South-West Side Story

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Începe concertul de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova cu Batuque a lui Alberto Nepomuceno, o creație de mare însemnătate pentru muzica braziliană, iar eu mă și văd transportat în mijlocul numerelor dansante din West Side Story cel din 1961.

Un film care celebrează creuzetul culturilor și liantul lor prin muzică.

Iar sub semnul acestei metafore a stat tot acest spectacol maravilhoso în sens absolut.

Una dintre aceste minuni manifestate pe scenă a fost emblematicul Concert nr. 1 în Sol minor pentru vioară și orchestră, op. 26 al lui Max Bruch.

Nu contează de pe ce meridian vii, pasiunea de a-l cânta și cea de a-l asculta nu cunosc bariere de limbă sau cutume.

Dovada de acum a fost interpretarea plină de dăruire a solistului Oscar Bohorquez, actualmente cetățean german, dar cu rădăcini peruane, pe care l-au urmărit cu încântare sute de craioveni, nativi sau prin adopție.

Iar filiațiile culturale nu s-au oprit aici. Chemat inevitabil la bis, violonistul ne-a oferit o creație proprie, pe care a intitulat-o Spirit liber.

Un titlu sublim, pe măsura acelei bucăți muzicale, iar eu nu știu dacă artistul german a avut minte culmile Anzilor sau pe cele ale Alpilor, dar mi-a adus aminte de o scenă superbă din Columna, cu Emil Botta cântând la caval în vârf de munte.

Libertatea aleargă pe culmi, de unde oriunde ar fi.

Sufletul latino-american a devenit și mai caliente în a doua parte a spectacolului, care l-a avut campion al veseliei pe dirijorul brazilian Linus Lerner.

Deși rivalitatea Selecao cu alte echipe din America Latină e acerbă în fotbal, nu se aplică și în muzică, căci maestrul de ceremonii și-a ghidat cu generozitate orchestra printr-un periplu care a inclus, pe lânga patria sa, Mexicul și Argentina.

Danzon no. 2 al lui Arturo Marquez a fost curat coloană sonoră pentru povestea lui Zorro, inclusiv în scenele mai tandre (nu, acelea cu Catherine Zeta-Jones nu se pun).

Preludio Bachianas Brasileiras no. 4 a lui Heitor Villa-Lobos, care a utilizat doar instrumente cu coarde, a fost perfecta ilustrare a conceptului pur brazilian de saudade, pe care, dacă ne-am încăpățâna să îl traducem, am putea să-l asemuim dorului românesc.

Și a venit, apoi, momentul Suitei de balet ”Estancia” a lui Alberto Ginastra, compoziție care evocă lumea aspră și masculină a pampasului argentinian, dar, care, filtrată de energia și zâmbetele lui Linus Lerner, a molipsit întreaga orchestră de o plăcere nedisimulată a muzicii.

Contrabasiștii roteau instrumentele ca pe Maracana.

Se striga ca la un meci Boca-River Plate.

Pisica Țuchi ne-a onorat cu prezența.

Iar noi, spectatorii, am fost pătrunși de un sentiment pe care îl descrie cel mai bine un alt cuvânt hispanic.

Alegria.

Încă o rundă de catharsis

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca demers cinematografic, biografiile muzicale sunt un pic cinice.

Mai ales dacă artistul vizat e faimos.

Realizatorii știu că oamenii sunt curioși, dar și că nu pot rezista tentației de a asculta niște melodii nemuritoare în context.

Actorii din rolurile principale își asumă transformări, iar momeala pentru Oscar e gata, de unde și interesul sporit.

Dar, să fiu sincer, în ciuda acestui cinism de care sunt conștient, biografiile astea muzicale sunt irezistibile.

De aceea nu am ocolit nici Springsteen: Deliver Me from Nowhere, ba chiar pot să spun că, pe lângă mai sus amintitele trăsături, a și plusat un pic.

