Pe urme de Goncourt – Istorie subiectivă

By Iulian in Carti 0 Comment

Am citit un roman câștigător de Goncourt și mi-a plăcut.

Am mai citit un roman câștigător de Goncourt și din nou mi-a plăcut.

Așa că m-am hotărât să îmi compun o listă a unor titluri astfel laureate (puse la dispoziție de prietenii de la librăria online Libris), pe care să le explorez, să văd dacă parafa de calitate a acestei prestigioase distincții literare franceze își păstrează validitatea.

***

Am început cu o carte scurtă, dar cu un demers deloc simplist.

Există două moduri de a scrie istoria.

Unul este ”Sine ira et studio”, cum spuneau anticii.

Un stil necesar pentru a avea la dispoziție un volum cât mai mare de fapte și evenimente, din care poate deslușim ceva.

Un al stil este subiectiv, dar care pătrunde mai adânc în suflet.

Un Stefan Zweig, de pildă, ia mumiile de manual și le face transfuzie de sânge, dându-le viață, pasiun, defecte și tot ce caracterizează pe actorii istoriei, oamenii.

Acest flux sanguinar vine cu percepții, concluzii și idei subiective, dar, pentru ca istoria să fie materie pentru reflecție, e nevoie și de ele.

Este ceea ce face Eric Vuillard în Ordinea de zi.

Fără să se sinchisească prea mult de vreo structură narativă sau logică standard, autorul compune o frescă a ansamblului de lașitate, complezență sau ipocrizie care au însoțit ridicarea regimului nazist și a ororilor sale.

Nimeni nu scapă neșifonat de aici, nici industriașii germani, care au cotizat la partid și au beneficiat de munca silnică a deținuților în lagăre, nici austriecii pămpălăi care l-au lăsat pe Hitler să le ocupe țara, ba chiar l-au invitat să o facă, nici politicienii englezi sau francezi, de-a dreptul impotenți sau robi ai păstrării aparențelor.

Toată această narațiune istorică subiectivă curge neabătută, grație scriiturii impecabile, care reușește echilibristică aproape neverosimilă de a fi atât informativă, cât și poetică.

E periculoasă o astfel de istorie spusă cu partizanat, dar e necesară.

Din cultul fals al eroilor se nasc anomalii gen Călin Georgescu, care a inspirat admirație unei cohorte întregi de cetățeni cărora nu li s-a spus istoria așa cum o vede Eric Vuillard:

Copleșim istoria, pretindem că i-ar suprinde întotdeauna într-o postură demnă pe protagoniștii tulburărilor noastre. N-am vedea niciodată tivul murdar, fața de masă îngălbenită, cotorul carnetului de cecuri, pata de cafea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie scrisă altfel.

Cu nebunii nu te joci

By Iulian in Filme 0 Comment

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

Dac-aș fi pentru-o zi președinte

By Iulian in Jocuri 0 Comment

În această perioadă de intense zbateri politice, în care se negociază formarea unui nou guvern și se discută despre alegerile prezidențiale care, în premieră, vor fi reluate, merită să ne aplecăm asupra unui mic joc de societate numit Si j’etais president.

E de limbă franceză, ce-i drept, și vizează sistemul politic din Hexagon, însă are un mecanism ușor de descifrat și o savoare cu care se poate delecta oricine.

Practic, jocul îți solicită formarea unui guvern în diverse situații (coabitare, remaniere sau austeritate), iar pentru asta trebuie să obții un set de cărți, cu catindații potriviți, în funcție de coloratura politică (la unii nu e unică, pentru că traseismul e vechi de când e democrația).

Pentru a compune suita adecvată, jucătorii pun deoparte una și le pasează pe celelalte celorlalți participanți (așa cum se întâmplă în Sushi Go). Simpatic și elocvent este faptul, de la rundă la rundă, dai cărțile fie la dreapta, fie la stânga, că așa merge treaba cu rotativa guvernamentală.

Cerințele de la fiecare rundă variază, iar asta dă jocului savoare.

Câteodată trebuie să închegi cea mai competentă echipă guvernamentală (cărțile cu cele mai mari scoruri), care să includă și cât mai multe femei, alteori e nevoie să fii incompetent și răuvoitor în mod deliberat, ca să te asiguri că nu câștigi tura respectivă (vezi intriga din Candidatul perfect).

Si j’etais president solicită memoria, concentarea și capacitatea de adaptare, dar nu atât de mult, încât să nu îți lase un pic de atenție pe care să o aloci figurilor caricaturale de pe cărților de joc.

Unele sunt cunoscute doar francezilor, altele sunt universal recognoscibile, precum cele de mai jos, iar reflecțiile asupra modului cum s-ar descurca respectivii în portofoliile alocate sunt o distracție în sine.

