Top 10 melodii de Oscar (varianta nominalizatelor)

A fost o mare plăcere, dar și provocare să aleg cele mai bune zece melodii câștigătoare de Oscar, iar aici puteți consulta rezultatul ei.

A fost o plăcere cel puțin la fel de mare, ca să nu mai zic de provocare, de a alege alte zece melodii, de data acesta dintre cele nominalizate la Oscar de-a lungul istoriei acestor premii.

A trebuit să fac tăieturi și mai dureroase decât la precedenta incursiune cinematografico-muzicală, însă viața e plină de alegeri, așa că iată-le pe ale mele:

Cheek to Cheek din filmul Top Hat (1935)

În prelunga documentare pentru acest articol, l-am întâlnit pe Fred Astaire de multe ori, însă niciodată nu a părut atât de simpatic, suav și inspirat ca în acest dans superb dedicat aceleia alături de care a cunoscut consacrarea – Ginger Rogers. Și când te gândești că raportul sumar al primei audiții pe care Astaire a efectuat-o la Hollywood conținea următoarele: Can’t act. Can’t sing. Slightly bald. Can dance a little. Istoria nu l-a consemnat pe evaluatorul lipsit de fler.

What’s New Pussycat? din filmul cu același titlu (1965)

Tom Jones are o voce pe care i-o recunosc dintr-o mie, tunătoare, dar blândă, care poate aborda cântece de mare încărcătură dramatică, precum Delilah, dar și acesta, haios și plin de apropopuri. Interesant de menționat că melodia apare în filmul de debut ca scenarist și actor al lui Woody Allen. De unde și obsesia pentru pisicuțe.

Ghostbusters din filmul cu același titlu (1984)

Anii ’80 au produs o sumedenie de cântece oscarizate și nominalizate memorabile, iar acesta al lui Ray Parker Jr. reușește să se remarce prin faptul că a contribuit decisiv la succesul filmului eponim. Iar repetiția refrenului, căreia nu i se poți sustrage, e ilustrativă pentru modul cum funcționează creierul nostru.

Pi’s Lullaby din Life of Pi (2012)

Când am auzit că romanul lui Yann Martel, una dintre cele mai revelatoare lecturi din viața mea, urmează să fie ecranizat, am crezut că e un pariu pierdut din start. Însă, sub bagheta extraordinară a lui Ang Lee, această poveste despre povești a dobândit dimensiuni nebănuite, sublim întruchipate de acest cântec, pur indian în sonoritate, dar universal prin emoțiile pe care le trezește: duioșie, nostalgie, împăcare.

The Woody Woodpecker Song din scurtmetrajul Wet Blanket Policy (1948)

Ciocănitoare Woody e un personaj binecunoscut, nu în ultimul rând grație râsului sardonic și irezistibil, care redă zgomotul pe care pasărea îl face când prestează activitatea pentru care este renumită. Ascultați numai cât de bine se potrivește ca refren al acestei melodii, care are și niște versuri de tot hazul.

Down Argentine Way din filmul cu același titlu (1940)

Un număr muzical-dansant bilingv, avându-i în prim-plan pe Betty Grable și Don Ameche, doi interpreți pe nedrept uitați acum, dar care au pus umărul la transformarea Hollywoodului din industrie audio-vizuală în fabrică de vise. Instalați-vă confortabil și lăsați melodia să vă transporte într-o lume sclipitoare, colorată și mai bună.

Dust din Under the Western Stars (1938)

Poate cea mai șocantă descoperire pe care am făcut-o în cadrul acestei vaste documentări. Cântecul compus și scris de Johnny Marvin nu vorbește despre dragoste, pisicuțe sau orice altceva veți găsi în această listă. Este povestea secetei numită îndeobște Dust Bowl, care pune în mișcare și tragica frescă a dislocării sociale din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Pentru noi, doljenii, care asistăm neputincioși la deșertificarea județului, impactul melodiei e înzecit. Bucata corală este o versiune muzicală de Eli, Eli, lama sabahtani?. O întrebare pe care merită să ne-o punem noi înșine.

Eye of the Tiger din Rocky III (1982)

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că melodia asta se regăsește în acest top. De fapt, ar trebuie să ne mire că nu apare în precedenta listă, cea a câștigătoarele. Cu tot respectul pentru Up Where We Belong, o baladă blues frumoasă din An Officer and a Gentleman, e greu de egalat senzația de entuziasm și adrenalină pe care o simți ascultându-i pe cei de la Survivor împingându-te să duci cea mai dură luptă din toate – cea cu sine. Și când te gândești că Stallone voia alt cântec inițial pentru scena sa cheie.

(Everything I do) I Do It For You din Robin Hood: Prince of Thieves (1991)

Hai să recunoaștem, în afară de Alan Rickman, parodia inspirată lui Mel Brooks și cântecul ăsta al lui Bryan Adams, Robin Hood al lui Kevin Costner nu e cine știe ce. Versuri înălțătoare și o voce legendară, care îți dădeau curaj în liceu să o inviți la un dans lent pe aceea de care îți plăcea. Iar dacă își lăsa capul pe umărul tău, lucrurile puteau evolua neașteptat de bine.