Filmul lui Scott Cooper îl prezintă pe Bruce Springsteen, artistul american prin excelență, dar care a găsit calea spre sufletul lumii întregi, în timpul zbaterilor realizării unui album aparte, Nebraska, în care energia leonină din alte șlagăre e înlocuită de un spirit mai întunecat, mai introspectiv, mai elegiac.

Melodiile sunt, în principal, ecouri ale copilăriei lui problematice. Folosesc acest termen, pentru că scurtele epidoade alb-negru de anamneză nu ni-l arată pe copilul Bruce doar afectat de viața cu un tată alcoolic, ci prins în acel hățiș complicat de sentimente, pe care îl știe oricine a crescut cu părinți disfuncționali, dar care, de bine, de rău, nu s-a putut desprinde pentru, că vorba aia, doar pe ei îi avem.

Efectele la maturitate îi influențează protagonistului relațiile cu impresarul, cu o femeie de care e atras și cu arta, în general.

Deși sumare, aceste chinuri ale facerii creative sunt, probabil, realiste și mântuiesc Springsteen: Deliver Me from Nowhere de faptul că înaintează cu frâna de mână trasă, fața de narațiunile alerte din Ray, Bohemian Rhapsody sau A Complete Unknown.

Ca și acești predecesori, pelicula se sprijină pe dedicarea actorilor.

Jeremy Allen White e preocupat de manierismele personajului, dar și de chinul interior, iar interpretarea lui e în cele care îl contrapun celor câteva personaje cu care îl vedem relaționând.

Idila damnată cu Odessa Young e convențională, am mai văzut-o la Chalamet alias Dylan cu toate femeile lui sau la Jeff Bridges vs Maggie Gyllenhaal în Crazy Heart, însă anumite momente care îl aduc împreună cu managerul jucat de Jeremy Strong sunt de-a dreptul înălțătoare.

Și, bineînțeles, mai sunt cele câteva minute cu tatăl îmbătrânit și înfrânt, partitură care i-a revenit lui Stephen Graham, care înțelege lucrurile acestea în profunzime, fiind mintea și sufletul din spatele mini-seriei fenomen Adolescence.

De fapt, lui Graham îi revine vârful de expresivitate al filmului.

Are loc într-una dintre secvențele alb-negru, când, după ce și-a luat o bâtă pe spate de la fiul care era speriat că avea de gând să-i facă rău mamei, se întoarce către el cu o figură în care coexistă enervarea și mândria.

Durează o secundă, însă acolo e cheia.

Ambivalența relațiilor dintre părinți și copii.

Springsteen: Deliver Me from Nowhere are acest mic merit:

Ne invită la a ne reexamina pe ale noastre cu ai noștri, pentru a lămuri măcar de unde venim și unde ar trebui să ne îndreptăm.

Orice astfel de rundă cathartică e binevenită.

Călătorie la începuturile Omului

By Iulian in Carti, Intre vizual si conceptual 0 Comment

Undeva în Franța, pe valea râului Vézère, afluent la rându-i al râului Dordogne, a apărut Omul.

Omul, așa cum îl știm, creativ, interesat de ce în jur, dar și de a transpune prin propria conștiința experiențele exterioare.

Omul care face din natură, artă.

Acolo, în valea Vézère, se găsesc peșteri preistorice, incluse încă din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Într-acolo am călătorit, pentru a atinge, chiar și fugitiv, începuturile poveștii noastre pe acest pământ.

Cea mai importantă dintre acele peșteri este, fără îndoială, Lascaux, însă aceasta nu mai este deschisă publicului, căruia i se oferă o copie foarte meșteșugită, dar copie totuși.

Însă aflasem de ceva timp că o altă peșteră, mai mică – Font de Gaume – își deschide încă porțile către cei care vor să vadă nemijlocit arta parietală de acum multe mii de ani.

Așa că am ticluit un plan, am așteptat cu răbdare și cu atenție să se deschidă vânzarea biletelor pentru o anume dată (căci sunt doar foarte puține disponibile într-o zi), iar promptitudinea a dat roade.

