Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Sezon de Oscar 2024 – The Zone of Interest

Auschwitz.

Istoria omenirii este presărată cu găuri negre, dar prin aceasta, din cauza magnitudinii ororii și a multitudinii evocărilor ei, pare a se fi scurs tot sufletul omenirii.

Oscarurile au răsplătit multe creații cinematografice menite a transmite măcar o părticică din această rană purulentă a umanității, iar acum o fac din nou prin atenția acordată peliculei The Zone of Interest.

Autorul ei, Jonathan Glazer, știe că noi știm.

Știm cum se petreceau lucrurile acolo.

Știm ce pățeau oamenii captivi acolo.

Știm la ce nivel de bestialitate ajungeau aceia care îi aruncau ca pe vreascuri către Shoah.

Bazându-se pe această precondiție, cineastul construiește un ansamblu de secvențe care au un singur scop – să oblige privitorul să recompună mental coșmarul din detalii strecurate în cadre de o remarcabilă banalitate.

Practic, este o repetată aplicare a modelului prezentat de afișul filmului.

Meritul lui Jonathan Glazer este că găsește diversitate și precizie în această unică rețetă.

O scenă de scăldat cu cenușa din lagăr plutind pe râu.

O grădină pitorească în prim-plan, cu coșuri fumegânde în plan secund.

Copiii scăldându-se, iar printre chiotele lor, țignalul și fumul trenurilor morții.

The Zone of Interest ar fi un joc interesant de atenție, dacă n-ar fi atât de dureros.

Jonathan Glazer își face cunoscută intenția de a lucra asupra minții spectatorilor în mod asumat, începându-și pelicula cu un ecran negru și sunete aluziv-înspăimântătoare pe fundal.

Doamna care supraveghea sala de cinema în care eram ne-a spus foarte îndatoritor:

Să știți că așa e filmul, nu e o problemă la noi.

Dar cel mai limpede reiese că The Zone of Interest nu e documentar, ci operă de ficțiune, cu toată libertatea și subiectivitatea inerente, din felul cum sunt creionate cele două personaje principale, comandantul lagărului și soția sa.

Christian Friedel e departe de a fi vreun Ubermensch. E adus de spate, n-are mușchi, ci burtică, nu strălucește de inteligență și are aerul unui corporatism mediocru, care vede doar KPI-uri și promovare.

Dar, în stil ceaușescian, mai că nu-l consideri la fel de odios precum consoarta, extraordinara Sandra Huller. Mersul total inestetic, coafura ridicolă, manifestările scârboase față de servitoare îți aduc în față o ființă demnă de dispreț și te ajută să constați că regimul nazist (ca orice dictatură, de altfel) nu a fost făurit doar de apucați ideologic, ci și de ariviști respingători, care au profitat cu nonșalanță de ură generală îndreptată împotriva unui anume grup etnic sau social.

Acum mi-a dat prin cap că, dacă Academia are probleme în a alege între Lily Gladstone și Emma Stone, poate supăra și capra, și varza, dându-i Oscarul Sandrei Huller pentru Anatomie d’une chute, luând în calcul și contribuția ei actoricească de aici.

Am folosit cuvântul ”aproape” la început.

Există numeroase exemple din timpul Holocaustului de mici gesturi care te reconciliază cu ideea de umanitate.

Unul dintre ele își găsește locul în The Zone of Interest.

Două scene în contrapunct, care reinterpretează foarte adecvat aleasa poveste Hansel și Gretel și care, deși stridente în realizare, sunt ca o cheie de boltă a întregului film.

Mai sunt și oameni printre noi.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Sezon de Oscar 2024 – The After

Lungmetrajele sunt grosul oricărui sezon de Oscar, precum și cele care ne absorb interesul.

Însă, deseori, în josul listelor nominalizărilor, la secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, se găsesc producții remarcabile care prezintă și avantajul că nu îți răpesc mult timp.