The Bare Necessities din The Jungle Book (1967)

Puteți să puneți la îndoială clasamentul de până aici, dar nu cred că sunteți atât de negri la inimă să contestați locul I acestui cântec, pe care un sondaj l-a declarat cel mai fericit dintre toate de la Disney. Și numai gândiți-vă câte sunt. Da, printre simple necesități ale vieții este și muzica asta din filme, care ne umple sufletele și ne ține de-a pururi tineri.

Orice final e un nou început – Incubator ONG

Deși am fost implicat la rându-mi în diverse proiecte de-a lungul anilor și cunosc toată truda, dar și încântarea de a porni la o idee și ajungând să o pui în practică, tot sunt entuziasmat când văd o astfel de inițiativă parcurgând aceleași etape.

Asociația CSR Nest, despre care v-am mai vorbit cu alte prilejuri, a anunțat la 26 aprilie 2024 că a finalizat proiectul Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est – Incubator ONG.

Proiectul a fost derulat de Asociația CSR Nest cu sprijinul financiar al Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și a beneficiat de o finanțare în valoare de 246.621,99 EURO, pe o perioadă de 21 de luni începând cu luna august 2022.

Scopul proiectului a fost reprezentat de creșterea capacității și sustenabilității organizaționale a 10 ONG-uri mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est, care manifestă un interes sporit spre implicarea în comunitate.

Modalitatea de abordare a fost implementarea unor măsuri strategice de dezvoltare organizațională, care au inclus: training-uri; planificare strategică participativă; întărirea capacității organizaționale prin elaborarea unor instrumente interne de organizare, evaluare și monitorizare; apartenența strategică a celor 10 ONG-uri la o federație destinată organizațiilor mici sau fără experiență.

Când deschideam ochii asupra etapelor realizării unui proiect, am descoperit un concept foarte interesant și util, diagrama Ishikawa, supranumită haios și ”diagrama osului de pește” și care reprezintă un instrument util de a descompune o problema majoră în mai multe sub-cauze, pentru a fi abordate una câte una și treptat.

Nimeni nu poate schimba lumea într-o zi, dar un efort bine țintit o pune în mișcare.

Rațiunea de a fi Proiectului Incubator ONG e însăși întruchiparea acestei abordări.

Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est – Incubator ONG răspunde unei nevoi existente în sectorul ONG din România. Astfel, la nivel național, ONG-urile mici sau fără experiență nu beneficiază de resursele financiare și know-how-ul necesare pentru a-și construi o capacitate organizațională adecvată.

Potrivit „Raportului România 2017 – Sectorul Neguvernamental: profil, tendințe, provocări”, realizat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC), în cazul organizațiilor mici, cu un număr redus de angajați și cu venituri limitate, nu există strategii de dezvoltare organizațională și nici departamente specializate în elaborarea, implementarea sau monitorizarea strategiilor.

Realitatea din România ne arată că în cazul ONG-urilor mici sau fără experiență, este vorba aproape întotdeauna despre o strategie de supraviețuire, iar obiectivul principal este ca organizația să nu dispară. Pentru a rămâne competitive și pentru a avea un impact cât mai puternic în comunitățile în care activează, organizațiile neguvernamentale trebuie să se adapteze la diferite contexte sociale, economice sau politice. Există mai multe modalități pentru ca ONG-urile să se adapteze pieței, una dintre ele fiind creionarea de direcții strategice de întărire a capacității organizaționale, incluse într-un plan clar de dezvoltare sustenabilă.

”În acest sens, unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a răspunde cât mai rapid nevoilor din comunitate este parcurgerea unui proces de dezvoltare organizațională, cu scopul creșterii eficienței acesteia prin intervenții planificate, la nivel de management, angajați, voluntari, procese, cultură și structuri organizaționale”, spune Sorin Boboc, Manager de Proiect.

Proiectul Incubator ONG a luat astfel sfârșit, dar în urma sa rămân rezultate palpabile.

Punctul culminant al proiectului a fost reprezentat de constituirea unei federații destinate organizațiilor mici sau fără experiență. Operațională sub denumirea de Federația organizațiilor mici sau fără experiență – INCUBATOR, prin acest organism, Asociația CSR Nest își propune să sprijine ONG-urile mici sau fără experiență din România, prin colaborare, pentru a avea un impact cât mai mare în comunitățile în care activează, prin facilitarea schimbului de know-how și bune practici în domeniul societății civile. Inițial, din Federația INCUBATOR vor face parte cele 10 ONG-uri beneficiare ale proiectului și Asociația CSR Nest în calitate de membru fondator.

În final, eu unul nu pot decât să le urez succes.

Greul de-acum începe, dar împreună, pot și putem înfrunta provocările viitorului mai bine.

Pentru mai multe detalii legate de proiect, puteți vizita www.csrnest.ro/proiecte-in-derulare/Incubator-ONG.

***

Asociația CSR Nest a fost înființată în 2010, cu misiunea de a promova responsabilitatea socială în rândul societății civile și al companiilor și comportamentul responsabil față de mediu. Totodată Asociația este implicată într-o serie de demersuri privind dezvoltarea comunitară și organizațională, cu scopul de a crea comunități sustenabile și a contribui la progresul societății civile la nivel național. Pentru mai multe informații, vă rugăm vizitați www.csrnest.ro.