Amuzant și antrenant, Si j’etais president e un joc pe care l-aș vrea tradus și adaptat politicii plaiurilor mioritice, cu mențiunea că e musai să includă și un Joker pe nume Călin.

Nu știu dacă ați chiulit la franceză sau dacă o mai studiați prin școală, dar titlul jocului e leit cu al melodiei celor de la Paraziții, veche de vreo două decenii, dar de o actualitate perpetuă:

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

Tineți minte, aș lăsa România amanet, fără cuvinte

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

V-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde!

Talent fără culoare

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

Rafael Sanzio este pictorul Madonelor desăvârșite.

Figuri feminine de o frumusețe serafică si fără de prihană.

Dar ar mai avea ele același efect dacă n-at fi însoțite de coloritul armonios cu care le înveșmântează Rafael, care ia intensitatea culorilor lui Michelangelo și o îndulcește?

O expoziție temporară pe care am avut norocul să o văd la Muzeul de Arte Frumoase din Lille mi-a dezvăluit un răspuns surprinzător și înălțător.

Un răspicat da.

Inițiativa s-a concentrat asupra schițelor pregătitoare și a studiilor rămase de la Rafael.

Este vorba despre sumare figuri omenești, cele mai multe regăsindu-se mai mult sau mai puțin în aceeași formă în opere celebre, precum camerele de la Vatican.

Am spus „sumare”, însă acest termen nu trebuie citit ca un neajuns, ci ca un titlu de glorie.

Chiar dacă pentru artist fiecare dintre aceste desene era o ciornă, pentru noi e o operă de artă.

Am zăbovit mult în fața câtorva dintre aceste crochiuri, însă la niciunul mai mult ca la acesta.

Se pare că Gioconda nu este o emanație singulară, a talentului, minții și sensibilității lui Leonardo da Vinci.

Fiecare izvoditor de artă are o Mona Lisă a lui.

Aceasta a scăparat vremelnic în imaginația lui Rafael.

Eu, unul, sunt încântat și doar pentru atât.

Emilia, fii bărbată!

By Iulian in Filme 0 Comment

Se pare că 2024 este anul musicalurilor cu teme social-progresiste.

Avem Joker: Folie a Deux, care i-a iritat pe mulți cu cântările.

Avem Wicked, în care binomul zână bună – vrăjitoare rea este răsturnat muzical cu susul în jos.

Avem Emilia Perez, în care un transsexual este jucat de un transexual pe bune, iar toată tevatura e plină de numere muzicale cu subiecte grave, oricât de improbabil ar părea.

O avocată din Mexic care e nevoită să trudească pentru ca șeful să aibă parte de toate meritele acceptă o ofertă puțin spus neobișnuită – să îl ajute pe un temut șef de cartel să devină femeie, așa cum a râvnit toată viața.

Însă, așa cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba, urmează o suită de întâmplări care relevă vasta psihologie feminină pe trei direcții bine conturate, dar și încearcă să exorcizeze demonii violenței care macină Mexicul de atât amar de vreme.

Și, când te aștepți mai puțin, se cântă și se dansează în contrapunct.

Pare o aiureală, o combinație de Pedro Almodovar și Quentin Tarantino și Bob Fosse, la care s-ar înhăma un student exagerat de ambițios de la regie cinematografică, nicidecum un cineast hârșit și deja septuagenar, precum Jacques Audiard.

Însă îi iese, pentru că Emilia Perez are, așa cum au subliniat mulți, o onestitate dezarmantă.

Nu e vreo apologie a transsexualilor sau vreo predică despre puterea mântuirii prin mai știu eu ce fapte bune.

E despre oameni în care pulsează trăiri diverse.

Pentru a le reda, era nevoie de intepretări nu reușite, ci memorabile, iar filmul le are.

Karla Sofia Gascon este o ea care a fost el. De aceea, ambiguitatea personajului eponim este asigurată și, bineînțeles, se poate argumenta că nu e mare filosofie să te joci pe tine însuți/însăți (greu cu identificarea asta de gen), așa cum s-a vorbit despre Haing S. Ngor în The Killing Fields sau despre Harold Russell în The Best Year of Our Lives.

Dar, ca și în celelalte cazuri, condiția umană favorabilă partiturii nu este decât punctul de început pentru dezvăluirea unor stări și atitudini care sevesc filmului ca întreg.

Trecutul violent și masculin este acolo, în noua ființă a Emiliei Perez, iar această eternă luptă pentru clarificarea personalității ei este admirabil redată de Karla Sofia Gascon.

Selena Gomez împărtășește cu Ariana Grande din Wicked pasul îndrăzneț dinspre show-biz spre cinematografia consistentă, pe care îl face cu același aplomb și cu aceeași surprinzătoare abilitate. E lesne să o trecem în plan secund față de partenerele de ecran, dar personajul său are complexitate și nuanțe multiple.

