Două flageluri dintr-o lovitură

Pe mulți i-a apucat dorul curățeniei în timpul pandemiei.

Unii au început să bormașineze întru exasperarea vecinilor.

Alții, mai pașnici și cu mai mult bun simț, precum Ludmila Ulițkaia, au ales să-și facă ordine în hărtii.

Iar în cazul scriitoarei din Rusia, rezultatul a fost că a găsit manuscrisul unui scenariu plăsmuit în 1988, pe care l-a retușat un pic și l-a dat lumii întregi, relevând astfel două flageluri într-un roman, super ofertă – A fost doar ciumă.

Într-o Moscovă de an 1939, așadar în plină dictatură stalinistă, un cercetător prezintă simptome de ciumă, e izolat într-un spital, iar NKVD-ul (strămoșul mai puțin subtil al KGB-ului) pornește pe urmele tuturor contacților.

Curat anchetă epidemiologică de-a noastră, de-a Covidului, cu diferența că metodele sovieticilor nu se împiedicau de vreun scrupul democratic, iar cetățenii erau atât de obișnuiți să fie umflați pe nepusă masă, încât reacțiile fiecăruia sunt sursă de umor și tragism îngemănate.

Se vede că proza a fost scenariu de film la origini, însă tocmai această structură lapidară dă tonul alert atât de necesar pentru a sugera sentimentul urgenței și cursa contra cronometru pentru învingerea unei maladii ucigătoare.

În același timp, faptul că acțiunile aparatului represiv sunt, în ultimă instanță, eficiente, ne pune în fața unei neplăcute ambivalențe.

Ca să luptăm cu un astfel de dușman nevăzut, nu e foarte mult loc de drepturile omului, așa cum le propovăduiesc alde Șoșoacă și Olivia Steer.

Și tot atât de adevărat este că deținătorilor puterii nu le displace deloc ideea de a profita de o astfel de situație, pentru a ciobi din mijloacele poporului de a-i trage la răspundere.

Iar acum suntem cu războiul la ușă, așa că să fim înțelegători, dar și vigilenți.

Pentru că un flagel nu vine niciodată singur.

Istoria ca lecție, nu ca legitimare

Ca mulți oameni de pe mapamond, sunt revoltat de invazia Ucrainei de către Rusia.

Mi-e limpede cine e agresorul și cine e victima.

Dar, de când a început conflictul, cei care susțin tabăra rusă sau doar au chef să facă pe Gică Contra propagă tot felul de mesaje menite să inducă stare de relativizare și de abstractizare care să ne abată atenția de la tragediile omenești care au loc sub ochii noștri.

Ca să combat astfel de atitudini, am acționat așa cum cred că e mai sănătos, documentându-mă mai adânc, dincolo de știri și articole variind de la pertinente la propagandistice.

Cartea lui Serhii PlokhyPorțile Europei. O istorie a Ucrainei – o lectură pe care o plănuiam de mult, oricum, a venit la țanc.

Autorul, ucrainean de origine, dar hrănit la sânul cărturăriei occidentale, ne poartă peste un mileniu de zbaterii și evoluții ale popoarelor care au sălășluit și luptat și suferit pe meleagurile care se întind la nord de Marea Neagră, până înspre stepele asiatice.

Sunt multe nume și evenimente, nu vă faceți griji că trebuie să le rețineți pe toate, Serhii Plokhy are o mare capacitate de sinteză și fluență în explicații, fără a deveni pedant sau dogmatic.

Știu că e mare tentația de a sări direct la contemporaneitate, pentru a desluși cauzele conflictului actual, dar merită să parcurgeți volumul pe îndelete, pentru că imaginea de ansamblu astfel formată este cea mai bună pavăză împotriva manipulărilor și prostiilor de tot felul care circulă pe Internet.

Una dintre acestea e chiar din tabăra pro-ucraineană, propagată de Ambasada SUA la Kiev și preluată de mulți amici ai mei, care s-au lăsat seduși de poantă, neștiind că istoria e mai complicată de atât.

După cum puteți vedea, e un fel de insultă la adresa rușilor, care nici nu ființau, pe când ucrainenii înălțau construcții maiestuoase.

