Carti | Caiet de insemnari

The Moon Is a Harsh Mistress

By Iulian in Carti 3 iulie 2022 0 Comment

După aselenizare, și aceea subiect de controversă, omenirea a cam lăsat Luna baltă.

De-abia acum renaște interesul pentru explorarea satelitului nostru natural.

Însă ficțiunea n-a abandonat niciodată Luna.

E greu să te uiți la ea într-o noapte fără nori și să nu-ți simți imaginația decolând într-acolo.

În Luna nouă, Ian McDonald nu face doar atât, ci ne propune o întreagă societate selenară, cu nimic mai prejos decât cea umană, mai ales în privința patimilor necurate.

E greu să rezum povestea din acest roman, pentru că e ramificată ca o păpădie privită sub lupă. Îmi vin tot felul de paralele în minte:

Casa Buddenbrook de Thomas Mann, pentru că urmărește destinul unei familii de vază anume.

Saga Nașul de Mario Puzo, pentru ilustrarea relațiile de putere din sânul acestei familii, dar și conflictele acesteia cu unele rivale.

Urzeala tronurilor de George R. R. Martin, pentru volumul de sex și violența pe care îl include.

A nu se înțelege că autorul doar a ciupit de la cei de mai sus câte una, alta, ca Hagi Tudose, apoi le-a amestecat și le-a împachetat drept o creație nouă.

Se vede o viziune foarte amplă și coerentă asupra acestei societăți de pe Lună și, deși acțiunea e punctată mai ales de intrigi, idile și ample descrieri tehnice, se vede că McDonald n-a ales acest astru întâmplător.

Relieful Lunii, aspru, arid, ucigător, cu o gravitație diferită de a Terrei, dictează cursul evenimentelor, modelează psihicul personajelor și este mobilul carele mână în zbaterile lor.

McDonald urmează direcția trasată de The Windup Girl a lui Paolo Bacigalupi, aceea de a scoate narațiunea SF din chingile culturale anglo-saxone și de a o plasa în medii mai exotice.

Familia principală, Corta, este de origine braziliană, iar cartea abundă în trimiteri la melanjul portughezo-african al acestei nații, iar clanurile rivale au trăsături Yoruba sau slave sau chinezești.

Această multiculturalitate este un semnal clar că literatura științifico-fantastică nu face decât să oglindească evoluția mentalităților lumii reale, fapt și mai apăsat oglindit de moravurile sexuale ale selenarilor.

Homosexualitatea, bisexualitatea, travestiul, auto-satisfacerea sunt prezentate ca endemice, iar acest libertarianism erotic îmi consolidează convingerea că Luna nouă este o încercare de a omagia, dar și de a concura cu faimosul roman al lui Robert A. Heinlein, căruia i-am împrumutat titlul pentru acest articol.

Finalul cărții lasă loc de multe continuări și nu o să mă mir când seria Luna nouă va fi ecranizată într-un serial de mare succes, iar prietenii mei vor deveni inaccesibili câte un weekend întreg, ocupați fiind să hăpăie câte un sezon întreg.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o imagine complexă, dar nu neapărat plăcută a ce s-ar întâmpla după primul pas mic pentru om, mare pentru omenire.

Muream și n-apucam să fumez proză!

By Iulian in Carti 28 iunie 2022 0 Comment

Ați fumat vreodată proză?

Nu să rupeți foi și să rulați tutun sau alte substanțe halucinogene.

Să aspirați scriitură direct prin sinapse, efectul fiind că nu mai aveți habar cum se ajunge de la începutul unei pagini la finalul ei.

Asta mi-a întâmplat mie cu Eu l-am ucis pe Kennedy de Manuel Vazquez Montalban.

Când e în sevraj ideatic, critica încearcă să caute o noimă în acțiunea acestei cărți – un agent fost-comunist, infiltrat de el știe cine în anturajul lui Kennedy, ca să îi facă felul la un moment dat. Care Kennedy ia diverse ipostaze, inclusiv de pirat cu un ochi.

Pe parcurs, autorul, spaniol barcelonez inserează tot felul de trimiteri la personaje pentru care trebuie să citești note de subsol, la care eu, unul, am renunțat rapid.