Nu e ușor de ajuns acolo.

Am călătorit la Bordeaux, de unde am schimbat două trenuri pentru a descinde, într-un final, în gara mică, dar cochetă a satului Les Eyzies.

Pare un loc unde timpul are răbdare cu oamenii și, într-un fel, așa și este.

Dar oamenii de acolo știu ce moștenire ancestrală le revine, o prețuiesc și o afișează cu mândrie, așa cum am putut observa de cum m-am dat jos din tren.

A urmat un drum plăcut perpedes apostolorum, în timpul căruia am admirat o localitate care, deși mică, este bine aranjată, ca mai toate cele rurale din Franța, și am luat aminte la culorile naturale ale mineralelor din împrejurimi, ingrediente esențiale ale operelor pe care urma să le văd.

A fost un efort, dar nimic nu a mai contat când am pășit în peștera Font de Gaume și privirea mi-a atins pentru prima dată asupra picturilor rupestre pe care le adăpostește.

O fost o experiență copleșitoare, aproape imposibil de descris în cuvinte.

Nu exagerez cu nimic când spun că printre acei artiști preistorici erau genii precum Michelangelo sau Giotto.

Deși vizita durează aproximativ trei sferturi de oră, am simțit cum timpul a fost suspendat. Multele milenii scurse între noi și autorii necunoscuți ai acelor capodopere au fost anulate de acel miracol numit Artă.

Sentimentul copleșitor de la Font de Gaume n-a fost nepereche.

Deoarece îmi rămânea destul timp de petrecut în comuna Les Eyzies, când am elaborat planul acestei expediții, am explorat diversele situri arheologice care pot fi vizitate în zonă și, deoarece nu era prea departe de Font de Gaume, am ales să mă îndrept și către peștera Les Combarelles, care adăpostește la rându-i desene rupestre, de data aceasta gravate.

Bună alegere am făcut!

Încă o dată am fost uimit de câtă măiestrie și cât simț estetic au manifestat niște oameni pe care îi numim, nedrept, pare-se, primitivi.

Aici am fost parte a unui grup mai restrâns, dar admirația și interesul nostru au fost atât de mari, încât doamna care ne-a servit drept ghid s-a molipsit și s-a lăsat antrenată în povești, arătându-ne mai multe desene decât de obicei și lăsându-ne să petrecem un timp aproape dublu față de cel alocat în mod oficial.

Și chiar și așa ni s-a părut prea scurt!

În punctul acesta, ar fi elocvent din partea mea să îmi ilustrez povestea cu niște imagini.

Însă nu am cum, din două motive:

Unul este juridic – este interzis să faci fotografii înăuntru, din motive comerciale, dar mai ales din rațiuni de protejare a acestor comori neprețuite ale patrimoniului mondial.

Altul este practic – nu există telefon inteligent cu cameră de nu știu câți mega pixeli sau documentar în Ultra-HD sau tehnologie Virtual Reality care să poate recrea inteligența și dibăcia oamenilor de acum câteva milenii în a exploata unduirile pereților peșterilor pentru a construi impresia artistică pe care, neîndoios, și-o propuseseră.

Acolo sunt numai imagini, iar cuvintele sunt de prisos.

La propriu și la figurat.

Ce vă pot oferi, în schimb, sunt câteva imagini surprinse în foarte bine garnisitul Musée national de Préhistoire din Les Eyzies, unde sunt expuse câteva astfel de încrustații sau basoreliefuri parietale rupestre.

Nu sunt la nivelul artistic pe care le-am văzut în peștera Les Combarelles, dar vă pot ajuta să vă faceți o idee asupra simțului liniilor și formelor al oamenilor de acum peste zece milenii.

Printre exponatele muzeului am descoperit și o versiune aproape brâncușiană a lui Venus din Willendorf.

Ce semnificau toate aceste opere preistorice?

