Vara e anotimpul plăcerilor, zice-se.
O zi întreagă n-am făcut decât să contribui la validitatea acestui aforism, gustând din varii delicii pe care le găsim pe cuprinsul județului Dolj.
Înainte de periplul hedonist am participat la o serie de ateliere pe teme de blogging și alte daraveruri de-ale online-ului, organizate sub egida unei organizații al cărei membru sunt onorat să fiu – Asociația Bloggerilor Olteni (ASBO).
Ascultând povețele ample ale vorbitorilor, specialiști în varii manifestări ale ceea ce numim rețele sociale, mi-am dat seama că nu voi putea prea curând sau chiar niciodată să transform blogul unde citiți aceste rânduri într-o afacere sui generis, pentru că asta înseamnă să mă dedic prea mult timp unor aspecte la care nu mă pricep și cu care nici nu prea rezonez, dar și pentru că îl văd ca pe un instrument de jurnalism personal, iar asta înseamnă să nu faci concesii în privința sincerității și integrității conținutului.
Vorba ceea, ”Dacă nu deranjează pe nimeni, nu e presă, e publicitate”.
Radu Afrim a simțit asta pe propria piele din partea-mi.
După învățămintele blogărești a urmat prima rundă sibaritică, reprezentată de niște pizze cât roata carului de la Praz Vegas. Pantagruelic nu m-am comportat, dar am uitat că nu aia era ora mea de prânz.
A urmat deplasarea la Domeniul Coroanei Segarcea, unde am înțeles ce înseamnă aportul istoriei.
Spunea cineva, mai în glumă, mai în serios, că poezia s-a mutat din cărți pe etichetele sticlelor de vin. Ați observat și voi, probabil, câtă silința își dau o cramă sau alta în a plăsmui povești care să sporească savoarea și noblețea licorilor pe care le produc.
La Domeniul Coroanei Segarcea, creativitatea n-are nevoie să fie împinsă peste limite, pentru că beneficiază de apartenența la un trecut august. Detaliile tehnice ale clădirii și dependințelor datând de când veacul trecut se năștea, suprafața vasta de cultivare a viței de vie și pitorescul amplasării întregului complex viticol și-au răsfrânt o parte din impresie asupra vinurilor pe care le-am gustat.
Căci da, aici s-a consumat al doilea episod de plăcere senzorială al zilei.
Pentru că nu sunt un adept doar al lui Epicur, ci și al stoicilor, dar și pentru că era o căldură dogoritoare, m-am limitat a degusta în cel mai pur sens al cuvântului, precum tovarășul cu numele de mai jos, care, la chiolhanurile cu membrii Politburoului ținea toasturi cu apă, în timp ce ceilalți erau siliți a bea votcă, fapt care le dezlega limbile în moduri care tot lor le erau funeste ulterior.
Ghid prin semnificațiile unor game de vinuri interesante conceptual, precum Minima Moralia sau Vardo, ne-a fost un om mare la stat și la sfat, Radu Rizea, căruia i-am găsit mental cel puțin trei potențiale roluri într-un viitor remake hollywoodian al Dacilor lui Sergiu Nicolaescu.
Pe la chindii am poposit la Port Cultural Cetate, unde personalitatea de poet gurmand a lui Mircea Dinescu și-a găsit o expresie deplină.
M-au fermecat rapid îmbinarea dintre opere de artă risipite care încotro, arhitectura de demult, valurile Dunării, acest drum fără pulbere, și vaga dezordine în care erau lăsate toate, curat atitudine de om înclinat spre liric.
Dar nu cred că bucatele rustice cu care am fost serviți ar fi avut gust mai bun, dacă scândurile pontonului pe care m-am tolănit ar fi fost geluite și potrivite la milimetru.
Nu, scârțâitul lor de fiecare dată când mă foiam, ca să mai fac loc în stomac vreunei înghițituri de zacuscă arzătoare întregea plăcerea, pecetluită de un apus de soare pentru care alde Francois Millet ar fi lăsat baltă Barbizonul.
Unde mai pui că fundalul sonor a fost asigurat de formația Gogu-Iancu, al cărei aer kusturician n-a scăpat răsplătit de niște bancnote care mi-au părăsit portofelul, dar și de un imprompu muzical lui Constantin Gaciu (care e legat în mintea mea de primul sezon din minunata emisiune Vedeta populară), însoțit de la fel de talentatul său fiu Cosmin și de o cobză de pe vremea lui Zavaidoc.
Credeți că am picotit pe drumul de întoarcere?
Ei aș, nu ne-a lăsat Marius ”Mache” Matache, care ne-a obligat să îl acompaniem în potpuriul său de melodii folkisto-patriotice.
Așa sunt zilele mele.
Una bună, zece rele, în care trebuie să lucrez la a sorta mai multe amintiri plăcute decât poate bietul meu creier să proceseze.