Evident că, urmând calea greșită a logicii, rezultatul nu poate fi decât o migrenă înfiorătoare.

Cel mai bun mod de a gusta acest roman este fum cu fum, întins pe pat sau șezlong sau iarbă (nicio aluzie) sau prosop sau nisip.

Nu se poate hăpăi din prima, pentru că dă greață, dar, luat cu măsură, provoacă niște imagini pe lângă care dragonul ăla din bucătărie e un exercițiu de luciditate.

Și, după cum ați observat, cei care fumează ceva anume au o veselie anume, așa nu va lipsi umorul nici aici, răsărind din asocieri pentru care, în stare de veghe, un psiholog v-ar privi cu mână pe telefon, gata să sune la Psihiatrie.

Na o mostră ușurică:

Îmi iubeam destul de mult fiica, deși întotdeauna am privit-o cu precauția meritată de orice femeie care va ajunge, în cele din urmă, în brațele altui bărbat.

Și una mai adânc trasă în piept:

Muriel își avea propriile eșecuri, pe care i le provocau de regulă tortul cu mere și babele. O înspăimântau babele și încerca mereu să le ajute să treacă strada, deseori chiar fără să le ceară părerea. […] Iar enervată era alt om. Își făcea nevoile pe strămoșii mei cei mai comuni și mai apropiați, mă făcea (și câtă dreptate avea) contrarevoluționar și, în cele din urmă, dacă superioara bogăție a lexicului meu o scotea din sărite, începea să plângă și se refugia în closet. Am visat adeseori că era posibil să piară pentru totdeauna lunecând pe scurgerea latrinei. Cu ce satisfacție aș fi tras, de multe ori, de justițiarul lanț al acesteia.

Însă apogeul etnobotanico-literar a fost atins alături de soția atașatului cultural.

Nu știți cine e soția atașatului cultural?

După ce o să citiți cele de mai jos, o să vă doriți să o cunoașteți pe soția atașatului cultural:

Soția atașatului cultural de la ambasada Austriei e perfectă. Când se despoaie, cărnurile îi par să debarce și saltă prin propria greutate. Deși stau să cadă, rămân suspendate, elastice, ușor șovăielnice, dar sigur pe ele, ca atleții care, pregătindu-se să arunce greutatea, verifică mobilitatea piciorului pe care își vor sprijini elansarea. Sunt bicolore, doar pe jumătate bronzate de soarele zgârcit din Washington și de aparatul de soare artificial.

Doamna atașat are pieptul și șoldurile de 90. Dar nimeni n-ar trebui să vorbească de o femeie fără s-o fi pipăit. Răceala feselor ei are o consistență extracarnală, de fruct inexistent. Iar să-i străbați cu podul palmei vâltoarea piciorului e o călătorie din care nimeni n-ar vrea să se mai întoarcă.

Soția atașatului cultural austriac a învățat amorul la Școala din Viena. Are un stil inconfundabil. Pronunța perfect gemetele, iar fâlfâitul ei final depășește în delicatețe moartea Margotei Fonteyn în Lacul Lebedelor. De la plete la linia degetelor de la picioare, doamna atașat e un animal perfect. Când e îmbrăcată, simte dorința de a o agresa doar 65% din populația masculină și 44,3% din populația feminină a Washingtonului. Dar când doamna atașat se dezbracă, fapt totuși neverificat de Institutul Gallup, agresorii ajung la respectiv, 98% și 76%.

V-am prins în mreje, nu-i așa?

Cred că mă fac dealer de literatură.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru ceva puternic de tot, man!

Adolescența e o cută în timp

By Iulian in Carti 23 iunie 2022 0 Comment

Adolescența este o perioadă complicată.

Structuri infantile și impulsuri mature coexistă într-o masă cerebrală în plină expansiune, dar dezorganizată.

Ce-i drept, nu toate trăirile adolescentine sunt atât de traumatizate, precum cele din De veghe de lanul de secară a lui J.D. Salinger.