Nu vom ști niciodată, iar acesta este titlul și, totodată, și concluzia excelentului documentar The Cave of Forgotten Dreams, realizat de Werner Herzog în peștera Chauvet, ale cărei picturi parietale sunt mai vechi chiar și decât cele din Lascaux sau Font de Gaume.

Dar, așa cum strămoșii noștri redau în ficțiune ceea ce vedeau în realitate, ne putem îndrepta către tărâmul imaginației și călători astfel spre aceste începuturi ale Omului.

Iată astfel trei romane care sunt plasate în perioada preistorică.

Despre The Inheritors al lui William Golding am scris mai pe larg aici. O să menționez doar că, deși cea mai dificilă lectură dintre toate cele trei, cred că e cel mai veridic în a prezenta zbaterile cognitive ale unor ființe umane care se vedeau puse în situații noi.

Mai antrenante, dar nu mai puțin documentate sunt Dance of the Tiger și The Clan of the Cave Bear, care, ca și cartea de mai sus, prezintă diverse viziuni asupra uneia dintre cele mai mari enigme ale istoriei și una care este încă neelucidată.

Relațiile dintre neandertalieni și specia Homo Sapiens.

A fost un genocid sistematic al speciei mai vechi și mai limitate din partea celei mai recente și superioare intelectual și tehnologic?

A fost o prelungă extincție, datorată micșorării arealului?

Sau a fost o încrucișare cu efecte până în zilele noastre, cum ar fi părul roșcat al unui Van Gogh sau al unei Jessica Chastain?

Ambii autori aderă la această din urmă ipoteză (ca de altfel și Golding), dar o tratează diferit.

Bjorn Kurten prezintă povestea unui tânăr Homo Sapiens, salvat și integrat unei comunități de neadertalieni, care are apoi de înfruntat caracterul belicos al celor din chiar specia lui.

Palentolog de prestigiu, finlandezul are condei, dar limitat de preocuparea sa de a atinge în trama narativă toate elementele esențiale ale perioadei: efectele erei glaciare, vânătoarea unor specii de animale azi dispărute, precum mamutul, apariția unor forme superioare de organizare socială și spirituală, cum ar fi religia de masă.

De menționat că autorul alege să îi vadă pe neadertalieni grupați într-o comunitate matriarhală.

De cealaltă parte, Jean M. Auel își plasează protagonista, o fetiță din specia Homo Sapiens, într-un clan foarte patriarhal de neadertalieni, iar capacitățile intelectuale superioare ale eroinei, precum și curiozitatea ei neînfrânată, sunt semințele conflictelor care străbat întreg romanul.

Față de Kurten, deși e bine documentată, scriitoarea franceză își permite libertăți mai mari și conturează interacțiuni și cutume probabil mult prea avansate față de nivelul de dezvoltare al neadertalienilor, cel puțin așa cum e cunoscut până acum.

Această premeditată denaturare a istoriei este pusă, însă, în slujba unei povești complexe, despre raportul individului cu grupul și despre schimbarea care vine implacabil, peste orice și oricine.

Ca o concluzie, adunând toate aceste experiențe vizuale și intelectuale, nu pot decât să încerc un sentiment înălțător de uimire în fața a tot ce a realizat Omul de la începuturile sale și până acum.

Iar o întrebare se naște de la sine:

Oare ce urmează?

Să privim pictura! (CXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Peisaj cu sculptorul Medrea

Tabloul de mai sus a fost pictat de Samuel Mutzner (1884-1959) și se intitulează Peisaj cu sculptorul Medrea.

O combinație frumoasă de explorare a perspectivei și un studiu impresionist asupra luminii filtrate de vegetație, dar și un omagiu adus unui confrate dintr-altă branșă.

Pentru mine, însă, pictura a avut un alt înțeles de îndată ce mi-au căzut ochii pe ea la Muzeul Național de Artă al României din București.

Silueta solidă, ca să nu zic masivă, pipa care se ițește din gură și aerul flegmatic general al personajului integrat peisajului mi-au adus aminte de unul dintre marii detectivi din literatura lumii – comisarul Maigret.

