Cândva în vara lui 2016, călătoream de la Craiova la București cu trenul.
La Caracal s-au urcat lângă minte doi americani din personalul civil de la Deveselu.
Am intrat în vorbă cu ei.
Ne-am înțeles bine de tot, deși, pe parcurs, am constatat că nutreau apăsate simpatii republicane și antipatii față de imigranți, erau deținători de arme și urmau să voteze fără doar și poate cu Donald Trump.
Spre finalul călătoriei, cel dintre ei care, paradoxal, părea mai liniștit și mai tăcut, a spus:
Va curge sânge în America, lucrurile nu mai pot continua așa.
M-am minunat auzindu-l, însă, la cum au evoluat lucrurile în timpul președinției respective, n-a fost foarte departe de adevăr.
De aici și până la război civil pare a fi cale lungă.
Există, totuși, tot mai multe păreri că în America de azi polarizarea și frustrările au ajuns exact în acel punct care precedă un conflict fratricid. Iar faptul că posesia unei arme de foc e parte din cultura locului n-are darul să detensioneze situația.
Aceasta este premisa pe care o ia Alex Garland în Civil War și o duce mai departe, cu rezultate fabuloase din punct de vedere strict cinematografic și neplăcute din punct de vedere emoțional.
Filmul urmărește odiseea unui grup de jurnaliști care străbat o Americă sfâșiată de violență și secesiune, ca să îi ia interviu președintelui, baricadat în Casa Albă, înainte ca acesta să fie răsturnat de una dintre taberele adverse.
Am folosit pluralul într-adins, pentru că e foarte puțin clar în Civil War cine se bate cu cine.
Iar asta nu e o slăbiciune a filmului, ci o mostră a coerenței lui. Alex Garland vrea să redea un peisaj dantesc și hiperbolic al degradării Americii, iar pentru asta nu aderă la vreo ideologie clară.
Pe parcurs, protagoniștii sunt martori și înregistrează vizual atrocități comise de toate părțile (noțiunea de luare de prizonieri nu există). Poate că aici e o mică hibă logică a peliculei.
Pe un asemenea Armaghedon, e greu de crezut că fotoreporterii noștri ar beneficia aievea de protecția și deschiderea atâtor tabere (nu toate, după cum veți descoperi în cea mai cruntă scenă a filmului).
Dar asta e un neajuns minor, pentru că Civil War nu e un film de război per se, ci își propune să pătrundă în resorturile psihologice ale unei specii aparte de oameni – jurnaliștii din zonele de conflict.
Oare cum sunt construiți oamenii aceștia, încât se pot pune în pericol doar pentru a surprinde o imagine emblematică?
Și cum rezistă psihic la ororile la care nu numai că sunt expuși nemijlocit, dar de care trebuie chiar să se apropie?
Civil War nu dă multe explicații despre contextului în care e plasată acțiunea și nu o face nici în această privință.
E treaba noastră să decodăm personalitățile personajelor.
Iar în acest sens beneficiem de ajutor din partea unor interpretări excelente.
Kirsten Dunst e punctul focal al filmului, cu atitudinea ei obosită de viață, obosită de moarte. Povara lucrurilor pe care le-a văzut îi e oglindită pe chip. Dar dezumanizarea nu este completă. Se mai găsește dincolo de ea solidaritate cu colegii de breaslă și spirit oblăduitor față de o colegă tinerică, jucată de Cailee Spaeny, al cărei traseu emoțional, mai puțin subtil, e invers, de la inocență la oportunism.
Wagner Moura (extraordinarul căpitan Nascimento din Tropa de elite sau Escobar din serialul eponim) e remarcabil de bine adaptat rigorilor hollywoodiene și redă ipostaza bufonului și a nebunului, indispensabilă pentru profesia aceasta, iar simpaticul Stephen McKinley Henderson, cu figura sa deosebită, e vocea rațiunii, dar și a sacrificiului (da, cele două pot coexista într-un individ, iar asta e unul dintre aspectele înălțătoare ale naturii umane).
Jesse Plemmons s-a ferit cât a putut să-și facă publică prezența în această producție, iar efectul apariției sale este astfel potențat. O fi președintele interpretat de Nick Offerman răul final al filmului, dar nu e și cel care îți poate strica somnul.
Civil War e o suită de secvențe memorabile. Cele exploziv-belicoase îi ies impecabil lui Alex Garland, însă cele de acalmie spulberată de un eveniment brutal și cutremurător au darul să se imprime în memorie nepermis de apăsat.
Chiar când scriu aceste rânduri, vuiesc agențiile de știri despre atacul Iranului asupra Israelului.
Sunt convins că acolo, în acea zona a globului devenită incandescent de fierbinte, sunt deja câțiva smintiți dedicați care ne vor arata adevărata față a războiului.
Cea hâdă.