Programul Active Citizens Fund România este finanțat prin Granturile SEE 2014-2021. Obiectivul general al Granturilor este de a reduce disparitățile economice și sociale și de a consolida relațiile bilaterale dintre cele 15 state beneficiare și statele donatoare (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Programul este administrat de către consorțiul compus din Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Fundația pentru Parteneriat, Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi, Fundația PACT și Frivillighet Norge, care acționează în calitate de Operator de Fond desemnat de către FMO – Oficiul Mecanismului Financiar al Granturilor SEE și Norvegiene. Active Citizens Fund România vizează consolidarea societății civile și a cetățeniei active și creșterea capacității grupurilor vulnerabile. Cu o alocare totală de 46.000.000 euro, programul urmărește dezvoltarea pe termen lung a sustenabilității și capacității sectorului societății civile, intensificând rolul său în promovarea participării democratice, a cetățeniei active și a drepturilor omului și consolidând în același timp relațiile bilaterale cu statele donatoare Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Pentru mai multe informații despre Active Citizens Fund România, vă rugăm accesați www.activecitizensfund.ro. Pentru mai multe informații despre Granturile SEE și Norvegiene, accesați www.eeagrants.ro.

Barbenheimer se întoarce!

Emily Blunt a jucat în Oppenheimer și a fost nominalizată la Oscar.

Ryan Gosling a jucat în Barbie și a fost nominalizat în Oscar.

Așa că, împreună, au pus de un nou Barbenheimer, zis și The Fall Guy, sub oblăduirea regizorală a lui David Leitch, cel responsabil de excelentul Bullet Train.

Un cascador prăpădit psihic după ce un accident i-a întrerupt cariera și relația cu o operatoare de imagine nurlie primește un nou rol de cal de bătaie, într-o producție regizată acum chiar de fosta.

Înțepăturile romantice sunt inevitabile, apare și un mister, și o crimuță, iar scenele de acțiune gen anii ’90, adică neverosimile și spectaculoase, abundă.

Niciunul dintre firele narative de mai sus nu este dezvoltat prea mult, deși e de remarcat cât de închegat e întregul.

Asta pentru că, în esență, ca remake al filmului cu același titlu din 1981, cel de față este un omagiu adus breslei cascadorilor și, in extenso, tuturor artizanilor nevăzuți din spatele realizării unei producții cinematografice de gen.

E aceeași demontare a butaforiei din Once Upon a Time… in Hollywood sau Babylon, dar fără condescendența gen ”Bă inculților, eu am văzut mai multe filme ca voi!” a lui Tarantino sau grotescul frenetic al lui Damien Chazelle.

David Leitch și scenariștii Drew Pearce și Glen A. Larson n-au ambiții textuale mari, în ultimă instanță vor să construiască o peliculă care să le placă și lor, și spectatorilor.

Lipsa de afectare, precum și existența umorului sănătos, dar niciodată auto-depreciativ sunt susținute de filmul din film, un western SF romantic, un kitsch de tot hazul, cu un colorit și o coloană sonoră care trimit fără prea multă perdea la Dune al lui Villeneuve.

Iar asta doar una din multe referințe cinematografice presărate pe ici pe colo, ca într-un simpatic treasure hunt pentru cinefili.

În plus, un semn clar al lejerității agreabile din The Fall Guy este că toată tevatura e plasată în Sydney. Nu spații consacrate, făcute pentru idile, enigme sau urmăriri dramatice, precum Parisul sau New York, ci în metropola australiană recunoscută pentru… Opera eponimă? Mai ziceți voi ceva despre orașul ăsta, că la mine s-au epuizat cunoștințele.

Emily Blunt și Ryan Gosling s-au distrat de minune. Gata cu rolurile de mare încărcătură thespiană. În cazul de față, refuz să cred că nu îi pufnea râsul la schimburile alea de replici la telefon sau în scena când ea dă cu el de pământ în mod repetat, în timp ce îi reproșează mai mult sau mai puțin voalat purtarea de porc de bărbat.

Din restul distribuției, merită amintiți Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu, dar mai ales Hannah Waddingham drept o producătoare de o rea credință senzațională. Măcar de-ar fi și politicienii noștri așa simpatici ca ea.

Cu aroganța pe care nu i-am suportat-o niciodată, Jerry Seinfeld a spus de curând că i se pare că industria cinematografică americană e dezorientată.

Aiurea, cu The Fall Guy m-am convins că încă mai sunt oameni pe la Hollywood care vor și știu să îți umple plăcut o seară de vineri.

David Leitch et comp., hai cu următorul!

Portretul unui zbanghiu

Nu mă mândresc cu Ilie Năstase (cum sper că reiese din titlu, unde e caracterizarea făcută lui chiar de Ion Țiriac).

Mă mândresc mai degrabă cu sportivitatea Virginiei Ruzici, care a costat-o un Grand Slam.

Mă mândresc și cu tenacitatea Simonei Halep, care a pierdut trei finale majore și a îndurat neîncrederea patologică a compatrioților până să ia primul trofeu la Roland Garros.