Rebecca Stead se aventurează pe același teren și îndrăznesc să spun că fetița (sau fata, ca e deja mare?) de doisprezece ani care ne conduce prin povestea din Când mă vei întâlni e mai utilă ca ghid pentru părinți în a înțelege micile, dar importantele metamorfoze din mințișoarele (sau mințile, că sunt mari?) ale copiilor lor.

Liniștită și înțelegătoare din fire, Miranda are un simț de observație în ascensiune și descoperă tot felul de lucruri: lucruri care dispar, lucruri pe care le ascunzi, lucruri care lovesc cu piciorul, lucruri care lasă pete, lucruri care te urmăresc, lucruri pe care ni le dorim, lucruri care ustură, lucruri pe care nu le uiți și multe, multe altele.

Toate acestea, în timp ce se străduiește să navigheze complicata urzeală a unor trăiri diverse: acomodarea cu noul partener de viață al mamei ei, nedumerirea de a se vedea respinsă de fostul amic din copilărie (băiat), rivalități și afecțiuni cu colegele de școală, atracția intelectuală față de un băiat mai mare, bașca niște bilețele misterioase, care par a veni din viitor și care îi cer să procedeze în anumite moduri fără noimă.

Proza Rebeccăi Stead are o progresie impecabilă, o simplitate înșelătoare și un umor fin, ca zâmbetul abia schițat de pe buzele unei părinte care încearcă să rămână sever după ce ăla micu’ a făcut o boroboață simpatică.

Chiar și pentru atât, Când mă vei întâlni este o lectură plăcută și revelatoare.

Însă cititorul familiarizat cu unul dintre marile romane ale literaturii SF, A Wrinkle in Time al lui Madeleine L’Engle, îl va gusta pe deplin. Pentru el sau ea, micile teorii despre timp și paradoxurile lui, care par inițial că tulbură frumoasa relatare a transformării adolescentine, capătă sens și valoare emoțională spre final.

Cel mai frumos omagiu al unui scriitor către un predecesor care l-a influențat este să ia o poveste a acestuia și să plăsmuiască una proprie, apropiată, dar originală.

Când se vor întâlni, Rebecca Stead și Madeleine L’Engle vor avea ce să-și spună.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru niște lucruri care te mișcă.

Să redescoperim Bizanțul (4)

By Iulian in Carti 19 iunie 2022 0 Comment

În periplul nostru de redescoperire a Bizanțului nu putem ocoli funestul moment al cuceririi Constantinopolului de către turci în 1453.

Declinul Imperiului Bizantin începuse de mult și a fost un proces îndelungat (A.A Vasiliev îi dedică cel puțin un sfert din monumentala sa lucrare), iar acest episod n-a fost decât momentul eutanasiei oficiale, însă, prin tragismul și grandoarea sa funestă, a atras atenția multor scriitori.

Ore astrale ale omenirii – unul dintre cele mai inspirate condeie ale istoriei romanțate, Stefan Zweig adună în acest volum concise și variate ocazii când cursul existenței umane a fost deviat de mici, dar decisive detalii. Între acestea, descrierea asediului și cuceririi Constantinopolului mi s-a părut întotdeauna ca având o intensitate aproape cinematografică, iar regretul meu este că Ridley Scott a ales să transpună, destul de fad fie spus, ocuparea Ierusalimului de către Saladin în locul acestui scenariu pe care îl avea aproape de-a gata. Dacă nu aveți răbdare să citiți cele două romane de mai jos, paginile lui Stefan Zweig sunt suficiente pentru a vă imprima în memorie unul dintre evenimentele care au schimbat fața lumii.

Căderea Constantinopolelui – ca români, ne putem mândri că și un compatriot, Vintilă Corbul, s-a înhămat la titanica sarcină de a înfățișa acest cutremur din istoria lumii. Realizarea literară are și beteșugurile ei, totuși. Pe parcursul a două volume, însumând peste 1000 de pagini, scriitorul ne ia de la plebicist, cum ar spune Caragiale, și ne potopește cu detalii, începând zeci înainte de evenimentele propriu-zis. Ca un exemplu, simpla descriere a unei decapitări se întinde pe o pagină. Dar, dacă treci de aceste neajunsuri, și te fortifici cu răbdare și atenție, carte lui Vintilă Corbul este cu adevărat captivantă.

