Citeam acum ceva timp într-o carte de Paul Ekman despre așa-numitul ”efect Othello”, adică greșeala pe care o comitem când ni se pare că emoțiile cuiva indică neîndoios că acea persoană minte, când, de fapt, acelei persoane îi este teamă că nu va fi crezută.
M-am gândit eu cu mintea mea umilă mai bine și mi-am dat seama că numele ar merita schimbat în ”efectul Desdemona”, căci pe umerii ei cade greul suspiciunii nefondate și reacțiile ei sunt mai importante pentru a ne ajuta să înțelegem natura umană.
De la acest ”efect Desdemona” pornește Where the Crawdads Sing: undeva în meandrele mlaștinilor din Carolina de Nord este găsit trupul neînsuflețit al unui tânăr, iar principala suspectă pentru moartea sa este o tânără care trăiește izolată de restul societății, știut fiind că avusese o relație cu respectivul.
Opinia publică aproape că o condamnă, tocmai pentru viața marginală pe care o duce, însă un avocat pensionar binevoitor se oferă să o apere.
Deși, teoretic, narațiunea principală urmărește parcursul procesului, substanța poveștii constă în seria de secvența care înfățișează cum această tânără, Kya pe nume, a ajuns în recluziunea fizică și emoțională din acel moment.
Această anamneză are momente sfâșietoare, în special scenele din copilărie (în care meșteșugul regizoral al Oliviei Newman și talentul precoce al lui Jojo Regina îți umezesc ochii, indiferent de ce sex ai declarat în acte), dar și unele melodramatice, care evită razant siroposul, mai ales cele în care protagonista devine parte a unui triunghi amoros din care mai fac parte doi localnici enervant de arătoși, unul inimos, altul respingător.
Distribuția este cum se cuvine aleasă. Aceia care au nevoie să pară de treabă o fac cu ușurință, aceia care au nevoie să fie antipatici așijderea, însă trei personaje se disting fără doar și poate.
Una este eroina, jucată cu intensitate timidă de Daisy Edgar-Jones. Delicată și frumoasă într-un mod ușor imperfect, care îi potențează umanitatea, cu o privire care e fie de căprioară rănită, fie de stihie dezlănțuită, actrița absoarbe și canalizează tot angajamentul afectiv pe care îl suscită pelicula.
În rolul avocatului apărării, veteranul David Strathairn face dovada experienței și talentului. Uitați-vă cu atenție la diferența de intensitate interpretativă dintre scenele de la proces și cele din discuțiile cu aceea pe care o apără. În primul caz este sigur pe sine, demn și inspirat retoric. Când, însă, încearcă să ajungă dincolo de platoșa defensivă a Kyei, e ușor șovăitor, e la fel de nedumerit ca noi toți în privința personalității ei reale.
Ultimul, dar nu cel din urmă personaj semnificativ este ecosistemul unde are loc această dramă. Mlaștina și canalele sale, pe care protagonista ajunge să le cunoască în intimitate, sunt redate cu plăcere impresionistă, cu o bucurie a micilor detalii, o bucurie familiară mie însumi de la incursiunile la Lacul Tanchiștilor din Craiova.
Mesajul de comuniune cu natura este doar una dintre tezele pe care Where the Crawdads Sing le avansează, fără prea multă profunzime, dar reușind cumva să le facă să evolueze împreună: violența domestică, condiția inferioară a femeii și revolta prin educație și independență și, cel mai important, pledoaria pentru marginali.
Dintre toate trăirile pe care filmul își propune să mi le trezească, cel mai puternic am simțit acest îndemn la toleranță, compasiune și la o întinde o mână celor care, ca urmare a loteriei corticale sau a sorții stau mai departe de noi, n-au șansele noastre și se comportă diferit.
Cu toate ale sale, Where the Crawdads Sing are potențial să devină acel film pe care fetele îl impun ca vizionare de Valentine’s Day.
Băieți, stați liniștiți, totuși.
Nu o să pătimiți precum generațiile anterioare, care au avut de înfruntat The Notebook sau mai rău.
La Where the Crawdads Sing nu o să stați treji de teamă.
