Rusu’ e om complicat.
Una dintre axiomele pe care le-a enunțat domnul V., care mi-a fost mentor în multe, și pe care am găsit-o ilustrată în fel și chip, inclusiv în Laur de Evgheni Vodolazkin.
Aici, însă, autorul ne deschide și o poartă către profunzimea sufletului rus, dându-se ocazia să îl privim dinăuntru, ca în jocurile de tip First Person Shooter.
Povestea lui Arseni, care devine, pe rând și în același timp, tămăduitor, pelerin sau ascet ne poartă prin multitudinea de stări și trăiri tipic ale rușilor de care v-ați izbit oriunde v-ați întâlnit cu ei: misticism, agonie, violență, contemplație, patimă și alte câte și mai câte.
Inițial, romanul mi se părea echivalentul literar al filmului Ostrov al lui Pavel Lungin, însă neologismele mi-au relevat că Vodolazkin are ambiții mult mai înalte.
Când a apărut primul cuvânt nelalocul lui de modern am crezut că e vreo scăpare a traducătorului. De, de la prea multă concentrare asupra arhaismelor, mi-am zis.
Apoi, a mai apărut unul. Și încă unul. Și paragrafe întregi scrise de parcă m-aș fi pomenit citind ceva de prin Vest.
E prea de tot să fie o coincidentă sau o stângăcie editorială, am conchis.
Așa că am început să fiu mai atent la metamorfozele auctoriale și narative.
Și mi-am dat seama că am în fața ochilor și a minții un moment literar epocal.
Acela în care rusul, fără să se abată de la niciuna dintre trăsăturile sale, se dezvăluie și se oferă întru înțelegere acelora din exterior care au suficientă minte și deschidere a o face.
Și, ca răsplată pentru această atitudine, Vodolazkin împânzește narațiunea cu un umor pe, iertată fie-mi impietatea, nu prea l-am găsit la greii precum Tolstoi sau Dostoievski.
Poate doar la Cehov, în forme fine.
Însă în niciun caz atât de autoironic precum în cazul de față.
Poftiți, domniile voastre, o mostră de toată frumusețea ideatică:
[…] Că doar așa e rusul – el nu e doar cucernic. Vă aduc la cunoștință pentru orice eventualitate că el mai e și neînfrânat și necruțător, și că la el orice se poate transforma pur și simplu într-un păcat de moarte. Că aici linia de despărțire e așa de subțire, că voi, ticăloșilor, nici nu puteți înțelege.
Sau încă una și mai și:
[…] L-au primit ca pe un om ale cărui scopuri nu sunt întru totul limpezi. Dar când s-au convins că sfârșitul lumii este singurul său interes, au început să se poarte cu el cu mai multă căldură. A lămuri data sfârșitului lumii li s-a părut multora o preocupare demnă de cinste, căci în Rusia erau iubite țelurile de mare anvergură.
Adăugați la asta inteligența cu care Evgheni Vodolazkin îmbibă povestirea cu o mulțime de idiosincrazii ale Evului Mediu, redate natural, așa cum le manifestăm și noi, ăia din secolul XXI pe ale noastre, și o să fiți de acord cu mine când o să dau un verdict tare:
Câtă vreme Rusia are asemenea scriitori, nu e pierdută.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte pe care o pot pune fără urmă de îndoială în panoplia de capodopere cu care ne-a blagoslovit literatura rusă.
