Se apropie sezonul premiilor Nobel din 2022, așa că am făcut o incursiune în proza lui Abdulrazak Gurnah, laureatul din 2021, ca o avanpremieră.
Paradis poate fi ușor catalogat drept un bildungsroman, pentru că urmărește evoluția dezvoltării somatice și psihologice a lui Yusuf, un băietan de pe coasta de Est a Africii, dat de tatăl său zălog pentru o datorie unui unchi mai bogat.
Acest simplu transfer de autoritate este cheia înțelegerii finalului cărții, dar și unul dintre motivele pentru care aprob decizia Academiei suedeze în ceea ce-l privește pe scriitorul tanzanian.
Deși evocă mirosurile și culorile și atingerile continentului și meleagurilor natale cu un estetism devotat și eficient, nu se sfiește să compună un tablou lucid al tuturor tragediilor și dramelor care îl macină.
Servitutea ca mod de viață reiese în moduri aproape neplăcute pentru un european. Chestiunile de liber arbitru sau dreptul de a răspunde la abuzuri nu mai sunt de la sine înțelese și, pe parcursul romanului, aproape te temi că inocența lui Yusuf va fi mânjită în fel și chip.
Iar atentate la ea sunt destule, dar niciodată nu sunt descrise printr-o lentilă focalizată. Abdulrazak Gurnah își deapănă povestea, cu toate aluziile și semnificațiile ei, iar noi extragem din ea cât ne lasă subtilitatea gândirii.
Dincolo de drama individului, e admirabil cum autorul reușește să redea complicata frescă a raporturilor sociale, economice și de forță dintr-o regiune puțin spus încurcată.
Avem populații indigene care sunt musulmane, altele care și-au păstrat religiile animiste, avem creditori indieni și negustori arabi, precum și spectrul implacabilei acțiuni a colonialismului european.
Din nou mă văd nevoit să o spun, nimic din toate acestea nu este înfățișat didactic. Totul răzbate din narațiunea care curge agale și ne împinge ușor și pe noi spre deznodământul cu un tâlc pe care motivația juriului Nobel l-a sintetizat bine.
Pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente.
Da, ader la laurii care au fost puși pe fruntea lui Abdulrazak Gurnah.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o doză de Nobel dat pe bune.
Dracula nu s-a întrupat pe meleaguri românești, ci hăt, departe, în mintea unui irlandez cu gust pentru literatură gotică.
Însă atât de împământenit a ajuns, încât până și primărița Craiovei vrea să-i dedice un parc de distracții tematic, deși șesurile oltenești n-au nicio treabă cu tărâmul transilvănean recreat de Bram Stoker.
Iar figura bampirului, care suge sângele poporului, fără discriminare în privința veniturilor și a grupei sanguine, este atât de puternică în mentalul colectiv mondial, că a generat literatură atât de îndestulată, încât, dacă ar fi să luăm chiar și câte un exemplar, am aduna atâta maculatură, de-am putea să reconstituim Castelul Bran.
În această mare de ficțiuni vampirice, să remarcăm existența scurtului roman al lui Terrance Dicks, The Transylvanian Incident.
Autorul a fost unul dintre scenariștii serialului Dr. Who, iar asta se vede în care cărțulia este scrisă. Practic, este îndreptar pentru un film de groază de serie B, fiecare scenă tensionată fiind descrisă astfel încât să provoace în mintea cititorului cadre cinematografice.
Acesta este de fapt un motiv de laudă la adresa scriitorului, care știe pe ce fond deja existent se bazează și știe să trezească anumite condiționări automate. Poate că premisa din The Manchurian Candidate, paranoică sau nu, are ceva fundament în psihologia reală.
Povestea din The Transylvanian Incident este o schiță a celei din Dracula. Doi britanici, tată și fiu, cu o relație haios de tensionată, călătoresc până la noi, pentru a investiga o moarte misterioasă a unui compatriot, căruia i s-a făcut de petrecanie în stil vampiric.
Narațiunea este schematică, dar coerentă, se acumulează și niscaiva tensiune pe ici, pe colo, mari conflicte nu sunt, iar finalul se dezumflă rapid.