Mă mândresc, cu un dram de malițiozitate, cu modul cum a șters pe jos cu Serena Williams la Wimbledon.

Mă mândresc, însă, cu documentarul Nasty, realizat de Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, Cristian Pascariu, pentru că este cea mai mare producție de genul ăsta pe care au făcut-o vreodată românii.

Nu glumesc deloc, arătați-mi un alt documentar neaoș, care nu se deosebește cu nimic de-ale BBC-ului și care abundă în declarații ale unora precum Jimmy Connors, Billie Jean King, Yannick Noah, Boris Becker, John McEnroe, Mats Wilander sau Stan Smith, adică vreo jumătate de secol de istorie a tenisului.

Mai mult de-atât, se vede o muncă titanică de cercetare. Nasty abundă în imagini inedite și foarte meșteșugit montate.

Aici e calitatea primordială a producției, unde se vede gheara tot mai ascuțită a lui Tudor Giurgiu, același care ne-a oferit de curând și excelentul Libertate.

Nasty este un portret amplu, cu un ușor aer laudativ, dar suficient de onest, încât să te lase să îți alegi singur poziționarea față de personalitatea lui Năastase.

Vaga mea antipatie a ieșit întărită, dar recunosc că sintaxa deșteaptă a documentarului și vârsta prin care am acumulat experiență cu oamenii mi-au permis să decelez și vulnerabilitatea din spatele bufoneriilor agasante ale acestui om.

Sunt momente când clovnul e dezgolit, când vezi cât de dependent este de a fi aplaudat sau huiduit, orice, numai să nu fie ignorat nu. Dacă vreți avataruri moderne ale acestui arhetip, îi avem pe Nick Kyrgios și, într-o versiune atenuată și mai practică, pe Daniil Medvedev.

Cea mai interesantă și consistentă psihologic parte din Nasty este relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac.

Prietenie există, da.

Dar e acolo și un dram de gaslighting din partea lui Țiriac, de fină și neabătută manipulare, de superioritate și aer de salvator al sufletului damnat al celui pe care îl numește, poate pe bună dreptate, zbanghiu (vezi relația dintre colonelul Parker și Elvis în filmul lui Baz Luhrmann).

Însă nu pot să nu mă întreb:

Oare dacă ar fi vrut, nu ar fi putut oare Țiriac să îl educe (în cea mai neurologică accepțiune a cuvântului cu putință) pe Năstase și să îl pună pe făgașul măreției pe care ar fi putut-o atinge neîndoios?

Ca argument, cam toți confrații din tenis care declarau sus și tare cât i-a influențat Nasty aveau trecute în palmares mult mai multe trofee de mare șlem.

Sau poate i-a plăcut lui Țiriac să exercite deja binecunoscuta-i tiranie asupra mai tânărului și fragilului său protejat, un fel de găina labilă, dar cu ouă de aur.

Și, paradoxal, deși documentarul este despre Ilie Năstase, cea mai tare caracterizare făcută cuiva în timpul lui îl vizează pe Ion Țiriac.

Un comentator englez spune la un moment dat că are alura unui bandit rutean.

Sublim.

Nasty e semnalul că societatea românească e în stare să își prețuiască figurile importante, fără să cadă în păcatul idolatriei.

Hai că se poate!

Ne descurcăm fără perfecțiune?

Sunt prea tânăr să o fi prins pe Nadia concurând.

Sunt, însă, suficient de bătrân să fi crescut cu perioada aceea în care România apărea în gimnastica exact cum este descrisă de Dvora Meyers.

Mi-a aduc aminte aerul șmecheresc al Laviniei Miloșovici, mai ales când evolua la sol sau seriozitatea Ginei Gogean în tot ce făcea.

Am văzut în direct grația Cătălinei Ponor la bârnă sau pe Simona Amânar executând săritura care îi poartă acum numele și câștigând aurul olimpic.

Am asistat la controversa titlului luat Andreei Răducan pentru un Nurofen.

Vremuri de glorie, care par de mult apuse.

Poate de aceea, cartea De la Nadia până azi a prezentat un interes special.

Dar, deși românii și româncele sunt personaje importante ale lucrării, principala ei calitate este alta.

Cu o documentare minuțioasă și interviuri cu nume grele ale gimnasticii artistice, autoarea, pasionată de subiect și cunoscătoare a lui în mod vădit, ne poartă printr-o foarte ilustrativă istorie a modului cum a evoluat punctajul din acest sport și mentalitățile noastre odată cu el.

Momentul astral de la Montreal este descris cu o superbă combinație de admirație și luciditate.

A fost Nadia perfectă atunci?

Da și nu, însă a deschis o cutie a Pandorei, iar de acolo gimnastica n-a avut încotro decât să evolueze, să împingă limitele umanului tot mai departe.

Foarte interesantă mi s-a părut secțiunea dedicată jocurilor universitare din SUA. Acolo, organizatorii au înțeles un lucru esențial.

Spectatorii nu pricep un Tkachev executat impecabil, dar pricep o aterizare perfectă și o notă de 10. De aceea, spre deosebire de gimanastica olimpică, unde scorurile sunt calculate la centimă (la fel ca în patinajul contemporan), acolo se păstrează nota maximă.