Plăsmuit de scriitorul belgian Georges Simenon, Maigret are o aură mai puțin impunătoare decât Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, bunăoară.

Nici nu e atât de sarcastic precum Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

E un tip molcom (Jean Gabin i-a fost cea mai bună întruchipare cinematografică), uneori agasat de dificultățile dintr-un caz sau altul, pe care le depășește adunând fapte și bazându-se pe bun simț logic și o profundă înțelegere a naturii umane, în special a scăderilor ei.

Mi-aduc aminte de Cazul Louise Laboine, unul dintre multele romane care îl au ca protagonist (sunt vreo 75, asta dacă nu socotim și niște nuvele).

Citești vreo două sute de pagini de investigație, de detalii ale vieții tinerei eponime, victima a cărei moarte e anchetată, pentru ca totul să se soluționeze într-un paragraf.

Însă nu e nimic nenatural sau ilogic sau superficial din punct de vedere narativ.

Este simpla manifestare a calităților lui Maigret.

Un detectiv de la care avem ce învăța.

Moartea domnului Lăzărescu după 20 de ani – S-a schimbat ceva?

By Iulian in Filme, Publicitate 0 Comment

Acum douăzeci ce ani apărea un film marcant al cinematografiei românești, Moartea domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu.

Un periplu dantesc al unui bătrân bolnav, mutat dintr-un spital într-altul și de la o secție la alta, o radiografie amară a sistemului medical românesc, care nouă ne-a fost neplăcut de familiară, iar străinilor le-a venit ca o lovitură în moalele capului.

Mai jos sunt caracterizări ale filmului lui Puiu din presa de specialitate internațională:

O odă explicită închinată mortalități, nu fără un oarecare umor negru. (Village Voice)

O capodoperă puternică și cutremurătoare. (Christian Science Monitor)

”Moartea domnului Lăzărescu”, cu toată precizia sa factuală, produce răvășitoare sentimente de uimire și revoltă. (The New Yorker)

La fel de entuziasmant pe cât este de deprimant. Tehnica filmică a lui Puiu este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât este aproape invizibilă. (Salon)

Iar exemplele pot continua.

Dincolo de fresca lucidă și precisă a metehnelor sistemului de sănătate românesc și a celor care îl populează, Moartea domnului Lăzărescu anunța lumii un nou stil cinematografic românesc.

Îndrăznesc să spun că Moartea domnului Lăzărescu este acel film care a pregătit terenul în a câștiga respectul mapamondului, materizalizat ulterior în triumful de la Cannes al lui Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 săptămâni și două zile sau chiar colectiv al lui Alexander Nanau, care a primit două nominalizări la Oscar.

De aceea, ideea de la aniversa douăzeci de ani de la Moartea domnului Lăzărescu mi s-a părut salutară.

La Craiova, această aniversare va avea loc la Inspire Cinema Electroputere, pe 26 octombrie 2025, la ora 16.30, printr-o proiecție specială, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu o parte dintre cei implicați în realizarea filmului acum două decenii.

Va fi un prilej de a ne aminti cu respect și recunoștință de cei doi protagoniști, Ion Fiscuteanu și Luminița Gheorghiu, plecați dintre noi, dar și de a analiza cât s-a schimbat sistemul medical românesc între timp.

Nu bag mâna în foc că vor fi concluzii îmbucurătoarea, dar Moartea domnului Lăzărescu este o expresie impunătoare a conștiinței publice românești de după 1989 și merită onorat ca atare.

În caz că sunteți sau ajungeți în Craiova pe 26 octombrie și doriți să participați la acest eveniment cinematografic, bilete se găsesc aici.

Povești nemuritoare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Parpanghel se mută în Bănie – Treasures of the East

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Parpanghel a mai tot venit prin Bănie, dar, văzând câte evenimente culinare de calitate au loc în orașul Craiovei Maxima, a hotărât să se stabilească definitiv aici.