Amanții din Bizanț – o voce acidă spunea undeva că, dacă ai citit un roman de Mika Waltari, le-ai citit pe toate. Într-adevăr, și aici regăsim același personaj masculin cu un destin excepțional, care se relevă treptat, printr-o narațiune la persoana I, aceleași interacțiuni problematice cu femeile, același har de a strecura detalii fictive într-o mare de amănunte excelent documentate. Dar, spre deosebire de Egipteanul sau Etruscul, această carte a lui Waltari construiește o atmosferă mult mai vie, dureroasă și înălțătoare deopotrivă. Nu știu și nici nu vreau să știu cum se simțeau locuitorii Constantinopolului în acea perioadă, dar sunt convins că autorul a redat sugestiv alternanța dintre deznădejde și speranță, pendularea între mândria rezistenței și tentația concesiei, indecizia în privința direcționării aversiunii (greci vs. latini sau creștini vs. musulmani), precum și ridicolele sau emoționante încercări de a urma cursul vieții obișnuite în condiții de pericol iminent. N-au fost puține momentele când mi se părea că văd reportaje despre asediul Mariopolului sau încleștările ideologice de pe Facebook-ul românesc în privința războiului din Ucraina. Istoria Bizanțului pare îndepărtată, dar poate că nu e.

Juego de tronos

By Iulian in Carti 6 iunie 2022 0 Comment

Supărați pe Mexic că i-a luat la rost într-o chestiune economică, Statele Unite ale Americii taie vecinului accesul la orice formă de comunicație modernă: email, telefon, chiar și fax.

Ca urmare, mexicanii sunt nevoiți să comunice exclusiv prin scrisori, iar de la această premisă Carlos Fuentes construiește un roman epistolar de toată frumusețea.

The Eagle’s Throne este denumirea dată funcției supreme în stat, cea de președinte, care are însă o particularitate – nu poate fi exercitată decât o dată, pe durata a șase ani, chestiunea succesiunii devenind astfel presantă încă de la mijlocul mandatului.

Rezultă de aici o multitudine de voci care contribuie la o așa urzeală de intrigi, dezvăluiri și cinism, încât lasă în urmă de la o poștă A Game of Thrones, bașca faptul că nu mai suntem supuși la violența fizică gratuită.

Inițial, succesiunea rapidă de nume, expeditori și destinatari, pare derutantă, dar proza lui Fuentes e atât de captivantă, încât personajele se reliefează și se disting unele de celelalte, iar după nici un sfert din lectură nu ești doar familiarizat cu apucăturile și specificul fiecăruia, ba mai mult, simți că îi cunoști îndeaproape.

Mașinațiunile concupiscento-politice din The Eagle’s Throne au ceva neliniștitor de familiar și relaxant de depărtat, deopotrivă. Sunt momente când simt că urmăresc malițiozitatea și manipularea de pe posturilor noastre de știri de noi lei, dar și altele când îmi spun, încercând să mă amăgesc singur: Hai, că la noi nu-i chiar în halul ăsta!

Puterea, atracția ei, corupția pe care o aduce generează și de care e generată sunt universale, însă Mexicul prezintă și un cocktail de specific de exuberanță și sălbăticie, pe care Fuentes îl cunoaște și ni-l înfățișează cu acel amestec de durere și iubire cu care Caragiale și-a construit opera satirică.

E limpede că autorul nu își repudiază patria nici în cele mai joase momente ale ei.

Există o tendință în teatrul românesc, poate și la nivel global, de a construi piese în care personajele nu mai interacționează, ci monologhează.

Nu mă omor după abordarea asta, dar The Eagle’s Throne pare făcut să fie transpus pe scenă astfel.

Ne-am amuza, ne-am înfiora, ne-am regăsi societatea, cu toate scăderile ei.

Catharsis, cum s-ar spune.

Să redescoperim Bizanțul (3)

By Iulian in Carti 13 mai 2022 0 Comment

În milenara și zbuciumata istorie a Bizanțului, epoca lui Iustinian este văzută ca una de vârf, marcată, printre altele, și de performanța de a restabili controlul imperial asupra unor teritorii din Apus, precum Italia sau Africa de Nord.

