Încă un Cod al lui Da Vinci

Chiar și dacă nu iei în serios niciuna dintre teoriile și fabulațiile din Codul lui Da Vinci, rămâne acea palpitantă aventură culturală elaborată de Dan Brown și excelent transpusă filmic de Ron Howard, în care apare enigme și mecanisme și conexiuni nebănuite.

Ca unul care a gustat toate acestea, m-am bucurat să descopăr Alex și secretul lui da Vinci, deopotrivă carte și expriență ludică de tip escape game.

Pentru cine a încercat așa ceva, fie într-o cameră reală, fie ca joc de societate sau pe calculator, mecanismul e familiar.

Un fir narativ, mai mult sau mai puțin dezvoltat, include varii puzzle-uri, care solicită mintea într-un mod mai degrabă abstract, dar deloc facil.

Ce este remarcabil la această carte realizată (nu pot să spun doar scrisă) de Vincent Raffaitin, este că are propune o poveste foarte coerentă și foarte dinamică, care te poartă pe urmele lui Leonardo da Vinci la castelul Clos Luce din Amboise sau în Louvre.

Provocarea intelectuală e mai afurisită chiar și decât cea din Crime Scene – Moscova. 1989, pe care l-am încercat mai demult.

Poate că, în comparație cu puzzle-urile din acel joc, cele de aici sunt mai puțin complexe, însă faptul că nu ai desfășurate în fața ochilor tot felul de componente și cartonașe le face chiar mai grele.

Nu doar că ai nevoie să te uiți cu băgare de seamă la toate ilustrațiile din carte, dar trebuie să citești cu atenție tot ce relatează naratorul.

Au fost momente când m-am simțit deștept, rezolvând un puzzle sau altul, dar, de cele mai multe ori, eram captivat de această cursă de a descoperi secretul marelui inventator, încât apelam rapid la indiciile de la finalul volumului, ca să pot afla ce se întâmplă în continuare.

E asta un semn de slăbiciune?

Sau de curiozitate?

Îmi place să cred că se aplică a doua varianta.

Și că Leonardo da Vinci, care a fost curios în atâtea privințe, m-ar înțelege.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman în care n-am fost doar cititor.

Eternitatea e numai una

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

A fost vreme rea, deci vreme bună de citit.

Fanionul roșu – un volum mai vechi al lui Radu Paraschivescu, umanist prin formație și microbist (de diverse sporturi, nu doar de fotbal) prin convingere, în care autorul prezintă pățanii și portrete ale unor sportivi, remarcabili, dar care au călcat pe bec rău de tot. Faulturi cu aer de Mortal Kombat, mâna lui Maradona, dopajul din atletism, brutalitatea animalică a lui Mike Tyson sau chiar frauda deșanțată a maratonistului neaoș Gheorghe Buriană (care s-a ofticat și i-a intentat proces) sunt câteva dintre capitolele acestei odisei a lipsei de fair-play. Erudiția sportivă a lui Radu Paraschivescu e demnă de laudă, dar mai important e condeiul dezlănțuit al omului de litere. Se vede că nu e cronicar sportiv pursânge, dar asta nu e un defect, dimpotrivă. Sportul, chiar și când e corupt (dau poate mai degrabă atunci) e mai savuros când încape pe mâna cuiva care știe să-l povestească.

How Religion Evolved – o carte despre religie, dar nu neapărat pentru oameni religioși, ci mai degrabă pentru aceia care încearcă să înțeleagă resorturile neurologice și sociale care ne deosebesc în această privință de restul lumii vii de pe Terra. Robin Dunbar și acordă timp și spațiu pentru o expunere amplă a tuturor acestor aspecte, insistând asupra formelor incipiente ale religiei, cele pe care le considerăm animiste, pentru a merge apoi la cele integratoare monoteiste. Volumul nu este un manifest ateist, ci o lucrare echilibrată, din care reies clar beneficiile credințelor și practicilor religioase (de aici și subtilul And Why It Endures). Singura parte unde se simte o atitudine potrivnică este cea din final, care expune aparent inexplicabilele acte automutilante și suicidale ale celor care devin adepții unor secte, la rându-le, forme de organizare religioasă. O carte pe care o recomand oricui, creaționist sau evoluționist deopotrivă.