De câțiva ani am descoperit beneficiile îndreptării atenției și spre acea zonă.

Iar acum, în 2024, am din nou confirmarea că nu greșesc procedând astfel.

The After ni-l prezintă pe un șofer de taxi din Londra, care poartă pasageri încolo și încoace, fiind părtaș la crâmpeie din ridicolele sau tragicele lor zbateri.

Ce nu știe aproape niciunul dintre acești călători este că protagonistul duce povara unei tragedii cumplite.

Aproape niciunul, pentru că, la final, unul dintre ei îi oferă un scurt, dar, sperăm, decisiv moment expiator.

Asta e tot ce se întâmplă în scurtmetrajul realizat de Misan Harriman.

Nu e mult, dar e arhisuficient din punct de vedere emoțional, pentru că suntem martori ai tragediei despre care vorbeam.

Iar impactul ei este ca un pumn de boxer într-un stomac învățat cu delicatețurile.

De aceea, puținul care urmează e ca o nevralgie insuportabilă, iar acel minuscul gest dobândește valoarea unei mântuiri providențiale.

La toate trăirile pe care ni le stârnește această mică poveste contribuie și interpretarea lui David Oyelowo.

Deși îl vedem doar douăzeci de minute, rolul său are complexitatea și consistența unei veritabile partituri de Oscar.

The After își merită locul în acest sezon al premiilor Academiei Americane de Film.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

Sezon de Oscar 2024 – Perfect Days

Hirayama curăță toalete publice.

Hirayama este aproape fericit.

Cele două afirmații nu se contrazic, ci îl caracterizează pe protagonistului filmului Perfect Days.

Întors pe tărâmul ficțiunii, după o lungă și ilustră activitate de realizator de documentare, Wim Wenders ne propune o poveste care, văzută de departe, pare a fi ruptă din deja vechiul Nou Val Românesc.

Personajul nostru are o rutină a lui, pe care regizorul ne-o prezintă în detaliu, în mod repetat.

Dar estetica lui Wenders nu e menită să te agaseze, forțându-te să privești pe cineva cu lingura-n ciorbă sau cu țigara-n gură sau pur și simplu stând, ci are darul să te introducă în personalitatea taciturnă, dar plăcută a personajului.

Există o scenă chiar la început, în care Hirayama udă niște flori, apoi se dă un pic înapoi și le privește cu drag.

Apoi, iese pe ușă și primul lucru pe care îl face este să privească spre cer cu voioșia celui care știe că începe un nou episod din aventura vieții.

În jurul acestei atitudini, pelicula construiește elegia rutinei și a micilor gesturi și întâmplări care sunt ingrediente a acelui concept greu de definit, numit îndeobște ”fericire”.

Dar Perfect Days nu se limitează la a fi doar înduioșător și amuzant.

Scenariul are inteligența să ne arate și cum această existență ordonată poate fi tulburată sau îmbogățită de evenimente neprevăzute.

În contrapunct, în fiecare noapte care urmează unei zile din programul de o rigoare kantiană al lui Hirayama, Wim Wenders compune sublime secvențe onirice, care nu sunt narațiuni suprarealiste, ci urmează mai degrabă ipoteza mai credibilă, potrivit căreia visele sunt modul prin care creierul filtrează reziduuri cognitive și emoționale acumulate în starea de veghe imediat anterioară.

O altă calitate a scenariului este că nu face apologia vreunei filosofii zen de viață. Hirayama îți câștigă iremediabil simpatia, dar crâmpeie din istoria sa personală lasă să întrevadă un trecut deloc ferit de tragedii.

Și atunci nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă nu cumva impecabila sa rutină este pavăza care protejează un suflet măcinat de traume.

Orice îndoială, orice ambiguitate, orice reflecție se risipește, însă, când Hirayama zâmbește.

Când o face, automat zâmbim și noi.