Deși titlul filmului ne orientează spre ea/el sau cum va fi nevoie să zicem în viitor, adevărata lui stăpână e avocata lui Zoe Saldana, pe care o știm mai ales auditiv, drept apriga Neytiri din seria Avatar.

Aici, la superba-i voce răgușită se adaugă două cute faciale foarte expresive, precum și o energie răvăsitoare a cântecelor, cele mai de efect dintre ele centrându-se pe marea de aspirații și dezamăgiri, de oroare și speranță care îi clocotesc în suflet.

Din câte am înțeles, și ea va concura la rol secundar, așa că, nici n-au fost anunțate deja nominalizările la Oscar, că mă și văd sfâșiat între a chibița pentru dedicarea ei din Emilia Perez sau pentru pițiponceala adorabilă a Arianei Grande în Wicked.

Oricum, POT să tragă adepții familiei tradiționale câte semnale SOS vor, Emilia Perez țintește la mult AUR la premiile Academiei de la anul.

Și parcă văd că membrii numitei instituții iar o să vrea să îi dea peste nas proaspătului reîntors la Casa Albă.

Trufie de poveste

By Iulian in Carti 0 Comment

Am încercat să citesc Orbitor și n-am putut.

Am încercat să citesc Solenoid și n-am putut.

Am încercat să citesc Theodoros și nu doar că am putut, dar chiar mi-a plăcut.

Nu în sens absolut.

N-am fost copleșit de această realizare literară a lui Mircea Cărtărescu.

Mai degrabă am apreciat și gustat trufia indispensabilă de scriitor care l-a animat întru redactarea acestui mamut de 600 de pagini.

Cartea urmărește traseul prin viață și moarte al numitului, juma’ grec, juma’ valah născut în perioada fanariotă și crescut în cea a Regulamentelor Organice, care, după ce face piratul prin insulele grecești, ajunge rege al Etiopiei, unde o dă pe tiranie și sfârșește trăgându-și un glonț în cap.

Prea puțin importă personajul în sine, cât peripețiile lui fantastmagorice, prin care autorul își acordă ocazii cu nemiluita de a spune povești.

Iar pretextele sunt atât de străvezii, încât chiar îl pândeam pe Mircea Cărtărescu la cotitură, să îl prind cu ocaua mică și să îi demasc caracterul arbitrar al vreunei istorisiri.

Spre slava lui, scriitorul scăpă de fiecare dată, legând poveștile fără putință de a-i dibui cusătura.

Theodoros nu suscită vreun angajament afectiv prea mare, pentru că îți dai seama după vreo o sută de pagini că nu este despre personaj, ci despre creatorul său, care își acordă libertatea de a scrie despre ce și cum voiesc mușchii dumisale.

Zburătorul, viața interioară a reginei Victoria, relația dintre Solomon și regina din Saaba, Iancu Jianu, bisericile săpate în stâncă de la Lalibela și alte câte și mai câte, inclusiv, țineți-vă bine, Judecata de Apoi.

Pe toate Mircea Cărtărescu le răsucește și le îmbogățește cu o imaginație fecundă și cu un tupeu remarcabil.

Mai presus de toate este, totuși, capacitatea de maratonist stilistic.

Imaginați-vă un Nicolae Filimon altoit cu un fel de Gabriel Garcia Marquez, care ține șase sute de foi.

Aroma voit arhaizată e apăsată, ca tămâia din biserică, dar e îmbătătoare.

Mircea Cărtărescu știe că se pricepe și ne-o arată cât să ne iasă admirația pe ochi.

Dar trufia lui merge mai departe.

Din loc în loc strecoară poante prin care își râde de cititori pe înfundate, precum cea de mai jos.

Lăsați, dom Cărtărescu, că mai știm și noi un pic de carte și alte alea.

Altminteri, bravos, condeiere, halal să-ți fie!

Space, the final frontier of human solidarity

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Fac parte din generația care a petrecut timpul în fața blocului sau chiar în timpul orelor de școală, jucând faimoasele 3, 5, 8 sau Tarnib.

Am o sumă amintiri plăcute în privința lor, pentru că ambele jocuri presupuneau acea combinație de socializare și încordare a intelectului care sunt factori decisivi ai sănătății mintale.

The Crew, joc elaborat de Thomas Sing, mi-a atras întâi atenția prin lista de premii și nominalizări (o puteți găsi aici) care mai că o întrece pe a lui Meryl Streep, dar m-a captivat prin faptul că utilizează aceleași principii precum celelalte două jocuri de mai sus, împingând însă provocarea mentală pâna în sfere foarte solicitante.