Narconomics – există o replică ilustrativă în filmul Sicario, brutală și antrenantă frescă a luptei împotriva traficului de droguri: […] one group controlled every aspect of the drug trade, providing a measure of order that we could control. And until somebody finds a way to convince 20% of the population to stop snorting and smoking that shit, order’s the best we can hope for. Comerțul și consumul de stupefiante sunt, până la urmă, o activitate economică presupunând cerere și ofertă, consumatori și furnizori, achiziție de materii prime și promovare și toate cele. Abordat astfel, traficul de droguri se scutură un pic de aura malefică sau spectaculoasă pe care i-a conferit-o cinematografia și devine mai lense de înțeles și, mai important de combătut. Acesta este ideea după care se călăuzește Tom Wainwright în periplul său mondial menit a înțelege acest flagel al lumii moderne, care îl duce prin locuri deloc sigure, precum Mexic, Bolivia sau El Salvador. Iar concluzia pe care o desprinde e limpede: întâi înțelegem, apoi acționăm. Iar o altă replică dintr-un film celebru, All the President’s Men, e cheia – Follow the money.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Domnule Coppola, ați ajuns prea târziu

Rar mi-a trecut prin fața ochilor vreun film care să fi fost precedat de mai multe critici decât Megalopolis al lui Francis Ford Coppola.

Am înțeles atunci cum de Cardinalul Richelieu era interesat să îi cunoască pe cei vorbiți de rău.

Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți așa, spunea el.

Acum că am vizionat filmul, pot înțelege stigmatele care îi se atribuie, dar n-am cum să nu menționez și anumite calități.

Sub titlu scrie mai de-o șchioapă ”O fabulă”.

E un amănunt important, care îi dă cineastului relativa libertate de a proceda cum crede în a-și compune mesajul, contând pe un acord tacit cu privitorul în privința obiectului lui.

Aici e o mare problemă.

Megalopolis încearcă o paralelă între decăderea Romei și cea a civilizației contemporane (identificate foarte incorect politic cu America, dar, hei, Coppola a trăit perioada când așa se credea).

Paralela devine uneori un melanj, așa că abundă referințele la personaje și apucături din Roma antică.

Dacă le știi, e un deliciu să le identifici.

Personajul jucat de Adam Driver e numit Cezar Catilina, adică un ambițios combinat cu un revoluționar.

Fiica lui e Iulia (Nathalie Emmanuel) și, mai ales la început, e o exhibiționistă, precum fata lui Augustus, de care s-a luat Ovidiu și s-a pomenit la Pontul Euxin.

Cel al lui Giancarlo Esposito e Cicero, care, la un moment dat, tună și fulgeră împotriva lui Catilina de la tribună, leit modelul său din antichitate.

Jon Voigt poartă numele de Hamilton Crassus III, e putred de bogat, dar e decrepit precum împăratul Claudius, lăsându-se dus de nas de Wow Platinum (da, chiar ăsta e numele personajului) al lui Audrey Plaza, o combinație de Messalina și Agrippina.

Shia Labeouf e Caligula cu altoi de Nero.

Iar exemple ar mai fi.

Însă cea mai deșteaptă și reușită transpunere a universului romanilor de odinioară în acest illo tempore modern al lui Coppola este secvența Vestalei, care cântă o melodie de-aia profundă și lentă de adolescentă în căutare de identitate, în timp ce se cer donații pentru ca ea să-și continue stilul de viață virginal.

Cum spuneam, o încântare să identifici toate acestea în Megalopolis.

Repet, dacă le știi.

Coppola, având scuza vârstei, poate, uită că, dacă e o problemă în prezent, e că oamenii nu mai citesc și n-au de unde să guste toate trimiterile lui intelectuale.

Hai că de monologul lui Shakespeare (interesant declamat de Adam Driver) or mai fi auzit, dar cele mai multe sunt inaccesibile.

De aici și o parte din aversiunea față de această peliculă.

Care, într-adevăr, are și scăderi evidente.

Nu suscită atașament emoțional.

E mai mult stil decât substanță.

Are momente lipsite de noimă.

Et cetera, cum spuneau romanii înșiși.

Cel mai grav este că Megalopolis a venit cu vreo două decenii întârziere.

Și nu zic asta, uitându-mă numai la efectele speciale care ar fi rupt pe la trecerea în noul mileniu, dar acum par ieftinele.

Nu, ideologia, aia cu tâlc cum o fi ea, e depășită.

Stimate domnule Coppola, cu tot respectul pe care vi-l port, apreciez că ne spuneți că vizionarii lipsiți de umanitate și bufonii plini de demagogie nu trebuie lăsați să modeleze societatea.