Dar aceste teritorii n-au revenit sub umbrela Constantinopolului de bună voie, ci au fost cucerite prin forța armelor, iar artizan nu a fost împăratul, ale cărui merite a fost încă de atunci subiect de controversă, ci ilustrul său general Belisarius (sau Belizarie, după cum a fost adaptat pentru română).

Ca urmare, am explorat viața și cariera acestei figuri din povestea Bizanțului pe două căi: una pur istorică, alta romanescă.

Belisarius: The Last Roman General de Ian Hughes se concentrează pe campaniile militare conduse de comandant, într-un mod aproape științific.

Informațiile din lucrările lui Procopius sunt trecute prin filtrul unei analize lucide, astfel încât Belisarius nu este un general infailibil, așa cum vom vedea că a încercat Robert Hughes să îl creioneze, ci unul înzestrat, dar supus și greșelii.

Fiecare bătălie este disecată precum în documentarele despre conflictele recente (precum extraordinarul Battlefield, cel mai bun despre Al Doilea Război Mondial făcut vreodată), dar am rezerve că lucrurile au stat atât de matematic pe cât le descrie Hughes.

Impresionează atenția acordată de autor armamentului și tehnicilor de luptă din epocă, nu doar ale bizantinilor, ci și ale adversarilor acestora, perșii, vandalii sau goții.

Nu lipsesc precizări la intrigile și scandalurile care au rămas asociate cu Iustianian și soția sa, Teodora, sau cu Belisarius și soția sa, Antonina, preluate neîndoios din Istoria secretă a lui Procopius (pe care, curios, am căutat-o în studenție și am luat-o de la bibliotecă, descoperind că era adnotată masiv, mai ales la detaliile picante).

Fără a fi o lectură pasionantă, Belisarius: The Last Roman General mi-a oferit baza de care aveam nevoie pentru a aprecia demersul literar al lui Robert Graves în Count Belisarius.

Scriitorul procedează la fel precum în mult mai faimosul Eu, Claudius Împărat, adică brodează ficțiune pe o documentare temeinică. Și la el sursa de informații este neîndoios opera lui Procopius, dar scopul cărții nu mai e obiectivitatea.

Graves vrea să dea Imperiului Bizantin culoare și miros și sânge și patimă, iar asta îi reușește foarte bine și face părțile mai cărturărești mai ușor de trecut. Mai mult de-atât, îi conferă lui Belisarius o aură de devotament eroic, neverosimilă, dar necesară pentru a spori forța parabolei de la final.

E greu și periculos să ai succes și, mai rău, integritate, când deasupra ta este un șef vanitos, nesigur pe autoritatea lui și ipocrit.

Bizanțul n-a murit, e în corporații, instituții publice și chiar în familii.

Să redescoperim Bizanțul (2)

By Iulian in Carti 29 aprilie 2022 0 Comment

Dacă Istoria Imperiului Bizantin de A. A. Vasiliev este Hagia Sophia, atunci Curiozități bizantine de Anthony Kaldellis poate fi Hagia Irene.

Un edificiu simțitor mai mic, dar care este la rându-i elocvent în a ne prezenta detaliile unei epoci, gustul ei pentru proporții sau pentru excese.

Autorul e un fin cunoscător al acestei civilizații și nu face rabat de la metodă – nu se bazează decât pe surse, dar interesul său are aerul acela mozaical al noii atitudini față de istorie, care nu mai e un proces coerent, ci o însumare de apucături, mentalități și perspective.

În mod sistematic, ne cufundăm în dramele conjugale ale bizantinilor, în religiozitatea lor apăsată, marcată de conflicte acerbe (uneori soluționate prin flatulență, vezi pagina 159), în gusturile lor culinare sau în prejudecățile față de străini.

Nu e un volum pe care îl citești cap-coadă și uiți de el. Dimpotrivă, e un instrument de lucru și amuzament, la care te întorci după cum ți-i voia. De exemplu, tocmai am revăzut capitolul dedicat poreclelor, de cele mai multe ori insultătoare, semn că bizantinii, deși au fost departe de a fi vreo democrație, au înțeles că figurile publice nu sunt uși de biserică, ba chiar merită invective cât cuprinde.