Eronat, pentru că la vremea respectivă nu putem vorbi de niciunul dintre cele două popoare, ci de acela numit generic Rus, o combinație a grupului slavilor așezați în aceste ținuturi cu câteva secole mai înainte, peste care s-a suprapus o pătură de cuceritori vikingi.

De partea cealaltă, aceia care vor să banalizeze conflictul și să minimalizeze interesul pe care românii merită să îl acorde susținerii Ucrainei invadate brutal răspândesc sintagma războiului între frați, în care nu merită să ne amestecăm.

Așa cum spuneam mai sus, popoarele rus și ucrainean au rădăcini comune, fapt foarte interesant ilustrat de figura lui Iaroslav cel Înțelept, care apare pe bancnotele ambelor țări.

Dar, tot din cartea lui Plokhy reiese foarte clar că, în cristalizarea sa, nația ucraineană datorează mult și interacțiunilor cu cea polonă vecină, ceea ce explică și orientarea preponderentă a refugiaților către această țară. Cu această ocazie demontăm și tâmpenia potrivit căreia ucrainenii îi detestă pe români și de-asta nu vor să vină în număr mare la noi.

Zbuciumata poveste a cazacilor mi-a adus aminte de Taras Bulba, tragicul roman al lui Gogol, dar și de un joc pe calculator al tinereții mele – Cossacks: European Wars – care, dacă n-a putut concura cu Age of Empires II din cauza că era prea greoi, a compensat printr-o documentare greu de egalat și printr-o amploare a bătăliilor cu care doar seria Total War poate rivaliza.

Poziționarea Ucrainei față de românii minoritari de pe teritoriul ei este des invocată de aceia care susțin că vecinii noștri i-a lovit o pedeapsă providențială pentru intoleranță.

Dincolo de lipsă de omenie a unei astfel de atitudini, putem accepta că ucrainenii ar mai avea de învățat în a deveni cu adevărat europeni în această privință.

Așa cum încă o facem și noi, care n-am strălucit întotdeauna la incluziunea minorităților, așa cum aflăm din pasaje ale cărții, referitoare la șovinismul autorităților române interbelice față de celelalte populații din Bucovina.

Bineînțeles, o să puneți sub chestiune obiectivitatea autorului, care e ucrainean. Eu însumi am făcut-o, dar mi-a câștigat încrederea prin sinceritatea de a nu ocoli pagini negre ale istoriei ucrainene, precum pogromurile împotriva populațiilor evreiești.

Este Ucraina un stat artificial?

Existența sa este doar o anomalie care trebuie corectată de Maica Rusie?

Ca ansamblu, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei relevă că relațiile dintre cele două popoare pot fi caracterizate cu vorbele lui Mihail Kogălniceanu din discursul de proclamare a independenței României la 9 mai 1877, în care creiona raporturile noastre cu Imperiul Otoman:

[…]niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.

Acum, în secolul al XXI-lea, Rusia dă semne că nu înțeles că forța nu mai este o soluție, ba, mai mult, nu își dă seamă cât de slabă a ajuns ea însăși și cum se condamnă la un stigmat care o va urmări generații de-acum încolo.

Serhii Plokhy își începe cartea cu o dedicație către poporul ucrainean.

O preiau pentru finalul acestui expozeu, ca omagiu adus curajului unui popor, care, în ciuda greșalelor lui, a ajuns să apere democrația și liberul arbitru în fața întregii lumi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o mostră de istorie ca lecție, nu ca legitimare.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Atenție ne este furată de evenimentele tragice din Ucraina, dar cititul rămâne un refugiu sănătos și util.

Întoarcere în Bucureștiul interbelic – mitul Epocii de Aur de mult apuse e omniprezent în cultura omenirii, iar la români ia forma perioadei interbelice, când totul era stilat și frumos, iar apoi au venit războiul și comuniștii și au stricat tot. Scotocind publicații și jurnale ale unor literați de marcă din acea perioadă, precum Camil Petrecu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu își propune să realizeze o frescă amplă a vieții și moravurilor interbelice, ambiție aproape pe deplin atinsă, grație și unui veritabil fler scriitoricesc, care malaxează multitudinea de surse și dă fluiditate lecturii. Îndrăgostită de subiect, autoarea se aventurează în a emite unele concluzii naive, cum ar fi aceea că societatea interbelică era mai egalitară și mai civilizată decât cea contemporană. Oricum, aș recomanda introducerea acestei cărți în programa școlară, dacă o citesc pe aceaata mai întâi, sunt mari șanse ca elevilor de liceu să le fie mai drag să se bage la Ion sau Fefeleaga sau Patul lui Procust. Iar cititul e ceva la care predecesorii noștri ante-comuniști ne erau superiori, într-adevăr.

