Poliamoria cu Mumia

Aveam vreo cinșpe ani când m-am înamorat de o Mumie.

Spre finalul vacanței de vară, vine G. la mine. Fusese elev al părinților mei și devenisem amici.

Îmi zice:

– Hai la film!

– Ce film?

– Îi zice The Mummy, nu știu prea multe despre el.

M-am dus și bine am făcut, pentru că atât de mult mi-a plăcut, că eram chitit ca, în prima zi de școală, să îi fac o reclamă monstruos de acerbă.

A venit deschiderea anului și, printre colegi, era unul care îl văzuse la rându-i.

Și așa au curs ”Bă, mai ții minte…!” sau ”Bă, da’ aia cu…!” sau ”Ba nu, aia cu…!”, încât am mobilizat restul găștii de băieți să mergem să îl vedem in corpore.

Și, liceeni fiind, nu prea aveam bani, dar era unul mai înstărit în ziua aia, așa că s-a oferit să îi sponsorizeze pe faliți.

Până a doua zi, când urma să își recupereze contribuția benevolă, bineînțeles.

Zeul Shai (al norocului la egipteni – n.m.) a fost de partea noastră, pentru că finanțatorul a găsit o bancnotă măricică pe jos în zona casei de bilete, forfotind de lume, și, în ciuda celor mai bune intenții de a-l găsi pe posesor, intenții care au ținut vreo cinci minute, a fost nevoit să și-o însușească, spre satisfacția financiară a întregului grup.

Și iote așa am văzut iar The Mummy.

Și mi-a plăcut și mai abitir.

La ceva timp după aceea, l-am văzut încă o dată, la un cinematograf cu niște condiții tehnice mult mai slabe.

Și plăcerea mi-a sporit încă și mai și.

De atunci, l-am văzut în toate felurile și mediile digitale posibile și imposibile și am rămas îndrăgostit de filmul ăsta.

Și de ce nu?

E un amestec impecabil de acțiune, horror, romantism și umor.

Introducerea aia fabuloasă, cu vocea lui Oded Fehr îmi dă fiori de drag, chiar și acum.

Imaginea statuii roase de timp, la fel.

Scena bătăliei care urmează e ca un gong care te anunță că începe distracția.

Egiptul antic e reconstituit superb, iar acolo unde realizatorii își permit libertăți cu acuratețea istorică, o fac în sprijinul narațiunii.

Brendan Fraser e arătos, dinamic și amuzant.

Rachel Weisz e simpatică, erudită și amuzantă.

John Hannah e amuzant da capo al fine.

Arnold Vosloo e arătos, impozant și înfricoșător, mai ales când nu e întreg.

Kevin J. O’Connor e odios și amuzant.

Omid Djalili e ridicol și amuzant.

Mizanscena pe care o conduce regizorul Stephen Sommers pare a se păstra proaspătă și antrenantă de parcă ar fi păstrată în natron.

Coloana sonoră a lui Jerry Goldsmith, un veritabil Osiris al muzicii de film, te teleportează pe malurile Nilului și în Valea Regilor în doi timpi și trei mișcări.

Adolescent pasionat de istorie, am fost ispitit să aflu cine a fost în realitate Imhotep, ce era Cartea Morților sau care era treaba cu zoomorfizarea aia a zeilor.

Și, cum primul amor nu se uită niciodată, pentru mine nu există dezamăgitorul The Mummy Returns, prostescul The Scorpion King sau atât-de-prost-că-nu-merită-menționat-ul The Mummy din 2017, cu care s-au compromis alde Tom Cruise sau Russell Crowe.

Mulți zic că The Mummy nu e decât Indiana Jones răsucit.

O fi, dar acolo nu îl iubești decât pe Harrison Ford.

Aici e poliamorie în toată regula.

Propagandă cu ștaif

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!

Încă un strop de nemurire

În vremuri atinse de morbul unei dezorientări amețitoare, merită să ne întoarcem la aceia care au propus varii metode de a rămâne stabili, fizic și psihic.

Iar unii dintre ei chiar își asumă provocarea asta ad literam – dervișii rotitori.

Adepții ai sufismului, aceștia își întemeiază ritualurile și învățăturile pe scrierile lui Jalal-ud-Din, cunoscut mai ales sub numele de Rumi.

Mistic persan din secolul al XIII-lea, este autorul unor poeme care transcend religia și granițele.

Când citești câte unul din Oceanul sufletului, simți într-adevăr cum te afunzi într-un univers al căutării interioare, uneori incredibil de familiar, alteori teribil de îndepărtat.