Tot acum am căutat din nou detaliile despre Anthemius, unul dintre genialii arhitecții ai Hagiei Sophia, care, până la lectura acestei cărți, nu era decât o entitate abstractă și demnă de laudă. Potrivit mărturiilor, era, de fapt, un ranchiunos haios, care i-a făcut zile fripte vecinului care a construit o casă mult prea înaltă (probabil fără autorizație sau cu una obținută pe șestache) lângă a sa. Nu că aș vrea să vă dau idei, dar unii și le caută cu opaițul.

Când am încercat să fac prozeliți în campania mea și i-am arătat unui amic Istoria Imperiului Bizantin a lui Vasiliev, s-a uitat la mine ca și cum mi-ar fi lipsit o doagă sau aș fi avut una în plus.

M-am învățat minte de atunci.

Când vreau să readuc pe cineva pe calea redescoperirii Bizanțului, o să încep cu acest volum.

Să vezi după-aia cum se roagă de mine să le împrumut tot ce am pe subiectul ăsta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru politică și delicatețuri din Constantinopol și împrejurimi.

Fetișism sistematic întrupat

By Iulian in Carti 27 aprilie 2022 0 Comment

Există visători care pornesc de la cărți și materializează ficțiunea care i-a impresionat profund.pro

Elon Musk, de pildă, mărturisea undeva, cândva, că romanele lui Iain M. Banks (autorul seriei SF Culture) i-au dat multă hrană pentru ideile, care transpuse în practică, influențează însăși lumea în care trăim.

Dar ca un scriitor să compună o poveste amplă, având tot timpul în minte și modul cum să propună în formă fizică, este o raritate.

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk reprezintă cazul singular al unui binom imaterial-material remarcabil.

Cartea este o dublă istorie de amor: una este a lui Kemal față de Fusun, adică a unui bărbat de vreo treizeci de ani, pe cale să se căsătorească, față de o tânără de-abia ieșită din adolescență, cealaltă este a autorului față de un Istanbul al anilor ’70, un oraș contorsionat și pitoresc, în plin proces de modernizare și europenizare, dar nu atât de puternic, încât să anihileze tradițiile trecutului.

Admirabilă nu este doar scriitura lui Pamuk, care reușește să te poarte prin 700 (șapte sute!) de pagini de descrieri de locuri, obiecte și sentimente, ci și abilitatea sa de a uni cele două povești, de a da sens atât avatarurilor sentimentale ale protagonistului, cât și pretextelor de a reda fresce ale obiceiurilor cât se poate de mundane ale epocii.

De fiecare dată când Kemal sustrage un obiect legat de Fusun, ca manifestare a unui fetișism pe care Pamuk aproape că îl face scuzabil, ni se deschide spectacolul societății turce a acelei perioade, pe care ajungem să o cunoaștem în intimitate, ca un iubit pe adorata sa.

Muzeul inocenței cel literar ar fi o experiență bogată în sine, dar existența Muzeului Inocenței cel fizic din Istanbul și alăturarea lor sunt o experiența unică.

Nu știam exact la ce să mă aștept când am ajuns lângă clădirea aceea, dar îmi doream nespus să primesc ștampila pe exemplarul meu al cărții, pentru a o transforma astfel într-un artefact valoros.

Și am primit-o, împreună cu intrarea gratuită pe care Kemal însuși o propune în universul paralel al ficțiunii.

Orhan Pamuk declara că muzeul poate fi receptat și decodat independent de lectura cărții. Am rezerve în această privință, cred că asta e valabil, doar dacă apelezi la audio-ghid, dar am mărturie de la companionul meu, care nu citise romanul, de fapt nu avea habar de existența lui, că exponatele sunt elocvente în sine.

Unele sunt ilustrări literale ale câte unui obiect semnificativ de pe tărâmul fictiv.

Altele sunt înduioșătoare și ușor amuzante metafore ale suferinței lui Kemal.

Sunt și unele care subliniază un aspect discret al cărții, critica la adresa condiției femeii turce, condamnate la virtute, înfierate când aceasta nu e nepătată și izolate în fața agresiunilor fățișe sau alunecoase ale bărbaților.