În esență, jocul are același mecanism: fiecare dintre participanți are cărți numerotate (în cazul de față, de la 1 la 9) și trebui să câștige anumite levate (popular, mâini), ținând cont că există anumite cărți atu, care le bat pe cele obișnuite, indiferent de valoarea acestora din urmă.

Obiectivele variază de la rundă la rundă și sunt stabilite aleatoriu, pe baza unor cărți mai mici, care le recreează pe cele de joc, dar și prin diverse condiții impuse de micile jetoane de culoare neagră.

Spre deosebire de 3, 5, 8, care era eminamente competitiv, sau Tarnib, unde se înfruntau echipe de câte doi jucători, The Crew se bazează pe colaborarea membrilor săi.

Ca orice joc de colaborare, este nevoie ca participanții să facă un efort de voință și să adere la regulile lui specifice de comunicare.

Răsplata este un sentiment de coeziune și sinergie, care îi va purta printr-un periplu antrenant prin întreg sistemul solar.

Ajungem astfel la un aspect deosebit al acestei experiențe ludice. De obicei, narațiunea care însoțește un joc de societate (în special cele germane, renumite pentru complexitate) este mai mult un pretext pentru un set de reguli abstracte.

Aici, însă, lucrurile stau altfel. Fiecare rundă crește în dificultate și, pe lângă obiective enunțate conform convențiilor prezentate mai sus, înfățișează și câte un episod din aventura spațială a astronauților.

Pățaniile lor nu sunt disparate și pot constitui chiar un mic roman SF, pe care nu doar îl citești, ci îl și trăiești.

Iar la capătul lui, o lecție devine limpede.

In space, no one can hear you scream.

But you are not alone.

You must not be alone.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au oferit șansa să pun în practică dezideratul suprem al omenirii.

Parpanghel vine în Bănie

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Parpanghel al lui Ion Budai-Deleanu vine în Craiova.

Trebuie să fi aflat și el că în perioada 30 noiembrie – 1 decembrie 2024, va avea loc, la Ramada Plaza evenimentul internațional și savuros numit Craiova – Capitală Gastronomică Est-Europeană.

Ospățul va începe sâmbătă, 30 noiembrie, la ora 12:00, cu o prezentare a 11 preparate culinare din diverse țări, aduse în Bănie de bucătări de pe acele meleaguri și care vor fi găzduite după cum urmează:

Big Ben – Azerbaidjan
The Manor – Bulgaria
Iberico – Croația
Ellipse – Georgia
Dolce Vita – Grecia
Epoca – Macedonia de Nord
Nobel – Moldova
Olive – Polonia
Steso – Serbia
Artizan 35 – Turcia
Craft – Ungaria

Apoi publicul poate da năvală și e invitat să o facă.

Noi, oltenii, suntem oameni mândri, așa că nu vom pregeta a ne prezenta propriile delicatețuri, iar cei care o vor face vor fi elevi și profesori ai Liceului Alimentar din Craiova, inițiatori ai proiectului alături de Primăria Craiova.

Vor avea loc degustări și lansări de produse ale unor crame sau importatori de vinuri, alte băuturi și produse alimentare, cursuri introductive în tehnica evaluării produselor alimentare ca brânzeturile, salamurile și mezelurile, cafeaua, uleiurile de măsline sau apele minerale.

Duminică, 1 Decembrie, de la orele 12:00 și până la orele 18:00 – de Ziua națională a României – pe lângă atmosfera festivă a acestei ocazii speciale din fiecare an și pe lângă explorările gustative puse în operă de către expozanții prezenți la eveniment, vor avea loc și lucrările conferințelor despre identitatea națională.

Acestea vor fi reunite sub titlul Gastronomia – cu bune, cu rele, în cadrul cărora practicieni din turism și producție alimentară vor conferenția împreună cu specialiști din alte domenii de relevanță, în context interdisciplinar, despre brandul de țară, branduri de regiuni, turism și plusvaloarea pe care producția alimentară și serviciile de ospitalitate turistică o pot aduce României.

Și, dacă nu v-a copleșit deja apetitul, aflați și că vor avea loc diverse ateliere și degustări specializate, precum o prezentare a activităților Asociației Winelover România, un eveniment deja marcă înregistrată Brânzeturi cum se cuVin (al Asociației Bloggerilor Olteni, păstorită de neobositul Daniel Botea și din care am onoarea a face parte) sau o incursiune în povestea și aromele primei game de ulei de măsline românescu – Eliada, despre care v-am spus mai multe aici.

Vă mai îndoiți acum că vine Parpanghel în Bănie?

Vrăjitoarea din Oz

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.

Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.

Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.

Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.

Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.

Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.

Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.

Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.

Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.

Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.

Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.

Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.

Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.

Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.

De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.

Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.

Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.

Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.

Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.

Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Io votez cu Ralph Fiennes!

By Iulian in Filme 0 Comment

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.