Încerc să îmi aduc aminte dacă am văzut vreodată în vreun film vreun zâmbet mai fermecător.

Și zău dacă reușesc.

Iar zâmbetul nu e singurul cadou pe care ni-l face actorul Koji Yakusho. Figura sa e o întreaga geografie a expresivității reținute și perfect dozate, cu văi de disconfort, câmpii de seninătate și coline de bucurie.

S-a vorbit mult despre toaletele acelea publice și ce spectaculoase sunt.

Nu zic nu, dar mai impresionant mi s-a părut declarația de dragoste pe care Wim Wenders o face orașului Tokyo.

Sub ochiul său de cineast, dar și de documentarist, metropola deseori prezentată drept apăsătoare și ultratehnologizată se umanizează, iar vechiul și noul coexistă armonios.

Perfect Days nu e un film perfect.

Dar m-a ajutat să am o zi perfectă.

O zi aproape fericită.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Sezon de Oscar 2024 – La sociedad de la nieve

Te instalezi și tu frumos, ca omu’, să vezi La sociedad de la nieve, știind că e lăudat, că e nominalizat la Oscar, că e o poveste despre supraviețuire și solidaritate în condiții de vitregie maximă.

Și așa și e, dar cum decurge și cum te pocnește în față sunt lucruri la care nu te aștepți, chiar și dacă ești documentat în prealabil.

După o scurtă și idilică expozițiune, care ne arată cum se compune colectivul de tineri uruguayeni care se va urca în avionul fatidic, urmează intensa scenă a accidentului, care îi aruncă pe supraviețuitori într-o zonă înzăpezită din Anzi, unde natura e superbă, dar nemiloasă.

Dezastrul aviatic e șocant, dar nu e singular în analele cinematografiei, așa că, dacă ai ceva experiență în domeniu, treci ușor peste senzația pe care ți-o provoacă.

Dar acesta nu este decât primul sfert de oră.

Supliciul de-abia începe.

Cei rămași în viață sunt animați de cele mai bune instincte de cooperare.

Nu există conflicte pe resurse, ci pe idei.

Iar aceste idei se vădesc, pe măsură ce privațiunile se întețesc și nevoile primare își cer drepturile.

Atunci începe partea cea mai neplăcută pentru spectator.

Neplăcută, nu pentru că ar fi explicită, dimpotrivă e doar sugerată, ci pentru că, exfoliind stratul ideatic a ce numim civilizație, te pune mental în aceeași situație, iar concluzia pe care o tragi este că ai proceda la fel.

Este o întoarcere la origini, dar, și aici e meritul scenariului și al actorilor, nu e un regres.

E o radiografie lucidă a ce a făcut ca omenirea să supraviețuiască pe o planetă care nu le-a vrut musai binele.

Realizat cu mult meșteșug de J.A. Bayona (autorul cutremurătorului El Orfanato), chiar la locul real al accidentului, La sociedad de la nieve e însuflețit de o distribuție foarte dedicată.

Deși interpreții se disting individual, mai ales la început, privațiunile (și machiajul aferent, foarte reușit) nivelează trăsăturile, astfel că, în marea albă a omătului andin, palpită firav de viață un grup de încăpățânați.

Da, la final, n-am avut încotro și m-am raliat părerile pe care le auzisem anterior vizionării.

La sociedad de la nieve nu e despre moarte, e despre viață.

Despre scânteia care nu stinge, chiar când suflă asupră-i stihii nimicitoare.

E bine că există Oscarurile.

Mai afli despre câte un astfel de film, care te pune față în față cu natura umană primordială, aceea pe care am acoperit-o cu straturi, straturi de constructe psihice și sociale.

Dar care e acolo, n-a dispărut niciodată.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

Comedia românească și-a dat definitivatul

După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.

Sezon de Oscar 2024 – Maestro

Gata, s-au anunțat și nominalizările la Oscar pentru 2024, așa că începem formal un nou sezon de comentat și chibițat cinematografic.