Există chiar și compoziții plastice suprarealiste, care te fascinează, eliberându-se de cătușele romanescului.

Ce unește cele două narațiuni, cea literară și cea muzeală, este senzația de tristețe pe care o încerci la capătul fiecăreia.

Este tristețea care caracterizează marile povești de dragoste ale omenirii.

A lui Kemal față de Fusun e una dintre ale.

Una care ne spune că dragostea stă în lucrurile mici.

Să redescoperim Bizanțul

By Iulian in Carti 25 aprilie 2022 0 Comment

Ca foști profesori, chiar dacă nu de istorie, și ca membri ai unei generații care s-a ținut de carte, părinții mei au habar de cele mai multe evenimente și personaje marcante ale evoluției omenirii.

Cu toate acestea, povestea Imperiului Bizantin, care, să nu uităm, a dăinuit aproape o mie de ani, le este aproape necunoscută.

O explicație ar fi că istoriografia sovietică a vrut să minimalizeze rolul acestei puteri, care, deseori, i-a cam pus cu botul pe labe pe slavi. Sau poate că rolul esențial jucat de religie în cadrul acestei civilizații să nu fi fost pe placul ideologiei marxiste.

Cert este că, față de importanța pe care a avut-o pentru această parte a Europei din care facem și noi parte, Bizanțul este prea puțin cunoscut, așa că am demarat o campanie micuță, dar, sper eu, eficientă, de a-l readuce în atenția publicului larg.

Și, așa cum Hagia Sophia, prin statura-i grandioasă și muzica sferelor care îi compun arhitectura, domină orice realizare materială a imperiului a cărui inimă a fost Constantinopolul, când începem orice discuție pe acest subiect, pornim de la monumentala lucrare a lui A. A. Vasiliev – Istoria Imperiului Bizantin.

Nu e nevoie să fii expert în domeniu, încât să îți dai seama de amploarea și importanța acestui volum. E suficient să îl ții în mână, să îi simți aura de tom mustind de cunoaștere, și să îi parcurgi cuprinsul, căci și numai atât și deja ai un tablou general coerent al prefacerilor și zbaterilor Bizanțului.

Pentru cei slabi de inimă, nu recomand consultarea secțiunii dedicate bibliografiei, este copleșitoare.

A. A. Vasiliev are o imensă capacitate de sinteză, astfel că, sub cupola cărții, asemănătoare capodoperei care tronează deasupra Hagiei Sophia, își găsesc locul aspecte politice, militare, religioase, sociale, culturale, precum și mici detalii care dovedesc că autorul nu a văzut istoria ca pe ceva mecanic și determinist, ci și ca pe o complicată urzeală a patimilor omenești.

Evident, Istoria Imperiului Bizantin nu se poate citi de la un cap la altul, ca un roman. Cea mai lucidă abordare este să mergi direct la perioada sau tematica de interes, așa cum am procedat eu însumi în privința celei iconoclaste, astfel că, aflându-mă în Hagia Irene, singurul edificiu de cult bizantin pe care otomanii nu l-au transformat în moschee, acest mozaic, care înfățișează o cruce misterios de simplă, mi-a dezvăluit întreaga dramă a conflictului ideologic și chiar mediatic care a zdruncinat Bizanțul în secolele VIII-IX.

Dar de ce să ne intereseze lumea aceasta moartă de mult?

O întrebare legitimă, la care vă răspund cu imagini pentru care n-a fost nevoie să călătoresc peste mări și țări, pentru că le am foarte aproape, în orașul meu, Craiova, mai precis în Biserica purtând hramul Sfântului Nicolae (cunoscută și drept Belivacă, după numele unuia dintre ctitori).

Ca o primă dovadă, uitați-vă la crucea pe care acest personaj sanctificat o are în mână – este crucea specifică Bizanțului, fapt pe care îl putem verifica în diverse moduri, inclusiv prin recursul la jocul pe calculator Medieval: Total War, cu extraordinara-i grijă pentru detalii.