Multe dintre aceste poeme încep precum fabulele, iar simpla lor interpretare în această cheie este benefică în sine.

Însă, este limpede precum o apă cristalină de munte că scopul lor este de a reconcilia plăpândele ambiții și trăiri omenești cu viziunea unei eternități căreia îi aparținem doar vremelnic.

Omului modern nu îi cade prea bine un astfel de îndemn la umilință, iar eu, om modern fiind, n-am fost străin de acest disconfort.

Totuși, am observat că, lecturând versurile excelent potrivite în română de Otto Starck, își face loc în mintea mea și un dram de seninătate, de detașat amuzament față de zbaterile existenței.

Iar acest neprețuit beneficiu pe care mi l-a transmis cartea s-a conjugat cu aceeași fascinație pe care am simțit-o parcurgând și alte comori ale culturii universale, precum suratele de mai jos, care au primit Oceanul sufletului cu bucurie în rândul lor, fără a mai ține seama că le separă milenii sau limbi diferite sau idei diferite.

Cei de la UNESCO au dreptate.

Există un patrimoniu material al umanității.

Și există și unul imaterial.

Și nu știu dacă nu cumva acesta din urmă este cel mai de preț.

Republica de Platon

Etica Nicomahica de Aristotel

I, Ching

Baghavad-Gita

Edda

Mic manual de campanie electorala de Quintus Tullius Cicero

Cântecul Nibelungilor

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat să sorb încă o picătură de nemurire.

O capodoperă pentru care am plătit prea mult

Irene Nemirovsky a fost o mare scriitoare.

Ce am întrezărit în volumul care reunește două scrieri mai scurte – Dușmanca și Balul – s-a vădit indubitabil în Suita franceză.

O carte care, prin însăși valoarea ei multiplă, s-ar fi impus fără dificultăți chiar și în peisajul atât de august al literaturii franceze, dar care beneficiază și de aura tragismului și a miracolului regăsirii.

Evreică de origine, Irene Nemirovsky a fost victima antisemitismului încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial (în 1938 i s-a refuzat cetățenia) și a ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul ocupației germane, unde a murit în 1942.

Fiicele ei au supraviețuit, însă, și au salvat manuscrisele mamei lor, iar în 2004 a apărut această mărturie extraordinară a perioadei pe care autoarea o descria și o recompunea literar chiar în timp ce evenimentele se desfășurau, iar tăvălugul istoriei se apropia funest chiar de ea.

Dincolo de scriitura impecabilă, de finețea pur umană cu care sunt trasate personajele, de coerența și empatia cu care sunt priviți și francezii, și germanii (în special în partea a doua, intitulată Dolce), impresionează și chiar cutremură precizia și obiectivitatea cu care Irene Nemirovsky descrie reacțiile unei țări înfrânte și relațiile ambivalente dintre ocupați și ocupanți (ceva similar am regăsit și în Le dernier métro al lui Francois Truffaut).

În romanele sale, excelente de altfel, Patrick Modiano încearcă să exorcizeze traumele ocupației germane, însă o face având de partea-i detașarea dată de timp.

Irene Nemirovsky și-a asumat o sarcină infinit mai grea:

Să rămâne fidelă idealurilor sale estetice și umaniste, chiar când destinul său psihic și biologic era călcat în picioare.

O asemenea tărie de caracter ar merita un premiu Nobel postum dublu, atât pentru Literatură, cât și pentru Pace.

Azi e Ziua Națională a Franței, iar în mijlocul celebrărilor, ar merita ținut un moment de reculegere în memoria unei femei care ne vorbește cu blândețe, compasiune și umor chiar și dincolo de moarte.

Merci pout tout, Irene Nemirovsky!

Vorba multă, sufocarea omului

Se apropie ziua națională a Franței, așa că merită să explorăm un film recent produs în Hexagon și tupilat în cotloanele Netflixului.

Îi spune Oxygène și, bineînțeles, primul lucru pe care ți-l trezește în minte este nemuritorul album al lui Jean-Michel Jarre.

După ce se estompează nostalgia sintetizatoarelor, se impune rapid cadrul în care narațiunea are loc.

Într-o raclă criogenică, de unde provenind, nu ni se spune, o femeie se trezește, se decuplează de la tot felul de perfuzii și este informată de un asistent virtual că nivelul de oxigen este pe la 33%, cifră care nu arată prea bine, oricum a-i întoarce-o.

Neștiind cine și ce face în acest spațiu strâmt și înțesat de tehnologie, protagonista are de parcurs un intens traseu anamnezic și deductiv pentru a supraviețui.