Thank You for Arguing – încă un autor care se întoarce spre trecut, de data aceasta pentru a readuce la lumină arta retoricii, așa cum au structurat-o și au definit-o anticii. Jay Heinrichs încearcă din răsputeri să transpună preceptele oratoriei în exemple contemporane elocvente și amuzante, uneori prea mult, însă faptul că își acordă spațiu și timp din belșug să explice toate aceste concepte te ajută să le vezi în toată utilitatea lor. Așa am înțeles distincția dintre logos, patos și etos, am priceput cât de important este să vezi că acela pe care te bazezi are phronesis (adică înțelepciune practică) și m-am lămurit cum e musai pentru cine vrea să convingă să prindă kairos, adică exact momentul oportun când să livreze mesajul dorit. Lucid și lăudabil mi s-a părut că Heinrichs nu-i prezintă pe Obama și Trump drept retorul bun vs. retorul rău, ci drept exponenți ai unor stiluri diferite de persuasiune, ambele având succes, după cum probabil știți. Această atitudine de sine ira et studio în analiza discursurilor e o necesitate pentru cine vrea să deslușească lumea încurcată în care trăim și nu vrea să fie un simplu pion care reacționează la manipularea altora.

Creating the Worlds of Star Wars. 365 Days – sub îndrumarea lui John Knoll, unul dintre greii de la compania Industrial Light & Magic, parcurgem, pentru fiecare zi a anului, povestea realizării câte unui efect special din saga Star Wars (Episoadele I VI). Prima parte a cărții absoarbe cea mai mare parte a fascinației, pentru că filmele cele dintâi ale acestui univers n-au beneficiat de posibilitățile vaste ale ecranului verde, pe care se altoiesc imagini după plac, necesitând în schimb o ingeniozitate materială grandioasă în sine. Un deliciu suplimentar al fiecărui scurt capitol este că îți trezește amintirea câte unui scene emblematice, precum o madlenă vizuală care acționează proustian asupra memoriei. Cu acest minunat volum nu intrăm doar în culisele unei producției unor simple filme, ci drept în miezul conjurației unor iluzioniști, în mijlocul unei fabrici a viselor de a long time ago, in a galaxy far far away.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Suspans cu iz de telenovelă

Răposatul V.S. Naipaul a declarat că poate dibui dintr-o ochire dacă o bucată de frază e scrisă de un bărbat sau femeie.

Așa cum vă imaginați, afirmația sa a stârnit ceva scandal, mai ales în rândul reprezentantelor mai aprige ale sexului delicat.

Nu trebuie să fi laureat de premiul Nobel pentru literatură să te prinzi că Fata din tren este opera unei urmașe a Evei.

Deși are o premisă excelentă (un fel de Rear Window în mișcare) și o structură narativă asijderea (pendularea între trei voci distincte și între date din trecutul și prezentul desfășurării acțiunii), conținutul abundă în trăiri și percepții feminine.

Iar personajele masculine sunt, fără excepție, nasoale.

Nu par așa la început?

Nicio problemă, aici autoarea Paula Hawkins punctează bine de tot. Nu știu dacă e talent sau educație scriitoricească modul cum lasă să apară la momentul adecvat câte o dezvăluire sau o întorsătură, dar declarația lui Stephen King de pe coperta inferioară, cum că suspansul acestei cărți l-a ținut treaz o noapte întreagă, ca să îi afle deznodământul, e credibil.

Mie Fata din tren nu mi-a tulburat somnul, dar mi-a ținut captiv interesul da capo al fine, chiar și când disfuncționalitățile femeilor cu pricina avea aerul de articol de revistă glossy.