Argumentul care i-a cimentat decizia a fost știrea că, pe 25 octombrie 2025, între orele 11:00 și 17:00, în holul Hotelului Ramada din Craiova va avea loe evenimentul Treasures of the East (Comori din Răsărit).

În acest interval temporal intens din punct de vedere gastronomic, publicul va avea ocazia să guste brânzeturi și beri artizanale, vinuri oltenești și multe alte bunătăți.

Dar publicul nu va fi numai degustător, ci și judecător.

Dacă Wines of the East va fi un concurs cu juriu specializat, Beers of East și Cheeses of the East se vor decide democratic, adică prin voturile tuturor celor care le vor fi gustat.

Dar stați, suprizele nu se opresc aici!

Aceste două concursuri destinate publicului vor fi precedate de două cursuri de inițiere în plăcutele și subtilele arte de apreciere gustativă a brânzeturilor și vinurilor.

Între 13.30 și 14.30 va avea loc Inițiere în lumea brânzeturilor. Mic curs despre brânzeturi, prezentat de Marian Timofti (FNDA – Federația Națională a Degustătorilor Autorizați).

Între 15:00 și 16:00 va avea loc Inițiere în lumea berii. Mic curs despre bere, prezentat de Liviu Gheorghe (Winebook).

De menționat că locurile la aceste cursuri sunt limitate, iar pentru detalii despre înscriere puteți consulta pagina destinată evenimentului Treasures of the East de pe site-ul organizatorilor – We are România – unde veți vedea și listele prelungi ale firmelor participante, așa, ca să vă lase gura apă.

Tot acolo puteți găsi descrierea detaliată a întregului proiect, care se întinde pe trei zile (de vineri până duminică) și care își propune să reunească profesioniști din domeniul HoReCa, precum și să faciliteze interacțiunea dintre profesioniștii din domeniul alimentar și restaurantele din Craiova.

Evenimentul Treasures of the East este organizat de We are Romania/ You are Welcome în cadrul proiectului “Craiova, capitală gastronomică est-europeană” cu sprijinul Liceului de Industrie Alimentară (LIA) și în parteneriat special cu liderul mondial în agricultură, Corteva Agriscience.

Parpanghel a mai fost la evenimentul Craiova – Capitală Gastronomică Est-Europeană din 2024 și a auzit că un alt eveniment, Tezaur de gusturi, a fost tot atât de delicios, așa că și-a făcut cererea de domiciliu pentru Craiova, mai ales că accesul publicului la Treasures of the East e GRATUIT.

Cum să lipsească de aici?

Alt joc căruia i-ar sta bine ca film

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Iată că, după Lost Horizon, mi-a ieșit în cale încă un joc video căruia i-ar sta bine ca film, cu condiția să încapă pe mâna unui cineast priceput.

Se intitulează Memoria și are o structură narativă care invită automat la o percepție cinematografică.

Există două personaje, pe ale căror povești le parcurgi alternativ și, pâna la final, curiozitatea de a afla care e legătura dintre ele e zgândărită permanent.

Primul este un tânăr păsărar înzestrat cu niscaiva abilități magice, protagonist al unui joc anterior, Chains of Satinav, unde a întâlnit-o pe iubita sa, o zână transformată acum în corb.

Pentru a dezlega vraja care a metamorfozat-o, are de elucidat enigma unei prințese care trăise cu sute de ani în urmă și care, după ce străbătuse ținuturi misterioase și periculoase, ajutată de un toiag vorbitor și sarcastic (da, da, și e personajul cel mai savuros), dispăruse din istorie.

Ambele planuri te pun în situații tipice acelui tip de joc numit odinioară Quest: interacționezi cu diverse personaje, alegi liniile de dialog potrivite, explorezi împrejurimile, găsești obiecte, le combini uneori și le utilizezi pentru a rezolva diverse situații care duc acțiunea mai departe.