Premisă de vrai suspense, augmentată de decizia curajoasă a regizorului Alexandre Aja și a scenaristei Christie LeBlanc de a ține claustrați alături de Melanie Laurent, obligându-ne să îi împărtășim limitele motrice și trăirile care pleacă de la disperare și o iau înspre mai rău.

Mais, mahleuresement, pe măsură ce amintirile se adună și decodarea acestei situații in extremis se derulează, se acumulează și hibele.

Și nu cele logice dereglează impresia cel mai mult, ci acelea emoționale. Deși vocea placidă a lui Mathieu Amalric, merituos omolog al lui Douglas Rain (HAL 9000) sau Kevin Spacey (Gerty în Moon) îi reamintește captivei că oxigenul se duce și se tot duce, aceasta se lansează în tirade și monologuri patetice, mai adecvate unui cabinet de psihoterapie, unde ventilația este bună și continuă.

Iar mă văd ajungând la replica plină de năduf a unui personaj din Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, iritat că sesiunea de împușcături a dat prea rău în vorbărie:

Are we making French movies now?

Mântuirea acestui ancienne păcat cinematografic franțuzesc este expresivitatea lui Melanie Laurent, care, indiferent ce îi dă scenariul de făcut, o face cu o intensitate organică.

Mai ajută și niște cotituri și dezvăluiri, care însumate, ne trec prin multe dintre angoasele prezentului: criza epidemiologică, etica experimentelor științifice, pro-life vs. pro-choice sau spectrul unei catastrofe globale.

Așa că, deși se mai îneacă în propriile-i elucubrații, Oxygène e o gură de aer suficient de proaspăt, încât să merite o sesiune de une heur et demi de inhalații lejere.

Cei patru P ai marketingului modern

Conform teoriei clasice a marketingului, enunțată de Philip Kotler, cei patru P sunt Produsul, Prețul, Plasarea și Promovarea.

Dar vremurile se schimbă, iar acum cei patru P sunt Personalizare, Personalizare, Personalizare, Personalizare.

Dacă nu mă credeți, uitați-vă numai la jucătorii de la Wimbledonul care stă se încheie; Djokovic are o semnătură stilizată pe toate articolele, Federer are inițialele numelui îngemănate, iar Nadal nu ne-a oferit la ediția această ocazia să admirăm taurul schematic de pe încălțări.

Nu e de mirare că setea de personalizare este insațiabilă și se manifestă în toate colțurile economiei de piață.

Iar întru astâmpărarea acestei nevoie vine Goodiebags.

Conform propriilor spuse, această firmă își propune să consolideze conexiunea dintre o marcă și aceia care o consumă sau o poartă sau o folosesc, prin înlesnirea realizării unor materiale promoționale personalizate, rezultând o experiență, plăcută și utilă.

Afirmația de mai sus, cum că personalizarea nu mai cunoaște limite în zilele noastre e susținută și de varietatea ofertei celor de la Goodiebags.

Aveți un prieten cu mentalități mai curioase, dar la care țineți mult și ați vrea să-i faceți niște cadouri personalizate?

E greu de crezut că nu veți găsi ceva pe Goodiebags care să i se potrivească.

Ce mi se pare interesant este că astfel de produse personalizate pot fi folosite și în scopuri care transcend comercialul.

Marketingul este și arta de a plasa în sfera publică o idee.

Eu, unul, de pildă, susțin de ceva vreme pe aceea a folosirii și refolosirii sacoșelor de cumpărături, pentru a limita astfel utilizarea pungilor de plastic, care încep să sufoce natură și pe noi toți odată cu ea.

Pe o sacoșă precum cea de mai sus i-aș ruga pe cei de la Goodiebags să inscripționeze mesajul M-a folosit ieri, mă folosește și azi, mă va folosi și mâine, aș adăuga o planetă Terra zâmbitoare și pun prinsoare că n-aș mai stârni mirare în rândul precupeților și precupețelor când le-aș preciza că nu e nevoie de pungă de plastic.

Ba mai mult, îndrăznesc să-mi imaginez că ei înșiși ar începe să propună asta clienților.

Hai că se poate!

Vloggeri de la care am furat meserie și spirit

În munca mea, care are de-a face cu educația, aplic o câtime din teoria care mi-a trecut prin fața ochilor și o mulțime de lucruri pe care le-am șterpelit ideatic de la diverși mentori sui generis, printre aceștia aflându-se și câțiva pe care i-am cunoscut prin intermediul audio-vizualului.