Nu e de mirare că ecranizarea romanului, în ciuda unei interpretări meritorii a lui Emily Blunt, a cam dat chix. Lectura îți deschide porți sufletești la care cinematografia, cu toate atuurile sale, încă nu are acces deplin.

În rest, ce să zic, nu mai beți, că face rău.

Arhipelagul Gulag prin ochi de copil

Departe de mine gândul de a vrea să inflamez și mai mult situația, aducând vorba despre Gulag, dar s-a întâmplat ca, exact în perioada asta, când conflictul mocnește exact prin partea ceea de lume, să parcurg un roman grafic remarcabil – Haiku siberian.

Scris de Jurga Vili și ilustrat de Lina Itagaki, spune povestea deportării unei comunități lituaniene în 1941, filtrată de ochii și mintea unui băietan pe nume Algis.

Nu sunt memorii de o mare exactitate, ci o recreere voită, menită a sublinia două mari direcții ideologice.

Unul este cronica privațiunilor și răutăților pe care le-au îndurat aceia pe care regimul sovietic i-a dislocat fără milă și expediat într-una dintre cele mai inospitaliere regiuni ale lumii. Haiku siberian nu-și propune să fie exhaustiv, precum monumentala operă a lui Soljienițîn, Arhipelagul Gulag, însă nu ocolește aspecte foarte mundane și dureroase ale existenței în acele lagăre de muncă.

Foamea.

Ploșnițele.

Lipsa intimității.

Ceea ce am numi azi bullying.

Și, cel mai rău, deznădejdea.

Însă, precum într-o altă carte a lui Soljienițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, cele două autoare ne arată și cum oamenii, chiar în cele vitrege condiții, reușesc să găsească moduri să supraviețuiască, nu doar fizic, ci și psihic.

Un triumf mic, neimportant din punct de vedere al geopoliticii momentului, dar esențial pentru progresul umanității.

Într-un roman grafic, e întotdeauna interesant de urmărit raportul dintre cuvânt și imagine.

În Sosirea, graficul este suveran, n-are nevoie de logos.

În Integrala Maus, cele două componente ale narațiunii sunt la parități egale, pentru că replicile au pondere importantă în atmosferă, deși nu sunt numeroase sau lungi

În Haiku siberian, am simțit o ușoară întâietate a părții scrise, grație și fonturilor utilizate și a micilor artificii de care sunt însoțite. Asta nu înseamnă că adorabilele desene sunt de neglijat. Dimpotrivă, e o încântare să vezi cum aerul ușor neglijent în care sunt realizate, premeditat de altfel, contribuie la senzația că ești cuibărit în mintea unui copil care trece prin toată gamă emoțiilor omenești, ca un fel de Inside Out – Episode II: Puberty.

Holocaustul nu trebuie uitat.

Gulagul nu trebuie uitat.

Tuol Sleng nu trebuie uitat.

Niciun astfel de abis nu trebuie uitat, ca să avem grijă că niciunul nu se va mai repeta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune sugestivă într-unul dintre marile infernuri ale istoriei.

Câinele de pază al presei

Se spune că presa este câinele de pază al democrației.

Așa o fi, dar cel de pază al presei înseși care este?

Ce o împiedică să turbeze, să fie cuprinsă de rabia senzaționalismului, a corupției, a minciunii?

Sau, mai bine, cine ne protejează pe noi de ea când o vedem cu bale la gură?

N-am verificat din trei surse, dar o carte precum Onoarea pierdută a Katarinei Blum (sau cum se iscă și unde poate duce violența) îmi indică literatura.

Inspirată din fapte reale, petrecute acum aproape o jumătate de veac, dar neplăcut de familiare, această povestire scrisă de Heinrich Böll prezintă prezintă impecabil de sugestiv un proces de defăimare și hărțuire care nu numai că distruge viața tinerei respective, dar îi și împinge făgașul personalității spre un comportament care nu o caracteriza inițial.

În această metamorfoză a Katarinei Blum se vădește inteligența și compasiunea unui autor premiat cu un Nobel pentru Literatură asezonat cu un pic de Pace. Ce a înțeles Böll este că nesimțirea (a se citi literal și figurat) presei față de subiectele lor umane nu este o virtute, ci un viciu cu urmări nefaste.