Un adaos inedit și bine integrat ansamblului ludic constă în vrăjile din arsenalul fiecărua dintre cei doi protagoniști. Exploatarea lor te face să simți că ești într-adevăr într-un basm, acela care începe cu nemuritoarea formulă:

Era odată ca niciodată, că daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Mizanscena locurilor pe care le străbați este artistică de-a dreptul, fiind limpede că sunt mâna unui desenator iscusit și care a răspuns cerințelor realizatorilor cu foarte mult stil.

Ce m-a impresionat, însă, cel mai mult a fost substratul intelectual complex al jocului.

Narațiunea din Memoria e foarte matură, dar nu în sensul negării imaginației, ci mai degrabă al motivației personajelor, în special cel al prințesei.

Uneori e colțoasă peste măsură, alteori e agresivă, iar ceea ce o mână pare chiar un impuls revanșard.

Însă te dai de ceasul morții să rezolvi provocările jocului, doar ca să mai parcurgi un capitol din povestea ei.

Căci aceasta este esența.

Timpul, zeitate implacabilă, n-are putere asupra noastră cât timp depănăm povești.

Sau cât timp suntem subiect de povești.

Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

By Iulian in Carti, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Penitență sau sfidare?

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la 50 și ceva de ani, Bob Fosse, care deja își gravase numele pe firmamentul cinematografiei universale prin Cabaret, a făcut un atac de cord.

Nimic surprinzător, avea istoric în familie, fuma de stingea, muncea și curvăsărea pe rupte și mai suferea și de depresie, pentru care lua diverse substanțe.

Cu sprijinul doctorilor și al apropiaților, a trecut peste asta și a mai dus-o câțiva ani, răstimp în care a mai realizat câteva spectacole pe Broadway, precum și un remarcabil film cu tentă autobiografică – All That Jazz.

Dacă detaliile vieții lui vă sunt cât de cât familiare, ce se petrece în peliculă e destul de limpede.

Un regizor-coregraf (exact ca Fosse) îmbuibat cu psihedelice și cu țigara tot timpul în colțul gurii (leit Fosse, vezi și apariția lui din The Little Prince din 1974), pune de un nou spectacol și se dă de ceasul morții să gestioneze interacțiunile cu fosta nevasta, cu actuala concubină, cu o altă concubină apărută în peisaj, cu fiica lui (cea mai semnificativă umbră de umanitate din personalitatea sa), cu toți producătorii și, nu în ultimul rând, cu îngerul morții, o Jessica Lange cu un zâmbet care te bagă în sperieți un pic.

Survine și infarctul, iar secvențele din spital includ și o scenă de un naturalism frapant, nemaivăzut până atunci. Nu vă zic mai multe, dar vă asigur că o să vă meargă la inimă.

Inițial, în rolul principal ar fi trebuit să fie Richard Dreyfuss.

Nu-mi pot imagina vreo potențială eroare mai mare în toate analele celei de-a șaptea arte, dar zeii cinematografiei veghează, iar ideea asta nu s-a concretizat, partitura revenindu-i lui Rob Scheider, care e de un agajament total față de personaj, reușind să fie deopotrivă de expansiv și de interiorizat, așa cum trebuie să fie fost și regizorul în viața de zi cu zi, această dualitate reflectându-se în modul cum numerele muzicale ale filmelor sale sunt tot timpul în contrapunct față de acțiunea propriu-zisă (stilistică reluată cu mare succes de Rob Marshall în Chicago, la origini un alt succes de pe Broadway al lui Fosse).

Momentele coregrafico-sonore din All That Jazz nu par a atinge valoarea emoțională a celor din Cabaret (care au în mod deliberat un aer redus), însă compensează prin amploare.

Acea orgie erotică dansantă este senzațională, iar bucata finală e morbidă și înălțătoare deopotrivă și nu cred că am ascultat muzică funebră mai antrenantă ca asta, incluzând aici scena din Gadjo Dilo.

La capătul lui All That Jazz, dincolo de decodarea elementelor autobiografice și deliciul razzle dazzle cinic prilejuit de această confesiune a lui Bob Fosse, rămâne o întrebare.

E penitență sau sfidare?