Noi, oamenii, suntem o specie ciudată.

Punem totul sub semnul întrebării, dar ne agățăm de idealuri.

Vrem corectitudine, dar vrem și eroism.

Într-o așa ambivalență, mai stă acel 10 al Nadiei în picioare?

La final cărții este un citat al lui Nellie Kim, marea ei rivală din 1976 și de mai târziu.

O să închei și eu cu el:

Cele mai bune gimnaste se adaptează la orice Cod de Punctaj. Gimnastele bune sunt întotdeauna astfel. Dacă mă gândesc la mine și la Nadia, am ajunge să obținem aceleași rezultate și în cadrul acestui Cod de Punctaj.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a unui sport la care românii încă țin, deși nu mai sunt buni la el.

Filarmonica Oltenia or How I Learned to Stop Worrying and Love the Holy Bomb

În timp, am ajuns să asemuiesc a merge la Filarmonica ”Oltenia” Craiova cu a merge la un templu.

A nu se înțelege această metaforă în sens hieratic prea apăsat, ci mai degrabă ca expresie a unei experiențe colective care transcende materialul.

Acest simțământ de comuniune ar fi fost suficient să particip la aniversarea a 77 (șaptezeci și șapte!) de ani de la fondarea acestei instituții, dar mărturisesc că imboldul principal a fost programul suculent al acelei seri.

Spectacolul cu multiplele sale momente splendide a fost precedat de o alocuțiune a lui Victor Opaschi, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru.

Inițial, mă temeam că va fi un discurs tern, ba mai rău, în inevitabila limbă de lemn a reprezentanților guvernamentali trimiși la manifestații de cultură (am un citat al lui Mircea Dinescu în acest sens, dar e un pic vulgar, o să-l trec sub tăcere).

Însă, cu notițe pregătite migălos, distinsul oaspete ne-a purtat printr-o panoramă a personalităților pe care Filarmonica din Craiova le-a găzduit pe scena sa, iar eu am aflat cât de puternică este tradiția calității în muzica clasică în România.

Și apoi am purces la ascultat și la delectat.

Compoziția Havanaise pentru vioară și orchestră, op. 83 a lui Camille Saint-Saens l-a readus pe scena din Bănie pe reputatul Remus Azoiței, iar sub arcușul său am călătorit pe meleaguri hispanice, din Andaluzia în Buenos Aires, totul culminând, bineînțeles, cu acea capitală pitorească a Cubei. Trăiri intense, sânge latin, cunoaștem, cunoaștem.

Cea mai mare parte a acestui concert aniversar a relevat, însă, importanța binomului orchestră simfonică – corală academică. Sper că reprezentatul administrației locale, care a fost prezent, a luat act de acest lucru, pentru a risipi intențiile deloc onorabile care ne-au înnegurat finele muzical al anului trecut.

Contribuția conjugată a celor două instituții-surori ale filarmonicii a luat forme variate, toate având în comun faptul că au fost conduse cu un consum masiv de energie debordantă de dirijorul Constantin Grigore, despre care cred că nu se va îngrășa niciodată.

Am avut Uvertura academică festivă, op. 80 de Johannes Brahms și Marșul „Pomp and circumstance” nr. 1 de Edward Elgar, atractive și melodioase.

Am avut Hallelujah din oratoriul „Messias” de Georg Friederich Haendel, care, dincolo de forța sa expresivă, mi-a adus aminte de vremuri plăcute ale adolescenței.

Aveam o rivalitate intensă cu sora mea la jocul pe calculator Worms Armageddon, în care, prin diverse mijloace contondente, ai de anihilat echipa de viermi a adversarului (e mult, mult mai inteligent decât pare).

Cea mai devastatoare armă a jocului era Holy Bomb, o grenadă care producea o gaură în relief cât jumătate de ecran. Cine reușea să facă rost de ea devenea echivalentul unei puteri nucleare din lumea reală și la fel de belicoasă.

Când o foloseai, se auzeau inconfundabilele prima acorduri din Hallelujah.

Amintirile agresive și plăcute mă răscolesc.

Am avut Dansurile polovețiene din opera „Cneazul Igor” de Alexander Borodin. Tot la adolescență m-au întors și la unul dintre șlagărele de început de final de ani ’90, Prince Igor de Warren G. & Sissel, în care laitmotivul vocal al acestei superbe compoziții se îmbină de efect cu ritmul rap.

De atunci, am ascultat lucrarea de mai multe ori și de fiecare dată, inclusiv acum, am fost surprins cât de mult rezonez cu ea.

Să fie oare pentru că poloveții, cunoscuți mai mult drept cumani, au jucat un rol încă nu pe deplin elucidat în povestea devenirii noastre, a românilor?

Neagu Djuvara a dedicat o carte întreagă ipotezei că acel legendar Negru-Vodă de care se leagă și Legenda Monastirii Argeșului era cuman de origine.

Poate că printre genele mele s-au strecurat și câteva ale acestui popor venit din stepe.

În fiecare dintre noi e o istorie mai complicată decât în manuale.

Și, nu în ultimul rând, am avut Marșul triumfal din opera „Aida” de Giuseppe Verdi, care e pur și simplu glorios.