Neoficial, am făcut-o de cu vară, după cum puteți vedea în lista de la finalul articolului, însă acum discutăm la obiect.

Și o să încep cu un film despre care am o părere mai proastă decât media generală, care dă puncte lui Maestro din respect pentru subiect, nu neapărat pentru valoarea filmică.

A Star is Born cel din 2018 a fost o revelație din multe puncte de vedere – Lady Gaga actriță, Bradley Cooper cântăreț și tot Bradley Cooper regizor.

În această din urmă ipostază, dincolo de preaplinul stilistic care caracterizează pe orice interpret trecut de partea opusă a camerei, Cooper a vădit reale calități și tot mapamondul, aici incluzându-mă și pe mine, a așteptat să vină cu un proiect și mai meseriaș realizat.

Dar Maestro e, fără înconjur vă spun, un regres în această privință.

Potrivit realizatorului, este un proiect realizat din pasiune, iar aceasta se vede, dar nu e neapărat un avantaj.

Leonard Bernstein a fost o figură marcantă a muzicii secolului XX, însă aș minți, dacă aș spune că știu multe despre el, dincolo de acele strălucite lecții publice.

Bănuiesc că Bradley Cooper s-a documentat temeinic, dar cum ales să îi compună biografia filmică n-a fost cea mai fericită alegere.

Maestro are două părți distincte stilistic.

Prima, însumând cam o treime din peliculă, te ia pe repede înainte prin tinerețea dirijorului-compozitor, perioada în care se pun și bazele relației ambivalente cu soția sa, actrița Felicia Monteleagre. O expozițiune în alb-negru, corect realizată, care se vrea stilată, dar pe care angajamentu-ți de spectator alunecă și nu se prinde deloc.

La un moment dat, Maestro se potolește și devine o dramă familială, în care sărmana soție are de luptat cu dedicarea soțului pentru muzică, dar mai ales cu homosexualitatea sa.

Agitația anterioară lasă locul unor secvențe prelungi, în care Cooper-regizorul vrea să ne arate cât de bine joacă Cooper-actorul et comp.

Cum spuneam, nu sunt expert în Leonard Bernstein, dar, chiar și în condiții de neștiință, tot am simțit că Bradley Cooper a exagerat în a-l portretiza pe marele ecran. Există scene prelungi în care actorul nu face decât să ne atragă atenția ce accent meseriaș sau manierisme fără cusur îi redă. O etalare de abilități interpretative, dar umanitatea nu se întrupează.

Cam la fel procedează și cu egal de talentata Carrey Mulligan. Totuși, în cazul ei, se întrevede o oarece evoluție emoțională, de la toleranță la frustrare, totul culminând cu trăirile dureroase dinspre deznodământ.

Un moment des invocat din Maestro este prelunga secvență a concertului în care Bernstein dirijează o simfonie de Mahler într-o catedrală. E un tur de forță în materie de realizare, recunosc, dar, încă o dată, gesturile lui Bradley Cooper sunt dincolo de limitele credibilului.

Ca să fiu sigur că nu vorbesc cu păcat, am căutat filmarea cu Bernstein cel real. Am avut dreptate.

Una e emfaza autentică a dirijorului, alta e agitația peste măsură a actorului.

Maestro e bine reprezentat la Oscarurile de anul acesta.

Dar, în afară de machiaj, care a suscitat la rându-i mari controverse, nu va câștiga la nicio categorie.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Melodramă pe doi piloni

Deborah Kerr și Cary Grant.

Doi actori fermecători și stilați.

Și ei au pus umărul la legenda Hollywoodului de odinioară.

Și tot ei susțin povestea melodramatică din An Affair to Remember.

Filmul regizat de Leo McCarey are două părți distincte.