Ce este interesant pentru cititorul carpato-danubiano-pontic este, însă, faptul că acțiunea este plasată într-o Românie de după aderare la Uniunea Europeană, care încearcă să pară modernă și să se scuture de obscurantism și superstiții băbești și în care SRI-ul, urmașul temutei Securități, e prezent în tot și toate.
Bineînțeles, personajelor românești din domeniul ăsta sunt schematice, anacronice și ridicol de corect politice (Magda, fată de colonel, trage cu pușcociul și se răstește la oameni), atitudine tipică pentru deja legendară condescendența britanică.
Dar nu lăsați descurajați de atât.
The Transylvanian Incident e o lectură agreabilă pentru o călătorie cu un tren care pleacă la timp și ajunge la timp.
S-au pus ploile, așa că lectura devine un leac împotriva claustrării.
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică – titlul este o descriere succintă și eficientă a acestei cărți, care ar părea desuetă, știind că telefoanele mobile au înlocuit televizorul drept acel curat meșteșug de tâmpenie cu care se confruntă omenirea. Însă procesele mentale pe care Sebastian Bohler le descrie și le exemplifică sunt la fel de aplicabile, iar acele experimente pe care le citează sunt de o varietatea încântătoare. Dincolo de lecțiile despre cum atenția și deciziile îmi sunt pervertite subtil de mijloacele de comunicare în masă, a fost o lecție în sine să descopăr în câte moduri se poate elabora și măsura un test. O metodologie pe care merită să ne-o însușim pentru viața de zi cu zi.
The Art of Choosing – câtă vreme am lecturat această carte, mi s-a părut că titlul ei mai potrivit ar fi Psihologia din spatele procesului de alegere. Însă Sheena Iyengar știe să unifice bogăția de referințe la care recurge pentru a-și ilustra planul de idei, astfel încât, la final, am aprobat această alegere lingvistică. Da, a ști când și ce și cât și cum să alegi e o artă. Ajută, însă, dacă ai în vedere câteva constante ale naturii umane, dintre care două sunt demne a fi menționate: cine are dreptul să aleagă o duce mai bine, dar e indicat ca variantele să nu fie în număr mai mare de 7 (plus sau minus 2). Factorul noutate a fost ușor știrbit de faptul că multe dintre experimentele invocate îmi erau cunoscute din alte lucrări din domeniu, însă această senzație a fost contrabalansată de originea indiană a Sheenei Iyengar, care aduce perspectiva acestei lumi în procesul de alegere, cel mai elocvent exemplu fiind cel al alegerii partenerului de căsătorie.
The Catalyst – oare de ce n-au reușit guvernele lumii, inclusiv cel român, să își convingă populațiile să se vaccineze, dacă erau convinse că era atât de util s-o facă? Construind un model de descifrare psihologică, dar și de comunicare practică, impecabil din punct de vedere logic, Jonah Berger ne arată care sunt barierele care ne ies în cale când încercăm să trezim chiar și cea mai insignifiantă dorință de schimbare în mintea cuiva. RIDICA: Reactanță, Inflexibilitate, Distanță, Incertitudine, Coroborarea argumentelor. Pentru fiecare dintre aceste componente sunt prezentate cauze și posibile soluții. Or fi modelele teoretice greșite toate, așa cum spune adagiul, dar unele chiar sunt revelatoare! Iar studiul de caz cu campania anti-fumat din Thailanda este senzațional.
A Whiff of Death (Respirația morții) este un roman fără cusur într-ale suspansului, mai profund din punct de vedere psihologic decât tot ce-a plasat scriitorul în universul roboților și al legilor lor și e excelent documentat, grație formației de bază a lui Asimov.
Într-o facultate de chimie, un doctorand este găsit mort într-un laborator, aparent din cauza unei neglijențe proprii, însă profesorul îndrumător nu e convins și se înhamă la a aduce lumina într-un caz care e mai tenebros de la zi la zi.
Lumea academică este considerată îndeobște mai plictisitoare și mai puțin violentă decât cea a mafioților sau finanțiștilor sau avocaților, însă autorul o construiește atât de plastic, încât simți că ești acolo, în mijlocul unor conflicte de ambiție care pot varia de la meschine la ucigătoare.