Când ne-or vizita extratereștrii și ne-or lua la rost pentru cum ne-am purtat cu planeta asta frumoasă, o să scoatem bucata asta muzicală la înaintare și o să spunem:

– Aveți dreptate, da’ ia uite ce am și creat!

Dacă Filarmonica din Craiova e un templu, nu e unul exclusivist.

E mai degrabă un Panteon în care își găsesc locul diverse stiluri muzicale.

Așa s-a întâmplat cu spectacolul celor de la The Mono Jacks, trupă românească de rock pursânge, care au poposit aici la scurt timp după aniversare, sau mai bine zis ca o prelungire a ei.

Concertul lor a utilizat intens resursele simfonice ale orchestrei, iar eu nu pot decât să mă minunez, că, de pe o zi pe alta, muzicienii din Bănie, s-au adaptat și au făcut performanță fără măcar să nădușească.

Dirijor a fost același mare la stat și la sfat Remus Grama, care a stat cuminte din punct de vedere al glumelor și i-a lăsat pe băieții de la The Mono Jacks să cucerească publicul fără aportul său umoristic.

Ce-i drept, l-am convocat noi, bloggerii, ulterior la o sesiune de bancuri, vechi și noi. Nu pot să vă redau tot ce s-a vehiculat atunci, dar am râs.

Mult.

Ani să fie, că ne dă Filarmonica ”Oltenia” din Craiova muzică să îi umplem frumos.

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de amicul Daniel Botea.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (26)

Farmecul filmului Perfect Days al lui Wim Wenders este că te obișnuiește cu rutina unuia dintre cei mai bonomi oameni care au apărut vreodată pe marele ecran, oferindu-ți în același timp ocazia să savurezi micile variații sau deviații de la structura ei.

Același lucru se poate spune și despre seria întâlnirilor Brânzeturi cum se… cuVin.

Asociem un tip de vin cu un soi de brânză.

Pornim de la vinuri albe (spumante, uneori) și ajungem la vinuri roșii.

Savurăm (mergând spre euforie bahică), ascultăm (în limitele euforiei bahice), discutăm (împinși de aceeași euforie bahică).

Frumusețea acestor degustări este că, deși împărtășesc structura organizatorică, nu sunt niciodată la fel.

Întotdeauna e un gust aparte, întotdeauna apar oameni noi și interesanți, iar uneori cadrul este diferit.

De pildă, de data aceasta am fost găzduiți de Casa Romanescu din Craiova, cu atmosfera ei aristocratică, iar evenimentul a fost asociat celebrării a zece ani de activitate ai Centrului de Limbă și Cultură Poloneză din Cadrul Universității din Craiova.

Salonul cel frumos decorat al acestei case inestimabile de patrimoniu a avut locatari vremelnici cosmopoliți și bine dispuși.

Vinurile au provenit de la Domeniile Vînju Mare, aduse fiind chiar de Ion Gîrniță, un vechi și statornic prieten al degustărilor noastre și protagonistul unuia dintre cele mai spectaculoase momente pe care mi-a fost dat să le încerc în cadru lor.

Ca și atunci, un nume princiar mi-a trezit cel mai mare interes, însă de data aceasta vinul n-a mai fost roșu sângeriu, ci de culoarea ambrei din faimoasa camera pierdută în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Vinul Principelui este un cupaj de Tămâioasa Românească și Chardonnay și reușește să armonizeze două atitudini oenologice diferite.

Pe de-o parte buchetul de arome al Tămâioasei, specific românesc, exuberant și neastâmpărat, și distincția proprie Chardonnay-ului, strugure din care, să nu uităm, se realizează șampania.

Franța este sora noastră mai mare de gintă latină, iar modul cum Chardonnay-ul sprijină și potențează artificiile senzoriale ale Tămâioasei Românești este ca o expresie bahică a ajutorului dat de reprezentanții Hexagonului în secolului al XIX-lea întru realizarea dezideratelor noastre naționale.

Iar ca o perfectă ilustrare a acestei strânse amiciții, Vinul Principelui a fost asociat cu Aperifrais Ile de France de la Delaco, mici bucățele de brânză proaspătă, asezonate cu diverse arome, cum ar fi ceapa, oregano, busuiocul, usturoiul, piperul sau măslinele verzi.

Deși am beneficiat de hidratarea indispensabilă cu largul concurs al celor de la Dolce Vita, voia bună a evenimentului, deja la cote înalte, a atins zenit spre final, când mi s-au relevat două lucruri.

De ce nu se comercializează alcool în zilele de alegeri.

De ce Cetățeanul turmentat al lui Caragiale e un arhetip nemuritor.

Hai noroc în viață, că din pahare curge din belșug!

În sprijinul micilor inițiative – Federația Incubator ONG

Acum ceva timp vă relatam despre o inițiativă îmbucurătoare, Incubator ONG, al cărei scop era dezvoltarea și creșterea capacității și sustenabilității organizaționale a 10 ONG-uri mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest OItenia, Sud-Muntenia și Sud-Est, care manifestă un interes sporit spre implicarea în comunitate.

De atunci și până acum, realizatorii proiectului, precum și organizațiile cărora le-au acordat sprijinul nu au contenit a lucra, așa că de curând a avut loc punctul său culminant, lansarea Federației organizațiilor mici sau fără experiență – Incubator.