Pentru toată lumea.

Așa că, pentru a combate potopul de Breaking News-uri și de burtiere cu afirmații senzaționale, merită să vă cufundați și în labirintul neconfortabil, în ambiguitatea sănătoasă și în efortul intelectual ale unei creații romanești.

Vorba ceea: Spune-mi ce citești, să-ți spun cine ești.

P.S. Am găsit această carte într-o grămăjoară de volume oferite gratuit odinioară de domnul Nicu Rădulescu, buchinistul din Piața Mare din Craiova, plecat dintre noi mult prea devreme.

Un gând de recunoștință pentru toate leacurile anti-prostie pe care le-am procurat de la dumnealui de-a lungul timpului.

Să ne lămurim un pic în privința lui Zelea Codreanu

Urlă Internetul că reprezentanții unui partid carpato-danubiano-pontic care cochetează cu extrema dreaptă invocă din nou figura lui Corneliu Zelea Codreanu.

Întrebarea este:

Cine a fost Corneliu Zelea Codreanu, de îi entuziasmează pe unii sau îngrețoșează pe alții?

Credem că știm, dar, ca multe alte figuri ale istoriei recente, acest personaj marcant, fără doar și poate, al istoriei recente, este victima modelării istoriografice dictate de regimuri sau tendințe diverse.

Când monstru, când sacrosanct, Zelea Codreanu e mai mult un simbol, dar ce facem cu omul, că doar ăla a făcut și a dres în plan real?

Ca în destule alte privințe, e nevoie să vină un străin să ne ajute în a ne pune ordine în viață și gânduri.

Acum este vorba despre eruditul Oliver Jens Schmitt, istoric austriac care glăsuiește într-o română excelentă, presărată cu expresii care par acum desuete, ceea ce îl face și mai simpatic.

În Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiune și căderea ”Căpitanului”, ne oferă cea mai vastă și mai echilibrată analiza a vieții, activității și impactului socio-psihologic ale numitului fondator al mișcării legionare.

Stilistic, cartea demonstrează că scrierea istoriei, genetic înrudită cu literatura, poate, totuși să se apropie de aerul unei lucrări pur științifice.

Asta nu o face, evident, prea lesne de citit, dar dar nu e nici pe departe greoaie, pentru că Oliver Jens Schmitt are o impecabilă coerență a discursului și o detașare care e o lecție de sine ira et studio în sine.

Aș mai putea spune multe despre conținutul volumului, pasibil a-i enerva atât pe adulatorii lui Codreanu, cât și pe cei care văd în el întruchiparea răului absolut, dar vă las să îl explorați pe cont propriu și sar la o observație de final a autorului, atât de pertinentă și de ilustrativă pentru situația de față, încât îmi vine să exclam:

Oare de ce nu ne-am gândit până acum la asta?

Regimul lui Ceaușescu a preluat masiv motive și idei legionare, le-a dat o spoială de socialism și le-a pus în slujba acelei independențe de Moscova pentru care Nea Nicu a fost apreciat de imperialiștii timpului și pentru care e încă lăudat de nostalgici.

Așa că, dacă vă mai simțiți oripilați de ortodoxismul, naționalismul, românoexcepționalismul unor concetățeni, aflați că nu e vreo atitudine de dată recentă, ci una care s-a găsit printre noi dintotdeauna.

Cine știe, poate chiar și voi ați contractat-o, dar nu vă dați seama.

În contact nemijlocit cu geniul

Michelangelo Buonarroti a fost un geniu.

Un epitet pe care îl folosim cu prea multă larghețe, dar care doar aproximează contribuția pe care artistul a adus-o la patrimoniul cultural universal.

E suficient să îmi aduc aminte cum am pierdut noțiunea timpului în fața carnației realiste și, în același, timp idealizate a Aurorei din Capela Medici a bazilicii San Lorenzo din Florența.

Cum sunt oare resorturile intime ale unui geniu?

Simțește altfel decât noi?

E animat de același pofte și măcinat de aceleași dureri?

Volumul de Scrisori ale lui Michelangelo ne dă neprețuita ocazie să parcurgem epistole pe care le-a trimis de-a lungul vieții către persoane diverse, rezultând astfel o radiografie a personalității sale mai intimă decât orice biografie.

