jamie dornan | Caiet de insemnari

Cârcotașii spun că Hercule Poirot al lui Kenneth Branagh și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Eu spun că de-abia acum, cu A Haunting in Venice, a căpătat o viață a sa.

Precedentele două ecranizări ale nord-irlandezului – Murder on the Orient Express și Death on the Nile – aveau de dus greaua povară a unor predecesori iluștri.

Acum, Branagh este liber să se joace și o face într-un mod încântător.

Prima sa decizie inspirată a fost să mute acțiunea din tradiționalul conac englezesc într-un palat venețian.

Veneția!

Acest oraș fascinant, pitoresc la suprafață, dar lugubru în măruntaie.

Apoi, având și sprijinul intrigii în sine, plasate în preajma Halloweenului, a îmbogățit schema clasică a Agathei Christie – una, două crimuțe, suspecți blocați în același loc, aparențe înșelătoare și dezvăluiri bine dozate – cu o atmosferă parcă desprinsă dintr-un roman gotic clasic, cu fantome, blesteme și camere în care nu ești niciodată singur.

Și pentru că Veneția are deja propria-i moștenire de artă și decadență, Branagh-regizorul nu mai are nevoie să imprime mizanscenei acel luciu apăsat din precedentele pelicule, iar rezultatul este desăvârșit din punct de vedere estetic.

Funcționează această întâlnire între cerebral și mistic?

Ba chiar bine de tot!

Poate nu întâmplător, din noianul de scene memorabile ale filmului, una se distinge – prima întâlnire dintre Poirot și vorbitoarea cu morții jucată cu mult stil de proaspăt oscarizata Michelle Yeoh.

Material și spiritual, scepticism și superstiție, e practic tensiunea perpetuă în care ne desfășurăm existența.

Un duel de o grandoare discretă, prilejuit de farmecul a doi mari interpreți.

Nici ceilalți actori nu sunt de lepădat. Tina Fey, Kelly Reilly, Camille Cottin, Riccardo Scamarcio, Ali Khan, Emma Laird, Kyle Allen sau Jamie Dornan (care își perfectează reabilitarea de după Fifty Shades of Grey) compun acel colectiv de figuri interesante și dubioase indispensabil oricărui mister agathachristian.

Cât despre puștiul Jude Hill, mai să nu-l recunosc în acest rol de Dexter (cel din desenele animate) pe băietanul adorabil din Belfast. Kenneth Branagh nu l-a ales acolo doar pentru drăgălășenie, ci pentru un talent în toată legea.

A Haunting in Venice îmi va bântui gândurile ceva timp de-acum încolo.

Dar nu mă va înfricoșa.

Dimpotrivă, îmi va face plăcere.

A trăi pentru a-ți povesti viața.

O sintagmă propusă prima dată de Gabriel Garcia Marquez, dar cu care rezonează și mulți cineaști.

John Boorman are Hope and Glory.

Giuseppe Tornatore are Nuovo Cinema Paradiso.

Alfonso Cuaron are Roma.

Iar acum, Kenneth Branagh are Belfast, o relatare despre o copilărie fericită și ștrengărească, dar și zguduită de conflicte interconfesionale și marcată de morbul exodului celor dragi.

Dacă prima temă, a ciocnirilor dintre catolici și protestanți este specifică orașului nord-irlandez, a doua este dureros de familiară și pentru noi, românii.

Câte familii n-au fost oare sfâșiate de aceste impulsuri antagonice, dorința de a trăi mai bine și cea de a păstra bunul imaterial și intangibil al comunității în care te-ai născut, ai crescut, ai iubit și ai conviețuit cu ceilalți?

Ca și predecesorii săi, Branagh construiește narațiunea în jurul unui copil adorabil (fiecare se rememorează astfel, nu?), jucat aici de Jude Hill, prin ale cărui interacțiuni cu ceilalți se conturează alte figuri mature, care i-au marcat existența într-un fel sau altul.

Primii sunt părinții, interpretați cu aplomb de Caitriona Balfe și inspirată reținere de Jamie Dornan, aceasta din urmă având astfel propria ocazie să se mântuiască artistic, după ce partenera-i din catastrofalul 50 Shades of Grey, Dakota Johnson, o face într-un alt film de la această ediție a Oscarurilor – The Lost Daughter.

Belfast a câștigat un premiu relevant pentru cea mai mare calitate a sa – Best Oustanting Cast by a Motion Picture – la Screen Actors Guild. Asta distingi în aceste memorii audio-vizuale ale lui Branagh, dincolo de meșteșugul regizoral, că omul sfințește locul, că la creșterea unui copil sănătos emoțional contribuie tot satul, fiecare oferindu-i ceva spre a-și dezvolta personalitatea.

Nu știu dacă e o întâmplare, dar, la Oscaruri, nominalizări au prins acei membri ai distribuției care oferă cele mai duioase momente – bunicii. Afecțiunea trainică, ironic-arțăgoasă dintre Judi Dench și Ciaran Hinds este, probabil, idealizată și filtrată de memoria autorului, dar are și ceva universal. Citeam undeva că, pentru cei mici, a crește și alături de bunici și a-i vedea stingându-se e una dintre cele mai valoroase și trainice lecții de umanitate.

Dacă n-ar fi ratat niște categorii esențiale, precum imaginea sau montajul, Belfast, cu povestea sa dulce-amăruie și atât de dragă membrilor Academiei, ar fi fost cel mai periculos concurent pentru The Power of the Dog al lui Jane Campion.

Chiar și așa, însă, marchează un moment unic și greu de repetat din analele Oscarurilor, deoarece Kenneth Branagh a devenit singura persoană din istoria acestor premii care a primit de-a lungul carierei nominalizări la șapte (!) categorii diferite.

Asta înseamnă o viață trăită pentru și prin film.

Ar fi frumos să îl văd primind statueta pentru cel mai bun scenariu original, deși are și acolo o concurență acerbă, din partea unui alt mare cineast pe care o astfel de onoare l-a ocolit până acum – Paul Thomas Anderson și al său Licorice Pizza.

Oricum ar fi, Belfast este de văzut, pentru că veți râde multișor, veți plânge nițel și veți simți imboldul să îi sunați pe cei de departe, să le spuneți cât vă lipsesc.