I s-a imputat lui Asimov răceala caracterizării personajelor, însă aceasta nu se aplică și aici. Protagonistul are o personalitate aparte, care influențează modul cum interacționează cu ceilalți și, implicit, cursul acțiunii. Profesorul Brade este moale, șters, șovăielnic, nesigur de postul său, aproape că te enervează văzând cum alege să se comporte în anumite situații, însă are o integritate irezistibilă, care ni-l face simpatic.
Ultimul, dar nu cel din urmă aspect care distinge această carte de altele ale lui Asimov este modul cum acesta structurează narațiunea. Mecanismul său este simplu și de o eficiență maximă – de fiecare dată când are loc o dezvăluire care schimbă lucrurile sau când un eveniment ne deturnează convingerile sau când personajul principal are o revelație pe care nu ne-o împărtășește și nou, afurisitul, capitolul se încheie.
Ce să faci, n-ai de ales decât să îl începi pe următorul.
Și tot așa până la final, când îți dai seama că timpul a trecut neobservat și îi dai dreptate subsemnatului.
O istorie a emoțiilorumane de Richard Firth-Godbehere este o lucrare erudită despre exact ce arată titlul.
Și când spun erudită, vă rog să luați cuvântul cu a mai tare accepțiune a lui, pentru că autorul rulează concepte filosofice, religioase și psihologice de la Platon la daoiști, de la Sfântul Augustin la Freud, de la indienii Vedelor la chinezii lui Mao.
Și credeați că vă cunoașteți emoțiile? Că le puteți identifica și numi precis?
O să vă provoc una complexă, un cocktail de dezamăgire și frustrare, spunându-vă că habar n-aveți.
Așa cum mi-am dat seama eu însumi câte stări de spirit îmi poate provoca o carte.
De aceea, în loc de o recenzie standard, o să vă prezint câteva dintre emoțiile pe care le-am încercat citind-o.
Am regăsit povești familiare, precum mitul peșterii din Republica de Platon sau lecțiile din Baghavad-Gita, dar răsucite în a servi vasta aventură intelectuală la care s-a înhămat Firth-Godbehere, trăgându-ne după el (REVELAȚIE).
Am simțit o oboseală feroce în anumite momente, când mă chinuia să pricep anumite explicații sau excursuri (SURMENARE).
Am constatat cât de europo-transatlantico-centrist sunt, descoperind de câtă bogăție emoțională dau dovadă popoarele africane (UMILINȚĂ).
M-am revoltat un pic văzând poemul If al lui Rudyard Kipling, care e, totuși, un manual de bărbăție, interpretat în cheie mai degrabă negativă (FURIE).
Am înțeles că orice fel de moment mai greu al meu a fost cândva trăit și depășit cumva de altcineva (ÎNZDRĂVENIRE).
Am acceptat că vânătoarea de vrăjitoare n-a dispărut niciodată și mi-am propus să nu cad niciodată pradă ei (CONȘTIENTIZARE).
M-am lăsat pătruns de gândul că a simți suferința, îndoiala, neliniștea, nerăbdarea și alte emoții pe care le considerăm îndeobște negative mă fac, până la urmă, om.
Pe mine și pe voi și pe toți ceilalți.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru această cartea grea, frumoasă și utilă (RECUNOȘTINȚĂ).
Aceasta este o ediție specială a incursiunii pe tărâmul literaturii SF, deoarece toate romanele sunt rodul succesului unuia dintre cele mai mai mari jocuri pe calculator făcute vreodată – Starcraft, care a făcut și obiectul unei analize culturale detaliate din partea-mi
De precizat că m-am limitat la cărți gravitează în jurul jocurilor Starcraft și Starcraft: Brood War, iar această decizie a fost cauzată de simplul motiv că le cunosc foarte bine și am putut astfel aprecia cât a reușit literatura să extindă universul ludic.
Liberty’s Crusade – foarte bun ca aperitiv pentru a pătrunde în lumea conflictelor acerbe din Sectorul Koprulu, romanul lui Jeff Grubb reia practic firul narativ al campaniei Terran din Starcraft, din perspectiva personajului eponim, Michael Liberty, reporter al canalului principal de știri al Confederației, ajuns alături de Jim Raynor, Sarah Kerrigan și Arcturus Mengsk în timpul evenimentelor deja cunoscute. Deși factorul suspans este astfel redus simțitor, rămâne interesantă senzația de a parcurge acele misiuni memorabile de la firul creep-ului (glumă pentru cunoscători).