Ce am remarcat, în primul rând, este cât de frecvent apar chestiunile financiare printre preocupările sale. Suntem departe de imaginea boemului montmartrian, dedicat artei și dezmățului intelectual sau carnal.

Michelangelo se uita des la bani, mai ales că are o familie întreaga de întreținut, iar asta fără să fi avut urmași direcți.

Căci aceasta este unul dintre blestemele care îi apasă pe oamenii iluștri, mai ales dacă rubedeniile cele mai apropiate sunt indivizi mediocri, care nu ezită să profite de pe urma gloriei lor.

Capela Sixtină este cea mai înaltă expresie a umanului pe care mi-a fost dat să o văd până acum. Cu toate acestea, spre deosebire de zbaterile pentru sculptură, munca la această capodoperă a umanității figurează surprinzător de puțin în rândurile sale, semn că pictura n-a fost pasiunea sa cea dintâi, deși, spre amurgul vieții, Michelangelo le unifică precum un maestru de arte marțiale, pentru care nu mai există tehnici și stiluri diferite, ci doar un anume mod de a trăi.

Apoi, pentru că răvașele sunt ordonate cronologic, observăm cum funcționează îmbătrânirea ca proces ireversibil și implacabil, căruia nici cele mai înalte spirite nu i se pot opune. Pe măsură ce înaintează în vârstă, mesajele lui Michelangelo devin mai scurte, iar darea de seamă asupra existenței cotidiene include din ce în ce mai puține activități și din ce în ce mai multe suferințe fizice.

De un umor involuntar sunt paginile care redau relația cu nepotul său Lionardo. Nu doar că îl bruftuluiește haios pentru că scrie cu picioarele (fapt pe care reproșăm tot mai multor tineri chiar și acum, la vreo 500 de ani distanță), dar îl mai și îndeamnă să nu facă nazuri în privința potențialei neveste, spunându-i că nu-i nici el vreo frumusețe.

Dar nu numai Michelangelo se dezvăluie în scrisorile sale, ci întreaga sa epocă.

De pildă, mai ales în prima parte a vieții, a utilizat intens serviciile de tranzacții financiare ale unei instituții numite Santa Maria Nuova. Acesta este cel dintâi spital fondat în Florența, inițial ca stabiliment de binefacere, dar care, grație donațiilor, importanței și imaginii și-a extins domeniul de activitate spre a-l include și pe cel bancar, cu toate metehnele lui. Să nu ne mirăm, așadar, că planează suspiciuni asupra unor ONG-uri că n-ar fi decât metode savante de sifonat bani publici.

Nu în ultimul rând, pentru că am citit aceste Scrisori când pandemia prezentă încă nu dă semne că s-ar ogoi, mi-au sărit în ochi acele mențiuni ale lui Michelangelo la diverse molime, în special ciumă, care însoțeau viața epocii sale.

De pildă, într-o scrisoare adresată unuia dintre frați, îl îndeamnă să renunțe la un comision bănos, dar care ar fi presupus deplasarea într-o zonă în care epidemia se extindea foarte mult, iar post-scriptumul adăugat probabil dintr-un impuls de moment sună așa:

Să nu atingi cu mâna scrisorile ce le trimit.

Veșnică aducere aminte a perioadei de început a pandemiei noastre, când unii dintre noi ne feream și frecam la cele suprafețe cu o îndârjire vecină cu nebunia.

Apoi, se pare că existau strămoși ai Covido-scepticilor încă de pe atunci. Iată ce spune într-o altă scrisoare:

Îmi scrii despre un oarecare medic, prieten cu tine, care ți-a spus că ciuma este o boală rea și că se moare dintr-însa. Mi-ar plăcea și mie să știu lucrul acesta, deoarece aici este destulă, iar bolognezii ăștia încă nu își dau seama dacă se moare din așa ceva. Așadar, ar fi bine să vină aici, că poate i-ar învăța ceva, cu experiența sa, lucru care le-ar folosi îndeajuns.

Oare l-ar fi ascultat bolognezii?