Mie, unuia, acest pas suplimentar, care se adaugă sprijinirii ONG-urile mici în a avea un impact cât mai mare în comunitățile unde activează, mi se pare esențial.

Numai printr-un efort concertat, printr-o coeziune care să dea greutate și amploare acestor demersuri, peisajul societății civile și dezvoltării comunitare din România se va îndrepta către acea viziune sănătoasă la care râvnim cu toții.

Sorin Boboc, managerul proiectului, a enunțat foarte clar misiunea pe care el și colegii săi și-au asumat-o:

Misiunea Federației Incubator ONG este să sprijine să încurajeze și să consolideze organizațiile neguvernamentale mici sau fără experiență din întreaga țară, facilitând dezvoltarea lor durabilă și impactul lor pozitiv în comunități. De asemenea, la nivelul Federației, ne dorim să creăm o comunitate solidă și interconectată a ONG-urilor mici sau fără experiență care să poată acționa colaborativ și în mod concertat pentru o dezvoltare comunitară sustenabilă pe termen lung.

Consider că la ora actuală, în peisajul societății civile din România este nevoie de elemente de coagulare precum această Federație, tocmai pentru a avea un numitor comun, mai puternic, în relația cu oricare dintre factorii interesați ai unui ONG. De aceea, ne propunem pe viitor să atragem un număr cât mai mare de ONG-uri mici, tocmai pentru a crea un pol de acțiune în rândul unui segment al societății civile cu potențial semnificativ de creștere.

Cele 10 organizații beneficiare ale proiectului Incubator ONG vor constitui nucleul acestei Federații, având Asociația CSR Nest, ca mentor și inițiator.

Din Regiunea Sud-Vest (Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea) vor face parte următoarele ONG-uri:

Asociația Promina – Craiova, Dolj

Asociația Nu te irosi – Craiova, Dolj

Asociația Diversitatea Unește: viața începe cu oamenii – D.U.V.I.O – Calopăr, Dolj

Asociația Edu-Vital – Educația este vitală – Râmnicu Vâlcea, Vâlcea

Deși orice ONG poate solicita adeziunea la acest proiect, inițiatorii săi sunt conștienți că numai acele organizații cu adevărat interesate și statornice în eforturile lor de dezvoltate a Federației pe termen lung își vor găsi locul acolo.

Proiectul „Dezvoltarea capacității ONG-urilor mici sau fără experiență din Regiunile Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia și Sud-Est -Incubator ONG” este derulat de Asociația CSR Nest cu sprijinul financiar al Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și a beneficiat de o finanțare în valoare de 246.621,99 EURO, pe o perioadă de 21 de luni începând cu luna august 2022.

Pentru mai multe detalii despre proiect, puteți vizita www.csrnest.ro/proiecte-in-derulare/despre-incubator-ong/.

Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă.

Ultimul mohican

Epopeea filmelor de odinioară are mulți protagoniști remarcabili, însă unii au fost acoperiți de un nedrept val de uitare.

Este cazul lui Paul Muni, un Scarface odios, un Louis Pasteur dedicat sau un Emile Zola înălțător.

Galeria creațiilor sale actoricești e lungă, dar ultimul său mare rol are ceva aparte, pentru că este emblematic pentru apusul unei epoci și răsăritul alteia.

The Last Angry Man este despre un doctor bătrân și plin de compasiune dintr-un cartier din Brooklyn, New York, care nu caută îmbogățirea, ci doar să îi ajute pe ceilalți, indiferent de venit sau clasă socială.

Are un nepot care nutrește ambiții să devină jurnalist TV și care, în încercarea de a-i convinge pe mai marii unui studio să-i dea ceva de lucru, se laudă cu unchiul cel generos și le propune să îl facă eroul unui fel de reality-show.

Doar că venerabilul slujitor al lui Hipocrate nu se prea sinchisește de a da bine pe micul ecran, ci doar de a face bine în afara lui.

Observați primele semne ale tranziției de la o eră la alta. Televiziunea e deja în casele oamenilor, iar cinematografia se luptă să îi reziste.

În plus, filmul regizat de Daniel Mann e alb-negru, în dulcele spirit al Hollywoodului la apogeu, însă nu mai vizează decoruri somptuoase, ci spații înguste, de mahala și cartier defavorizat.

Viața de huzur și dramolete a elitelor lăsa loc temelor sociale care vor deveni prevalente în decadele următoare.

Într-o lume care se concentrează tot mai mult pe aparențe și pe foloase de tot felul, personajul bunului doctor apare ca aparținând uneia apuse și iluzorii.

Iar această scânteie aparte nu se vădește doar în caracterizarea protagonistului, ci și în abordarea interpretativă a lui Muni.

Format în școala teatrală new-yorkeză de dinainte de avântul Metodei, e emfatic în manifestări și în dicție, dar niciodată exagerat.

Nu-i pasă de naturalismul actoricesc care câștiga tot mai mulți adepți în Cetatea Filmului, așa cum personajului său nu-i pasă de exigențele unei producții televizate sponsorizate și vorbește cum îi vine la socoteală.