Sir David Attenborough – de la el am învățat să iubesc și mai abitir natura, să o privesc mai îndeaproape, să înțeleg ce are loc în sânul ei și să o protejez oricum pot.

Sir Kenneth Clark – de la el am învățat că a fi elevat și accesibil sau amuzant și doct nu sunt antagonisme ireconciliabile, precum și că arta e singura care nu minte, dacă știm să îi deslușim secretele.

Jacob Bronowski – de la el am învățat cât de pasionantă este aventură științifică a umanității, cum poți explica unui literat chestiuni exacte, precum și că nu trebuie să-mi fie teamă să îi ating pe oameni.

Robert Hughes – de la el am învățat că există o noimă și în arta modernă, care, deseori, nu este decât o pată de culoare spoită pe o pânză, precum și cea mai frumoasă metaforă a rolului lui Van Gogh în evoluția picturii.

Michael Wood – de la el am învățat că, deși a fi istoric înseamnă a fi obiectiv, asta nu exclude uimirea și încântarea în fața realizărilor unei civilizații.

James Burke – de la el am învățat că erudiția și ironia se potențează reciproc, precum și puterea demonstrațiilor practice.

John Romer – de la el am învățat că istoria nu este doar studiul marilor personalități, ci și al vieții de zi cu zi, al plăcerilor, aspirațiilor și tragediilor ei.

Bettany Hughes – de la ea am învățat că e nevoie și o atingere feminină în studiul și, mai ales, interpretarea istoriei.

Neil Oliver – de la el am învățat că, pentru a înțelege viață din vremuri îndepărtate, e nevoie să înduri privațiuni, precum și că accentul scoțian e bloody great.

Nigel Spivey – de la el am învățat de ce producem artă și de ce avem nevoie de ea.

Her Story

Tema gemenilor nu este rară în cinematografie, dar e atât de generoasă cu posibilitățile dramatice, încât încă mai descopăr exploatări remarcabile ale ei.

The Dark Mirror, de pildă, ne oferă ocazia de a o urmări pe Olivia de Havilland în dublul rol a două surori identice, care sunt suspectate de crimă la pachet, pentru că una dintre ele i-a făcut felul unui doctor.

Deoarece poliția, întruchipată de un simpatic și chiar sfătos detectiv jucat de Thomas Mitchell, nu reușește să dea de capul unui alibi dual compact, apelează la un psiholog (Lew Ayres), care acceptă să le examineze pe cele două gemene, inevitabil devenind vârful unui triunghi sentimentalo-maniacal.

Suspansul urmează o matcă destul de limitată, însă propune un interesant tangaj al percepțiilor și dedublările, precum și scăpărări de inteligență sau umor, precum afirmația unui martor, care se declară pregătit să jure pe un teanc de Biblii.

Nu e o surpriză să observi ușurința și finețea cu care Olivia de Havilland pendulează între paranoia și anxietate, între psihopatie și fragilitate, însă a-i vedea arsenalul etalat atât de amplu este o încântare în sine.

Regia lui Robert Siodmak este una de clasică de studio a anilor ’40 hollywoodieni postbelici, însă impresionează modul cum suprapune imaginile cu dubla ipostază a actriței, suficient de subtil, încât, furat și de intensitatea unor scene, nu simți cusătura de montaj, așa cum decenii mai târziu, tot o ochești pe cea de la lupta dintre cei doi Jet Li din The One.

Un comentator al acestui film opina că psihologia de la care pornește trama narativă este tributară unui freudianism depășit, făcând analogia cu o altă peliculă contemporană de gen, Spellbound a lui Hitchcock.

Sunt de acord că natura umană este infinit mai complicată, însă astfel de povești simplificate îți arată una dintre direcțiile în care să privești, pentru a desluși măcar prin ceața densă a psihicului uman.

Vorba aceea: Toate modelele sunt rele, dar unele sunt utile.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Caniculă sau ploaie, lectura merge înainte.

România în 100 de ani – un mare prieten al românilor, dar un și mai mare prieten al adevărului, istoricul Oliver Jens Schmitt (pe care l-am descoperit la o excelentă ediție a emisiunii Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu), comprimă un veac de evoluție a societății de pe meleagurile mioritice într-un mod admirabil de coerent. Din prezentarea sa reiese că apucăturile naționaliste contemporane nu sunt o noutate, că antisemitismul a fost o realitate incontestabilă și că legionarismul n-a murit o dată cu Zelea Codreanu, ci s-a perpetuat cu brio în perioada comunistă. O sinteză care precis a iritat pe mulți, dar care ne scutură puțin de complexele și iluziile cu care suntem hrăniți de generații.

