.

Ambele compun veritabile microcosmosuri ale perioadei în care se desfășoară: cartea are loc în preajma anului 1930, când fascismul și comunismul trecuseră de faza înmuguririi și deja dădeau în floare; jocul se desfășoară în ajunul Primului Război Mondial, incluzând, printre mulți alții, agenți ruși sau militanți sârbi.

Ambele sunt populate de personaje cu interese obscure, care nu sunt ceea ce par a fi și care nu ezită să se folosească de cei creduli din jurul lor.

Ambele prezintă călătoria cea prelungă drept cadru pentru idile conjuncturale, care nu rezistă odată ce trenul ajunge la destinație.

Și mai este un lucru care le unește:

Și pe Stamboul Train, și pe The Last Express s-a așternut un strat măricel al prafului uitării.

Și e păcat.

Aceia pe care îi încântă ritmul sacadat al roților de tren, aceia care nu tem să exploreze unghere întunecate ale sufletului omenesc, aceia care vor să deslușească marile evenimente ale istoriei din perspective individuale nu vor avea decât de câștigat încercându-le pe amândouă.

Fereastra lui Johari

By Iulian in Carti 24 noiembrie 2021 0 Comment

Există în psihologie și consultanță un instrument numit Fereastra lui Johari (de la numele celor care l-au elaborat – Joseph Luft și Harrington Ingham).

Rolul său este de a explora diversele fațete ale cunoașterii de sine, atât prin prisma introspecției, cât și a raportului cu modul cum te privesc cei din jur.

Întotdeauna m-a fascinat chenarul din dreapta sus, așa cum apare în imagine, pentru că se referă la ceea ce afli despre tine prin intermediul celorlalți.

Uneori sunt lucruri pe care nu le bănuiai, alteori sunt lucruri care nu îți plac și pe care ți-e greu să le accepți.

Nu știu dacă Ismail Kadare a avut acest model teoretic în minte când a scris Generalul armatei moarte, dar cea mai de seamă trăsătură a cărții este că face o radiografie elocventă a Albaniei natale și a populației ei cu ajutorul impresiilor și trăirilor unor străini.

Un general al unei țări vecine (nenumite, dar ușor de identificat în Italia) vine în Albania pentru a recupera osemintele soldaților căzuți aici cu prilejul invadării țării în timpul unui război (de asemenea nenumit, dar ușor de identificat drept a doua conflagrație mondială) petrecut cu două decade în urmă.

Această sinistră și laborioasă sarcină relevă tumultul unui spirit cazon lipsit de direcție, iar zbaterile acestui comandant m-au trimis cu gândul la cele similare din capodopera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Însă romanul lui Kadare atinge cele mai înalte piscuri de sublim și expresiv când, bucată cu bucată, obicei cu obicei și peisaj cu peisaj, compune tabloul Albaniei, această țară mică și muntoasă, populată de oameni aprigi, belicoși, care și-au păstrat aerul ancestral în ciuda tuturor cuceritorilor care s-au abătut asupra lor.

E oare o întâmplare că acest popor vorbește o limbă care nu e înrudită cu nicio altă din marea familie indo-europeană?

Nu cred, ci este semnul că acești păstori pentru care pușca și vendeta sunt un mod viață au fost greu de supus.

M-am mirat când am aflat că Generalul armatei moarte a fost scrisă în plin regim al lui Enver Hodja, un dictator comunist cel puțin la fel de feroce precum Ceaușescu, dar nu și că a fost ignorată de compatrioți, pentru că n-avea nimic din realismul așa-zis socialist (de fapt naționalist) dominant în epocă.

Ismail Kadare reușește cumva să fie un etnograf liric, un povestitor captivant și un patriot lucid.

Sper că nu voi adăuga și numele său la galeria celor pentru care Nobelul n-a venit la timp.