I, Mengsk – așa cum îl arată și titlul, romanul lui Graham McNeill îl are în prim-plan pe Arcturus Mengsk, liderul grupării The Sons of Korhal, ulterior împărat al așa-numitului Terran Dominion. Cartea îi urmărește evoluția din adolescență până la momentele ulterioare înfruntărilor din Starcraft: Brood War și încearcă să ilustreze cum au apărut și s-au manifestat acele trăsături care reies atât de bine din joc: charisma, caracterul duplicitar și lipsa de scrupule, precum și să justifice ambivalenta relație cu fiul său, Valerian, personaj din seria Starcraft II. Partea de tinerețe are o semnificativă componentă de SF militar, vădind influențe din clasice ale genului, precum Starship Troopers sau The Forever War. Cea a maturității încearcă să înnoade legăturile cu firul narativ central al jocului și reușește mulțumitor, deși anumite conflicte psihologice păcătuiesc prin schematizare sau melodramă. O lectură inegală, dar niciodată plictisitoare, cu o fină aluzie în titlu (vezi creația de căpătâi a lui Augusto Roa Bastos).
Nova – fanii acestui univers ludic și-aduc poate aminte că Blizzard avea la un moment dat în portofoliu un joc intitulat StarCraft Ghost, care urmărea peripețiile unei protagoniste pe nume Nova, aparținând acestei clase de asasini ai rasei Terran. Proiectul a fost abandonat, spre cumplita durere a fanilor de pretutindeni, dar personajul a fost recuperat și s-a regăsit ulterior în seria Starcraft II. Romanul lui Keith DeCandido ne dezvăluie devenirea unei fete blânde dintr-o familie de rang mare de pe Tarsonis (nefericita planeta-capitală a Confederației), înzestrate cu telepatie și telekinezie, în cea mai de frunte membră (exceptând-o pe Sarah Kerrigan, bineînțeles) a temutului ordin Ghost. Tragică și bine scrisă, povestea urmărește două fire narative principale, unul al Novei zbătându-se să supraviețuiască în subteranele societății și celălalt al investigatorului special, cinic și integru, ca un Marlowe futurist, desemnat să îi dea de urmă. Paginile care transpun abilitățile telepatice ale Novei sunt remarcabile și, pe alocuri, pline de umor și compasiune. Cartea beneficiază pe deplin faptul că n-are mult de conectat cu narațiunea principală din Starcraft, calitate pe care romanul de mai jos o exploatează încă și mai mult.
Speed of Darkness – încă de la primul capitol al acestei cărți de Tracy Hickman am simțit că va fi o experiență specială. Atacul înfricoșătorilor Zergi asupra unei colonii neajutorate de oameni este redat cu o intensitate și o brutalitate care m-au pus într-un fel de Lockdown (altă glumă pentru cunoscători) și n-am mai putut-o lăsa din mână. Grosul poveștii se petrece undeva pe planeta Mar Sara, cam în timpul evacuării acesteia (misiunea IV din campania Terran) și urmărește un grup de infanteriști ai Confederației, între care și protagonistul (un simplu Marine), în încercarea de a recupera un obiect de mare însemnătate (cei care au jucat Starcaft cam știu despre ce emițător este vorba). Marea calitate a romanului este acea senzație de deznădejde, împotriva căreia acești soldați condamnați se încăpățânează să continue lupta. Și ce luptă! Există o scenă în care este implicat un Mutalisk (zburătoarea aceea cu țipete sinistre), blocat în mijlocul unei clădiri. Înfiorătoare și pasionante pagini! Mai mult, modul cum personajul principal începe să întrezărească adevărul din spatele condiționării mentale la care fusese supus ca parte a antrenamentului e coerent și cutremurător și învestește finalul cu aerul unei superbe și dureroase mântuiri. O carte extraordinară, indiferent că ați avut de-a face cu Starcraft sau nu.