Apoi, vedem chiar cum Imperiul Bizantin a fost continuatorul, în multe privințe, al tradițiilor Romei antice; acești doi sfinți, Gheorghe și Pricopie, au fost la origini soldați romani, care purtau pe armuri sau scuturi figuri mitologice, precum cea a Medusei, pe care le regăsim la ambele personaje din imagine.

După ce a Hagia Sophia a redevenit moschee, o parte din mozaicurile bizantine nu mai sunt ușor accesibile publicului. Cu toate acestea, în spatele acestor văluri, putem întrezări imaginea Fecioarei Maria, pe care o regăsim, la fel de maiestuoasă, și în Biserica Sfântul Nicolae (Belivacă).

Și, ca o ultimă dovadă a persistenței culturii bizantine în zilele noastre, de aici și utilitatea redescoperirii ei, vizibila paralelă între imaginile lui Iisus Pantocrator din Hagia Sophia și edificiul craiovean.

Bizanț după Bizanț, spunea Nicolae Iorga.

Bizanț în căutare de Bizanț, am spune noi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a așternut în față cărarea către universul fascinant al unei civilizații apuse, dar nu dispărute.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

By Iulian in Carti 15 aprilie 2022 0 Comment

Lectura e refugiu în fața unor vitregii precum ale vremurilor noastre, așa că nu am ezitat să îl folosesc.

Parallel Lives: Five Victorian Marriages – epoca victoriană a rămas drept emblema respectabilității, mai ales în ceea ce privește instituția căsniciei, dar Phyllis Rose crede că lucrurile au stat mai nuanțat de-atât și explorează relațiile a cinci figuri de marcă ale perioadei ( patru bărbați – Thomas Carlyle, Charles Dickens, John Stuart Mill, John Ruskin și o femeie – George Eliot), cu partenerii lor de viață. Rezultatul este un superbă frescă a jocurilor de putere de tot felul dintr-o relație. Bărbatul e când supus, când tiran, femeie e când victimă, când agresoare. Deși cartea este scrisă într-o cheie vădit feministă, menită a da glas și urmașelor Evei și le pune pe plan (măcar) egal cu al masculilor reținuți de posteritate, Rose are o vervă stilistică irezistibilă, iar lectura merge ca unsă. Vorba unui înțelept, nu mai știu exact cine: Ce contează într-o căsnicie fericită nu este compatibilitatea, ci cum gestionezi incompatibilitatea.

Mythematics – mitologia grecilor antici este izvor nesecat de inspirație, dar chiar nu mi-aș fi imaginat că poate servi la a promova matematica. Pornind de la cele 12 Munci ale lui Herakles (Hercule), Michael Huber propune probleme de tot felul, precum și rezolvările lor. Recunosc, pe unele le-am priceput, pe altele nu, și nu doar pentru că nu e chiar aria mea de expertiză, ci pentru că, în unele cazuri, e vorba de de matematici superioare, de-alea de olimpiadă. Dar tocmai asta este frumusețea acestui inedit demers cultural și științific. Arată matematica în plenitudinea varietății ei, adunând laolaltă aritmetică de bază cu integrale, calcule savante și logică de bun simț. Nu în ultimul rând, este și o pledoarie pentru a cunoaște marile povești ale omenirii, pentru că acestea sunt atât de generoase, încât pot fi folosite în fel și chip.

Life and Society in the Hittite World – probabil că vă mirați că includ aici o carte de istorie, cu un subiect atât de îngust, încât e greu accesibil, dacă nu ai o preocupare apăsată pentru Antichitate și nu cunoști măcar vag această civilizație a Anatoliei, care, la apogeu, era un dușman de temut chiar și pentru Egiptul faraonilor. Însă Trevor Bryce își cunoaște obiectul de studiu atât de bine, încât îl organizează coerent, îl explică impecabil și îl îmbibă cu un umor magnific. Sub penița sa, hitiții prind viață, se dezvăluie cu apucăturile, obiceiurile și specificul loc, astfel încât, la finalul volumului, simți impulsul de a călători în inima Turciei, la Hattușa, pentru a fi acolo, în mijlocul lor. Trevor Bryce nu ne-a lăsat doar un simplu tratat pe o temă anume de istorie, ci ne arată cum se scrie despre istorie, cum se predă istoria, cum se interpretează istoria.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)