Paul Muni nu vizează să fie realist în exprimare, ci memorabil în manifestare.

Și o face, iar universul acela tern și apăsat de nevoi în care are loc acțiunea este însuflețit de persoana sa.

Figura sa domină filmul, dar alte două reușesc să se distingă.

Una este a unui foarte tânăr Billy Dee Williams (Lando Calrissian din saga Star Wars), în rolul unui adolescent furios, semn că lumea filmului înțelegea deja zbaterea populației de culoare, rană veche și încă nevindecată a Americii.

Cealaltă este a lui Luther Adler, care îl redă înduioșător pe un confrate și prieten al protagonistului.

Amiciția dintre cei doi pare atât de veridică, încât ai zice că era aievea. Și așa și era, de fapt, pentru că pe cei doi actori îi lega o îndelungată activitate pe scena teatrului idiș din New York.

Știind acum toate acestea despre The Last Angry Man, titlul poate părea derutant.

Cine e supărat?

Dar poate că întrebarea mai bună este:

Ce înseamnă să fii supărat?

Să te revolți împotriva conformismului și nedreptății?

Dacă da, atunci nu strică să fim, măcar unii dintre noi, nițel supărați.

Patru fete dezghețate și mini-dramaturgia

Împreună cu grupul de fete gureșe și istețe (de data aceasta, doar patru dintre ele) am desfășurat o activitate prin care am explorat lumea personajelor fictive care au influențat și influențează mentalul colectiv.

Am examinat obsesia Căpitanului Ahab, dualitatea Dr. Jekyll/ Mr. Hyde, lupta iluzorie a lui Don Quijote, traseul de la Sfântul Nicolae din Myra la Moș Crăciun sau cum o cultură generală solidă e cheia dibăciei lui Sherlock Holmes.

La Robin Hood am discutat cum faimosul slogan ”Ia de la bogați și dă la săraci” e exploatat de demagogi, că tot suntem în perioada electorală.

La final, le-am provocat să scrie mici piese de teatru, în care protagoniști să fie două dintre aceste personaje fictive.

Aveți mai jos micile lor opere, le redau integral, pentru că sunt sublime.

***

Hansel și Gretel vs. Big Brother

HANSEL: Uite o casă de turtă dulce! Haide să mergem să o mâncăm!

GRETEL: Mi-e foarte foame și ar fi o idee bună!

BIG BROTHER: Dacă cineva a pus camere de filmat și o să vă prindă?

HANSEL ȘI GRETEL: Ai dreptate, dar nu ne putem abține!

BIG BROTHER: Mergeți și mâncați cât vreți, dar eu v-am avertizat!

(De copaci erau prinse camere de filmat, iar copiii au fost prinși și închiși într-o pivniță.)

***

Frankenstein vs. Monstrul

FRANKENSTEIN: De ce te porți așa?

MONSTRUL: Nu mă poți obliga să fiu ca tine!

FRANKENSTEIN: M-ai trădat!

MONSTRUL: Nu mă interesează (În gând: Va plăti, nu mă poate folosi cum vrea el!).

FRANKENSTEIN: Pune-te pe pat, te voi cuminți!

MONSTRUL: Nuuu! (În gând: Las’ că vezi tu!).

(Monstrul sare pe Frankenstein și îi rupe gâtul.)

MONSTRUL: Ha, ha, ha!

(Îl mănâncă pe Frankenstein.)

(Sânge.)

***

Pandora vs. Big Brother

PANDORA: Bă, eu am convins mii de oameni să deschidă cutia misterelor!

BIG BROTHER: Eu îi urmăresc pe toți oamenii, inclusiv pe tine!

PANDORA: Nu pot să cred că mă urmărești! Adică vrei să spui că tu știi ce rele pun în cutia aia.

BIG BROTHER: Normal că știu, că eu spionez pe toată lumea! Te rog să nu îmi dai și mie o cutie cu rele de-alea!

PANDORA: Vă că n-ai fost atent și nu știi de fapt care este secretul.

BIG BROTHER: Păi care este?

PANDORA: Tu trebuie să descoperi asta. Nu ți-ai dat seama?

BIG BROTHER: Nu, că sunt prost!

PANDORA: În cutia asta mai rămâne ceva să nu îți pierzi speranța.

***

Icar vs. Midas

MIDAS: Tu ce îți dorești? Vreau să îți îndeplinesc dorința, dar te avertizez, ai grijă ce îți dorești, să nu pățești ca mine!

ICAR: Vreau să zbor până la soare și să îl ating.

MIDAS: Eu pot să transform tot în aur, am o idee, vrei să mă duc sus, să transform soarele în aur, iar tu să îl atingi?

ICAR: Ce idee bună! Hai să îți facem și ție niște aripi!

(Zis și făcut, își confecționară aripi.)

MIDAS: Stai în urma mea până transform soarele în aur. Apoi poți veni să îl atingi.

ICAR: De acord, mulțumesc pentru această experiență!

(Soarele se transformă într-o bilă aurie.)

MIDAS: Te poți apropia de el acum.

(Icar se apropie de soare, dintr-o dată soarele se decojește, iar lumina îi omoară pe amândoi.)

***

Senzaționale, nu-i așa?