Canicula ne împinge la adăpost, iar acolo adastă lectura:
Think the Opposite – o colecție de panseuri despre cum să gândești non-conformist (mă feresc de expresia aia anglo-saxonă, uzată până la sațietate), dar și despre cum să acționezi sănătos, toate venind de la un mare om de publicitate, Paul Arden, director de creație la Saatchi & Saatchi. O carte de auto-ajutorare tipică din punct de vedere al conținutului, dar nu și al prezentării. Fiecare mini-capitol beneficiază de ilustrații surprinzătoare, iar tandemul imagine-text trezește un interes aparte, te provoacă la a decoda intenția autorului, care e un as al comunicării. Unde mai pui că unele sfaturi sunt însăși întruchiparea bunului simț: Suflecă mânecile și pune-te pe treabă.
Knights in Training – subtitlul acestei lucrări e cea mai bună explicație a ce își propune – Ten Principles for Raising Honourable, Courageous and Compassionate Boys. Heather Haupt, mamă de trei feciori, a dezvoltat un sistem de a-i educa inspirat din ucenicia și ideologia cavalerilor medievali. Bineînțeles, ne referim la versiunea idealizată a acestei tagme socio-războinice, fapt pe care însuși autoarea îl recunoaște. Se vede că aceasta aparține și păturii evanghelic-conservatoare moderate din America, în special când vine vorba de educația religioasă, însă ansamblul practicilor ei este sănătos și lumea ar fi un loc infinit mai bun, dacă măcar o parte din părinți ar pune măcar o parte dintre ele în aplicare. Dinamica relațiilor dintre sexe e mai complicată ca niciodată, însă de cavaleri avem nevoie oricând. Mă gândesc numai la nemuritoarea replică din încheierea capodoperei lui Christopher Nolan: Because he’s not our hero. He’s a silent guardian, a watchful protector. A dark knight.
Formula – la cât de strident-motivațional sună titlul și subtitlul acestei cărți, te întrebi cum de s-a apucat mai vechea noastră cunoștință, Albert-Laszlo Barabasi, fizicianul transilvănean de etnie maghiară, ajuns profesor de frunte peste ocean, să scrie așa ceva. Însă, volumul nu e nici pe departe o rețetă, ci mai mult o examinare a fenomenului succesului, despicat în mai multe așa-zise legi, lucide și necesare conștientizări ale faptului că a ajunge să fii mare și tare nu neapărat despre ce faci doar tu, ci și cred ceilalți despre asta. Remarcabil este că, dacă în anumite privințe lucrarea este ca un duș rece, în altele este încurajatoare. Trebuie să fim buni, foarte buni în orice întreprindem, dar să și avem grijă ca alții să afle. Și să spună altora la rândul lor. Nu pot să nu închei cu sfatul pe care un cursant și om foarte drag mie l-a primit de la tatăl său și pe care mi-a făcut privilegiul de a mi-l împărtăși: Băi, poți să te faci ce vrei în viață. Chiar și tinichigiu. Dar să fii un tinichigiu pe care îl caută lumea.
Am invocat de mai multe ori de-a lungul timpului Fereastra lui Johari, ca mijloc de auto-cunoaștere.
În cadrul ei, cel mai interesant cadran mi se pare cel al părerile altora despre tine, acele lucruri pe care nu le știai, dar ți le relevă alții.
De aceea, mărturiile unui străin care s-a aflat în mijlocul unor evenimente decisive din istoria românilor mi se par neprețuite, oricât de părtinitoare ar fi.
Iar când sunt scrise cu un condei atât de inspirat precum al Rosei Goldschmidt Waldeck, valoarea lor sporește întreit.
Jurnalistă americană din perioada interbelică, autoarea s-a găsit în România în acele luni puțin spus zbuciumate care debutat cu înfrângerea Franței în Al Doilea Război Mondial, moment când Germania se înstăpânește, indirect, dar nemilos, asupra țării noastre, fiind martora terorii regimului legionar, precum și a prăbușirii acestuia, după conflictul cu mareșalul Ion Antonescu.
Cazată la Athenee Palace, luxosul hotel de pe Calea Victoriei, R. G. Waldeck beneficiază de contacte cu personaje sus-puse, uneori influente în mod insidios, decadente și pitorești.
