Dacă Quentin Tarantino, Martin McDonagh, Robert Rodriguez și Steven Soderbergh ar face toți un copil (sunt conștient de dificultățile tehnice, dar acordați-mi metafora asta) și l-ar hrăni cu amfetamine, rezultatul n-ar putea fi decât David Leitch și Bullet Train.
Într-un tren japonez de mare viteză conversează și se agresează diverși indivizi din straturile mafiote ale societății, în moduri pe care nu poți, pur și simplu nu poți, să le iei în serios.
Iar asta a doua cea mai importantă calitate a filmului. Că nu te insultă pretinzând vreo uncie de realism. Totul este stilizat și hiperbolizat și canalizat spre a te destinde, chiar și când curge sânge ca dintr-o arteziană.
Personajele sunt unul și unul, atât de bine reliefate și fermecătoare în declasarea lor, încât ajungi să te atașezi de ele, ca într-un fel de sindrom Stockholm cinematografic.
Așa îi avem pe Lămâie și Mandarină, Brian Tyree Henry și Aaron Taylor-Johnson, care demonstrează că, dacă britanicii și-au pierdut toată gloria pe lumea asta, o mai au pe a accentelor.
Așa îl avem pe Tatăl Hiroyuki Sanada, impunător ca un samurai crepuscular.
Așa o avem pe Prințul Joey King (nu, nu sunt agramat, vedeți voi ce și cum), care îmi mai spune încă o dată că e o prostie să ai încredere într-o femeie care plânge dintr-o dată.
Așa îl avem pe Lupul Bad Bunny (nu, nu fac un calambur îndoielnic), care nu spune și nici nu face mare lucru, dar corespunde celei mai tari bucăți a coloanei sonore și așa meseriașe rău.
Iulică, Iulică, am înțeles, ești entuziasmat de Bullet Train, dar care e cea dintâi calitate?
Că până acum te-ai referit doar de la a doua-n jos.
Frați și surori din întreaga lume, vă îmbrățișez ca și cum ați fi sânge din sângele meu, empatizez și vă susțin!
Nu vă îngrijați de mine, n-am fumat nimic, încercam doar să urmez exemplul idolului meu într-ale dezvoltării personale, Brad Pitt, zis și Gărgăriță.
Modul cum personajul său parcurge iureșul de pățanii sanguinare este atât de comic, încât la fiecare manifestare a serenității sale puse la încercare îmi ziceam ”Gata, de-acum își dă arama pe față!”. Dar nu, terapia și limbajul ei de lemn funcționează până la capăt, iar Pitt le internalizează cu o grație divină.
Fiecare are propriile rugăciuni.
Printre ale mele va fi aceasta de-acum încolo:
Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!