Prima ni-i prezintă pe cei doi pe un vas de croazieră. Amândoi sunt angrenați în alte relații, dar hazardul ajutat de spațiul restrâns al vaporului și pârdalnica de atracție reciprocă îi aduce unul în brațele celuilalt.

La finalul croazierei, fac un pact inteligent:

Își dau întâlnire peste șase luni în vârful lui Empire State Building (nu chiar unde s-a cocoțat King Kong, un pic mai jos). Dacă vor fi amândoi acolo, vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar zeița Fortuna, care le-a surâs aducându-i împreună, e crudă și nestatornică.

Și așa începe cea de-a doua parte a peliculei, cea care pune la grea încercare logica chiar și celor mai siropoase spirite.

Există câteva scene memorabile sau simpatice și în bucata aceasta, cele mai multe având-o în prim plan pe Deborah Kerr, dar, dacă n-ar exista acumularea afectivă anterioară, s-ar duce dracului șandramaua, vorba poetului.

Însă mă întorc la acea primă parte, pentru că este desăvârșită.

Umorul, somptuosul și romanticul se îmbină cu o omogenitate care transformă acel vas de croazieră într-un veritabil Eden care plutește pe valurile line ale visării, purtându-i pe un Adam și pe o Evă grațioși și parcă desprinși dintr-o eră spre care tânjim cu toții. Nu pentru luxul pe care îl epatează, ci pentru frumusețea pe care o etalează.

Secvența popasului la Villefranche-sur-Mer e splendidă la puterea a doua, atât vizual, cât și emoțional, iar cea a debarcării de la New York e o capodoperă de umor non-verbal a doi dintre pilonii pe care Hollywoodul s-a înălțat și a cucerit lumea.

Deborah Kerr și Cary Grant.

The Blues Brothers & Sisters

Suntem în 1943 și în Statele Unite ale Americii apare un film menit a promova contribuția populației de culoare la cultura americană de început de secol XX.

Pare ciudat, cunoscând segregarea care domnea atunci pe cele meleaguri, dar rațiunea de a fi a acestei pelicule se vădește la finalul ei, când apare un îndemn de a sprijini efortul de război prin achiziția de titluri de stat.

Așa carevasăzică, era un efort de propagandă, destinat a canaliza și capta sprijinul acestui segment al publicului.

Avem a mulțumi cinismului autorităților de atunci, pentru că Stormy Weather este o producție încântătoare de la un cap la altul.

Povestea din filmul regizat de Andrew L. Stone este subțirică și e mai mult o înșiruire de pretexte prin care diverși artiști au ocazia să presteze muzical sau dansant.

Protagoniștii sunt un veteran din Primul Război Mondial (Bill Robinson) și o artistă în devenire (Lena Horne), care întâmpină diverse obstacole în relația sentimentală, din cauza condițiilor de recesiune și a unor cariere fluctuante.

Însă totul e bine când se sfârșește cu bine.

Documentându-mă nițel, am aflat că Bill Robinson era deja trecut bine de prima tinerețe la momentul realizării filmului, ceea ce explică de ce numerele sale dansante sunt simpatice, dar nu neapărat spectaculoase. Nu-i bai, pentru că interpretul compensează cu zâmbetul larg și voioșia molipsitoare a atitudinii.

De cealaltă parte, Lena Horne era la începutul unei cariere strălucite, așa că impresionează prin calitățile vocale, cel mai bine puse în valoare prin melodia care dă și titlul peliculei.

Suită de momente de agreabile pe tot parcursul său, Stormy Weather explodează pur și simplu în secvența de final, care are loc în faimosul Cotton Club și ni-l prezintă pe legendarul Cab Calloway în plenitudinea energiei sale frenetice.

Și tot atunci are loc dansul fraților Nicholas, care e pur și simplu uluitor.

Și nu ca valoare documentară, ci de-a dreptul atletică.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât a spune:

Ladies and gentlemen, give a big round of applause for The Blues Brothers & Sisters!