Portretele pe care le realizează acestora sunt sarea și piperul lecturii, pentru că populează relatarea despre acea perioadă (seacă până și la Mihail Sebastian, care a trăit-o pe pielea lui) cu oameni în carne și oase, care construiesc o veritabilă faună a luxului și corupției și care mă liniștesc întrucâtva.
La noi a fost întotdeauna așa, nu acum mai rău.
Poate că ăia de-acum sunt mai inculți, atâta tot.
Mai mult, Athenee Palace poate fi citit ca o descriere a modului cum o mare putere acționează în a devia, controla și acapara opinia publică și modul de gândire al locuitorilor unei alte țări.
Naziștii pe care Waldeck îi intervievează nu sunt brutele din filme, sunt oameni stilați, coerenți în argumentele lor și generoși în acorda mici concesii celeilalte părți.
Nu o dată mi se părea că citesc o versiune de demult a campaniilor de dezinformare care au tulburat și tulbură scena mediatică a românilor și ajung până la discuțiile din tramvai sau de la colțul blocului.
Aceste popoare europene deveniseră ele însele din ce în ce mai indiferente față de democrație, care le era prezentată în termeni de libertate de gândire și libertate de exprimare, dar care în termenii experienței lor de zi cu zi însemna mai ales libertatea de a muri de foame. Am constatat că nu mai mult de zece la sută din populația continentului european era preocupată de libertatea europeană sau era suficient de motivată pentru a lupta să o păstreze. În ceea ce privește restul de nouăzeci la sută, oamenii erau în parte inconștienți de adevărata natură a umbrei lui Hitler, în parte o priveau cu indiferență și în parte erau gata să meargă pe mâna Fuhrer-ului.
Asta scria R. G Waldeck în 1940.
Înlocuiți Hitler cu Putin și, dintr-odată, e 2022!
De-asta e bine să citim istorie.
Ca să ne dăm seamă că nu trebuie doar să ne considerăm mai deștepți decât înaintașii noștri.
Mai trebuie să și fim.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a demonstrat că și Micul, nu doar Marele Paris a fost ocupat de nemți la un moment dat.
E aproape deplasat din partea mea ca, pe canicula asta, să vă vorbesc despre Înghețat, o carte care, fidelă titlului, se petrece într-o regiune muntoasă, iarna.
Dar, fie pe plajă, fie în pridvorul unei cabane înconjurate de brazi, romanul lui Bernard Minier are darul de a umple relaxarea de vacanța cu acea componentă de inteligență care separă popoarele deștepte de cele naive, care citesc cărți siropoase (acest din urmă eufemism îmi aparține, distincția vine de la Mircea Eliade).
Povestea începe cu o descoperire macabră – un cadavru de cal de rasă, decapitat, jupuit parțial de piele și atârnat deasupra unei văi, lângă o uzină parțial dezafectată.
Ineditul acestei brutalități nu pune în mișcare doar o investigație ale cărei ramificații sunt greu de rezumat, ci și un amestec de interes intelectual și încordare emoțională a cititorului, care simte dintru început că va avea de coborât în inima întunericului, acolo unde sălășluiesc cele mai înspăimântătoare impulsuri umane.
Dar nu se poate sustrage curiozității, cea mai mare dintre calitățile neutre ale omului.
Fără cusur redactat, Înghețat dovedește că între literatură și film nu este o relație unilaterală. Nu doar prima artă e sursă de inspirație pentru a doua, ci și invers.
Atât structura romanului, cu planurile sale narative paralele, care converg la un moment dat, cât și atmosfera multor momente sunt impecabile transpuneri romanești ale unor tehnici și motive cinematografice deja clasice. Îmi vine în minte acum modul detaliat în care personajul principal, comandantul Servaz, caută în amănunt în camera fetei care avusese o soartă crudă și neașteptată. De la rând te aștepți să dea peste un amănunt relevant și dureros. Iar autorul are inteligența (și cinismul) să nu lase asta să se întâmple.