Nu știu, dar știu că mă bucur nespus că Moartea Neagră l-a ocolit pe Michelangelo, astfel încât acum, la sute de ani de la vremelnica sa existență terestră, oameni din toate colțurile lumii să simtă că îi unește ceva, indiferent de limbă, moravuri sau religie.

Extazul în fața artei pe care ne-a lăsat-o.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au deschis o poartă către personalitatea unui geniu.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Alte câteva lecturi de non-ficțiuni care s-au alăturat suratelor din această secțiune:

Jurnalele de călătorie ale lui Albert Einstein – așa cum o arată și titlul, cartea redă însemnările făcute de cunoscutul fizician în decursul voiajurilor în Japonia, China, Spania sau Palestina la mijlocul anilor ’20. Lapidare și nu lipsite de umor sau profunzime, impresiile lui Einstein despre popoarele și cutumele care i-au ieșit în cale dezvăluie o latură a sa ușor malițioasă și nu foarte corectă politic, pe care încearcă din răsputeri să o explice editorul Ze’ev Rozenkrantz. Nu că ar fi nevoie, pentru că așa îl cunoaștem mai bine pe omul din spatele legendei, omul care era atât de faimos încă din timpul vieții, încât era supus unei atenții sufocante, așa cum se vaită de destule ori pe cuprinsul jurnalului. Nu în ultimul rând, merită amintit faptul că preocupările pentru știință nu îl părăsesc nici când e în mijlocul unor zaiafeturi, nici când îl chinuie colonul. E=mc2 nu s-a ițit în mintea unuia care stătea pe TikTok.

Memoriile unui trădător – sunt două moduri în care se pot citi amintirile depănate de Lupu C. Kostaki: 1. o amplă pledoarie menită a-l disculpa de stigmatul de a fi servit ca înalt funcționar în timpul ocupației germane din 1916-1918 a unei părți a României; 2. ca memorii propriu-zise, din care putem spicui detalii semnificative și uneori inedite din viața societății Vechiului Regat, începând din preajma Unirii din 1959 și ajungând până în timpul Marelui Război. Punctul 1 îi prilejuiește autorului unele afirmații și judecăți de valoare aproape rizibile, chiar și pentru un germanofil, precum aceea că Wilhelm I nu și-a dorit războiul cu niciun chip și numai perfidele Franța și Anglia au cauzat conflagrația. Punctul 2, însă, e încă o neprețuită ocazie de a vedea trecutul viu, nu schematizat ca în manuale, ci animat de momente dureroase sau scandaloase sau înduioșătoare. Mare serviciu ne fac cei de la Humanitas dând glas celor care, precum Lupu C. Kostaki, au ales să depună mărturii pentru viitorime.

Economics of Good and Evil – un economist non-conformist, pe care l-am descoperit când a fost invitat la emisiunea Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu, își propune să smulgă crusta de așa-zisă știință de pe domeniul său și să o redea sferei mult mai largi a umanismului. Pentru asta, supune la ample exegeze un material vast în timp și spațiu, de la Epopeea lui Ghilgameș la Adam Smith, nelipsind referințe la creații din aparent alte sfere, precum Matrix. Erudită și deloc facil de citit, cartea lui Tomas Sedlacek mi-a confirmat că istoria, literatura sau arta nu sunt mofturi, ci instrumente la fel de utile precum matematica în a ne ajuta în cea mai grea sarcina care ne revine – să înțelegem lumea în care trăim și pe noi înșine.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

O luptă pe care nu am câștigat-o încă

Înainte de Iliada,

Înainte de Odiseea,

Înainte de Republica,

Înainte de Etica Nicomahică,

Înainte de Baghavad-Gita,

Înainte de Cântecul Nibelungilor,

Înainte de Edda,

Înainte de I, Ching,

Înainte de Oceanul sufletului,

Înainte de toate acestea a fost Epopeea lui Ghilgameș.

Cu o vechime de peste cinci milenii, fragmentată și ciobită, această poveste a regelui-semizeu al Urukului și a căutărilor sale te sfredelește cu acele conflicte cărora omenirea e încă departe de a le fi aflat soluția.