Zapping prin științe – deși o astfel de lucrare generalistă pare superficială, credeți-mă, cu toată bunăvoința pe care am avut-o, n-am putut să citesc mai mult de două-trei secțiuni într-un calup de lectură. Nu doar pentru că pe fiecare două pagini alăturate, sunt prezentate tematici variate, de la genetică la fizică cuantică, dar modul cum este organizată informația suscită reflecții aparte. Colectivul de autori, în frunte cu Ivan Kirilow și Lea Milsent, are o preocupare anume în a arăta cum a evoluat un anume concept în știință de-a lungul istoriei, cu accent pus pe controverse, fapt care m-a făcut să cred că acest fetișism pe care unii îl arată tehnologiei și ramurilor ei în prezent este orice, numai științific nu. O carte de avut în bibliotecă, chiar și de către umaniști.

The Age of Surveillance Capitalism – chiar mai deunăzi citeam că Google este sub investigație de către autoritățile Uniunii Europene sau că aplicațiile mobile de sănătate par a stoca mai multe informații decât ar fi cazul; crâmpeie din vastul tablou cu accente apocaliptice pe care îl zugrăvește Shoshana Zuboff în această lucrare monumentală. Autoarea este revoltată împotriva pierderii intimității la care consimțim aproape fără să ne dăm seama, iar rezultatul este un rechizitoriu subiectiv, dar formidabil de documentat împotriva a tot ce este rețea socială sau motor de căutare. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că se întoarce în istorie pentru fiecare dintre componentele eșafodajului său de idei și recurge la nume mari ale gândirii universale, de la Karl Marx la Hannah Arendt sau Emile Durkheim. Lectura a fost grea, nu a fost plăcută, dar la capătul ei am simțit că, într-adevăr, chiar în momentele când scriu aceste rânduri, se dă o luptă pentru însăși esența umanității, iar cine vrea să și-o păstreze va avea de ales între confort și libertate. Iar cea din urmă e, totuși, cea mai de preț.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Shang Tsung al cuvintelor

Teoria de la care pornește Dumitru Țepeneag este cam așa:

În muzică, printr-o ”fugă” se înțelege un anumit tip de compoziție sau de tehnică de compoziție contrapunctuală de origine barocă care se aplică unui număr fix de părți melodice (numite voci) ale ansamblului unei piese muzicale în care numitele voci se interferează și/sau se repetă după un anumit algoritm.

O fugă începe cu o temă principală, „subiectul”, care se va auzi succesiv mai apoi la toate celelalte voci, în imitație; când toate vocile au expus tema, „expoziția” e completă; Acest lucru e urmat uneori de un pasaj de legătură, sau „episod”, dezvoltat din materialul tematic expus anterior; expunerile ulterioare ale subiectului se fac în tonalități înrudite.

Privit de sus, romanul său Zadarnică e arta fugii este exact ilustrarea literară a structurii muzicale de mai sus.

Când ești în mijlocul său, însă, cuvântul ”fugă” se întoarce la sensul său originar, de goană nebunească, la care ești supus și nu i te poți opune.

De-abia începi să conturezi mental o versiune a naratorului care aleargă după un autobuz și îl prinde în ultimul moment (sau nu), că scriitorul strică iar narațiunea, o ia de la capăt, o mută spre personajele secundare sau episodice pe care le întrezărești ici și colo, te derutează și te năucește, precum Shang Tsung din primul joc Mortal Kombat, care se metamorfoza în fiecare dintre luptători și îți mâncă zilele (și bara de viață), cu ce aveau mai afurisit.

Ce enerva la Shang Tsung și e de admirat la Dumitru Țepeneag este modul cum aleg să se preschimbe și momentul când o fac. Acușica ai impresia unei relatări reci, precum Sub-Zero, apoi vine o variantă sinistră precum Scorpion când își scoate masca, ca brusc să nu ai nici un cordon ombilical cu realitatea, precum Goro cel cu patru mâini.

Dar autorul nu e vreun consumator de halucinogene care se pune pe scris imediat după doza zilnică. Stilul său denotă o siguranță a demersului literar formidabilă de-a dreptul. Niciun cuvânt nu mi s-a părut nelalocul lui, nicio tranziție, oricât de suprarealistă ar fi, nu vădește cusături sau fisuri.

Literatura este spațiul supremei libertăți, iar Dumitru Țepeneag și-o exercită fără să încalce avertismentul ală care la băuturile alcoolice pare ipocrit:

A se consuma responsabil.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un autor care merită infinit mai multă atenție din compatrioților, adică a noastră, a românilor.