Protagonistul, că tot l-am amintit, pare a avea origini mai vechi decât metodele cinematografice de compunere a atmosferei. În el am i-am regăsit pe Philip Marlowe al lui Raymond Chandler sau pe Sam Spade al lui Dashiell Hammett, adică detectivul nu lipsit de defecte, nu strălucit precum Sherlock Holmes și nici savuros precum Hercule Poirot, dar neabătut și integru.
Ce distinge, însă, traseul către dezvăluire și dreptate al cărții lui Bernand Minier de ale confraților din trecut este că nu reprezintă doar opera lui Servaz, oricât de meritorie ar fi activitatea acestuia.
Totul se întâmplă ca rod al muncii în echipă, în care tentaculele informative ale unuia, agilitatea fizică a altuia sau autoritatea juridică a celor de mai sus se combină pentru a pune stavilă și a răzbi prin hățișul monstruos al crimelor de tot felul.
Demonii sunt printre noi.
Numai împreună le putem dejuca oribilele planuri.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură intensă, parcă făcută pentru o coloană sonoră de Hans Zimmer.
Sportul, practicat sau, mai degrabă, privit, e parte integrantă din viața noastră, așa că mi-am spus să citesc câteva cărți de non-ficțiune chiar din acest domeniu. Și ce lecturi pasionante au fost!
What We Think About When We Think About Football – dacă te duci la un meci de fotbal, e greu să vezi în spectatori niște filosofi rasați, însă Simon Critchley ne demonstrează că aceste două direcții ontologice nu sunt incompatibile. Profund cunoscător al sportului-rege, dar și tobă de carte într-ale evoluției înțelepciunii milenare, autorul atacă diverse subiecte, de la contradicția capitalism-socialism pe care o prezintă fotbalul, la estetica aparte a jocului lui Zidane. Simpatic este faptul că Critchley nu își neagă condiția de înrăit suporter al lui Liverpool, ba chiar o canalizează pentru a-și ilustra și mai abitir panseurile. Care sunt scrise într-un limbaj elevat, dar niciodată inaccesibil. Iar dacă, microbist aflându-vă, vă sperie ideea de a citi, merită măcar și vă aruncați o privire pe coperta ediției românești, cu citatul ei delicios din Jean-Paul Sartre: Jocul de fotbal se complică mult prin apariția echipei adverse.
Nadia și Securitatea – că Zeița de Montreal a fost în mijlocul unui păienjeniș de informatori și delatori e lucru știut. Însă chiar și așa, volumul imens de documente pe care îl consultă și organizează Stejărel Olaru relevă o societate comunistă în Nadia Comăneci n-a fost o vedetă, ci mai degrabă o victimă a propriului succes. Nu e personaj real al acestei povești aproape neverosimile care să nu fi dat cu subsemnatul la Secu’. Iar imaginea lui Bela Karolyi care rezultă din această carte este a unui veritabil protagonist odios hollywoodian, cu nimic mai prejos de Charles Boyer în Gaslight, film care a dat numele unei întregi categorii de abuz psihologic. Ca și în volumul despre Maria Tănase, autorul nu excelează prin stilistica textului, care e destul de plat, dar acest este un neajuns minor, față de amploarea dezvăluirilor pe care ni le oferă. Cartea lui Stejărel Olaru merită citită în tandem cu a lui Ioan Chirilă. Ambele sunt biografii, dar sunt de părți diferite ale fațadei.
Love Game – un titlu cu tâlc, în care primul cuvânt are multiple sensuri, toate regăsindu-se în tenis, sportul care este pentru disciplinele individuale ce este fotbalul pentru cele de echipă: un fenomen global care tinde către a deveni un fel de religie. Elizabeth Wilson trasează istoria tenisului din epoca victoriană și până în debutul anilor 2010 și prezintă cu un condei puțin spus inspirat cum mentalitățile din acest sport le-au prefațat sau le-au oglindit pe cele din societate. Portretistă de mare clasă, autoarea readuce în atenție figuri uitate, dar nu mai puțin fascinante, din perioada romantică a tenisului, precum Suzanne Lenglen sau Helen Wills, iar unul ca Ilie Năstase, cu care eu, unul, nu m-am mândrit niciodată, nu mai e doar o notă de subsol caricaturală în povestea sportului alb, ci expresia vie a unui stări de spirit din epocă. Am savurat cartea asta ca pe un Fedal clasic.