Nu insist asupra personajelor și a momentelor acțiunii, le puteți găsi ușor în lumea noastră virtuală, care nu mai are nevoie de tăblițe de lut pentru a imortaliza cuvinte, asta dacă nu cumva sunteți și voi din generația care a crescut cu Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru, căruia îi adresez încă un gând de recunoștință pentru cum a intermediat contactul nostru cu sufletul etern al umanității.

Dacă sunteți dintr-o generație mai tânără, aveți la dispoziție pentru a vă documenta acest minunat videoclip animat de pe ted.com.

În primul rând, Epopeea lui Ghilgameș enunță un antagonism incomod, pe care încercăm să-l ocolim sub masca atitudinii ecologice a prezentului: oraș vs. natură.

Suntem ființe citadine și nu cred că e cineva care citește aceste rânduri dintr-o colibă încropită manual din mijlocul pustietății. Aveți net, deci sunteți undeva unde orașul și-a întins tentaculele.

Însă prosperitatea urbană vine cu un preț – stoarcerea naturii în folosul celor care au ales să sălășluiască în interiorul perimetrului zidurilor (vezi importanța acordată acestora de protagonist și de ceilalți, precum și caracterul sacru al porții ca simbol al trecerii către o lume cu reguli care se contrapun celor ale naturii).

Expediția lui Ghilgameș și a prietenului său Enkidu împotriva monstrului Humbaba, stăpânul pădurii prețioșilor cedri, este eroică, dar, dacă o privești prin prisma prezentului, nu diferă cu nimic de exploatările nemiloase ale junglei amazoniene, prilej de frecvente știri dureroase.

Așa că ar fi un util exercițiu de sinceritate să ne asumăm că, de vreo cinci mii de ani, n-am reușit să reconciliem urbanismul cu ecologismul. Poate ne vom înțelepți la un moment dat, dar, așa cum spune Ut-Napishtim, nemurirea este doar a zeilor.

Ajungem aici la cel mai tulburător aspect al epopeii.

Când a apărut omul pe Pământ?

Când a făcut saltul dinspre regnul animal către ființa cugetătoare de azi?

Epopeea lui Ghilgameș ne propune un răspuns dur, dar greu de ocolit:

Când omul a înțeles că este muritor.

Și l-a cuprins frica.

O frică profundă, pe care lamentațiile lui Ghilgameș o redau tulburător.

Și animalele simt frica, veți spune.

Da, așa e, văd asta în fiecare dimineață, când pun grăunțe pe pervaz pentru o pereche de guguștiuci aciuată prin preajmă și constat că, deși vin flămânzi, dacă fac apoi vreo mișcare mai bruscă prin cameră, zboară imediat spre siguranța copacului.

Dar, după ce s-au ghiftuit, guguștiucii uită cu desăvârșire că va veni o vreme când nu vor mai fi, când arborele care îi adăpostește nu va mai fi sau când mâna care pune grăunțele nu va mai fi.

Omul nu uită asta și îl îngrozește.

Și, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, încearcă să lupte cu moartea.

Prin alcool, prin sex, prin artă, prin morminte grandioase, prin progrese în medicină.

Încă n-a câștigat și nu știu dacă o va face vreodată.

Pentru final, am lăsat un aspect care mi-a atras atenția tocmai pentru că simt că îl trăim aievea.

Unele dintre cele mai puternice rânduri ale poveștii relatează despre potopul asmuțit de zei asupra omenirii.

Dar, spre deosebire de mânia implacabilă a divinității, așa cum apare în Biblie, mai-marii cerești ai Mesopotamiei antice își dau seama că au făcut o greșeală, că, mânați de furie, au scăpat lucrurile de sub control și că ei înșiși vor avea de suferit, pentru că nu o să mai fie cine să le aducă jertfe și să îi slăvească.

Să ne uităm acum la retorica tuturor părților în chestiunea Ucrainei. Sper să mă înșel, dar zăngănitul armelor e cam prea puternic, să stăm liniștiți. Sper că Putin, Biden et comp. au în minte ideea că, odată pornit, potopul va mătura pe toată lumea, nu doar pe ceilalți.

Și dacă nu știu asta, să se uite în Epopeea lui Ghilgameș și în celelalte mari mituri ale omenirii.

Cele mai multe răspunsuri sunt deja acolo.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru începutul unei lupte pe care ființa umană n-a câștigat-o încă.