Dar, dacă nu vă chinuiați să îi puneți peruca aia ridicolă în cap lui Gary Oldman în Dracula și vă ocupați de alegoria asta, ca să iasă ca Apocalypse Now, poate că aveam o șansă în plus să nu îl avem pe portocaliul de Donald Trump la Casa Albă (a doua oară, nota bene!) și pe îngălatul de Elon Musk ca domnul Taie și spânzură în administrația lui.

Și nici nu vă falimentați degeaba.

Simfonii astrale, plimbări autumnale

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, în Valea Merilor din comuna Predești, județul Dolj, se construiește treptat un loc de într-ajutorare a semenilor nostri, așa cum s-ar cuveni să fie pretutindeni în România.

Acest complex, pe care îl vom numi Centrul Comunitar – Hub terapeutic, s-a născut și a crescut ca urmare a eforturilor susținute ale pshihologului Irinei Gruia și ale colegilor săi de la Asociația Devoltare și Psihoterapie prin Acțiune (DePsi).

Fondată încă din 2011 de un grup de profesioniști din domeniul psihologiei, psihoterapiei și metodelor non-formale de învățare din Craiova, Slatina și Severin, DePsi a derulat de-a lungul timpului o varietate de proiecte destinate îmbunătățirii calității vieții persoanelor cărora soarta nu le-a surâs prea mult.

Detalii despre fiecare puteți găsi pe site-ul oficial al celor de la DePsi, eu o să menționez două care mi s-au părut deosebite:

Bătaia nu este ruptă din rai, realizat în parteneriat cu Norsk Moreno Institutt din Norvegia, care a vizat configurarea, tot la Predești, a unui spațiu de susținere și protejare a femeilor care au fost victime ale violenței domestice.

Grădina Terapeutică, un spațiu de explorare senzorială plasat chiar în mijlocul orașului Craiova. Grădina a fost împărțită în zone dedicate celor cinci simțuri, iar atracția principală a proiectului a fost poteca senzorială, pe care vizitatorii au parcurs-o desculți, pășind pe diverse texturi realizate din materiale naturale.

Proiectul care ne-a prilejuit deplasarea în Valea Merilor este destinat copiilor vulnerabili emoțional sau provenind din medii prea puțin prielnice dezvoltării intelectuale, care vor beneficia de 40 de locuri de cazare, 2 săli de instruire și o imensă grădină senzorială înconjurătoare, adică zona împădurită din preajma Centrului Comunitar – Hub Terapeutic, pe care am vizitat-o nemijlocit în ipostaza ei de codri de aramă, însoțiți și de Inimioară, unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am întâlnit vreodată.

Această minunată mini-excursie a relevat înțelepciunea abordării duale a Irinei Gruia și echipei sale – natură + omenie = șansa unui personalități benefice pentru sine și pentru ceilalți.

Și n-am pierdut ocazia de a strânge câteva deșeuri de plastic, pentru că voluntariatul nu este prostie, este salvarea noastră, a tuturor.

Pe lângă două mese copioase, pregătite chiar de dedicații și simpaticii membri ai familiei gazdei, activitatea care a suscitat un interes aparte a fost sesiunea de terapie prin sunete emise de boluri și gonguri tibetane.

Nu mi-era străină o astfel de experiență senzorială, deoarece o încercasem la Pensiunea Timian din Harghita acum câțiva ani, însă aceasta a avut o amploare de simfonie.

Da, nu ezit să folosesc acest cuvânt pe care îl asociem îndeobște cu muzica clasică europeană.

Nu mă pronunț asupra efectelor strict medicale ale acestei terapii auditive. Așa cum preciza chiar Irina Gruia, maestra instrumentistă a gongurilor, pentru unii dintre noi nu face nimic, pentru alții vine ca o eliberare de multe poveri fizice și psihice.

Pentru mine a fost o experiență muzicală astrală, care mi-a adus aminte de excepționala trilogie de eseuri audio-vizuale a lui Ron Fricke (ChronosBarakaSamsara) sau de tulburătoarea scenă cosmică din 2001: A Space Odyssey a lui Stanley Kubrick.

Am plecat din Valea Merilor înălțați printre astre de gongurile tibetane, dar și de energia unor semeni care își dedică viața celorlalți.

Cu excepția celor din pădure, imaginile au fost suprinse de inițiatorul acțiunii, Daniel Botea, care a păstrat secretul deplasării cu cerbicia unui iezuit.

Oscar scrie pe ei

Anora e un film pe care scrie Oscar apăsat și în felurite moduri.

Permiteți-mi să îmi argumentez afirmația.

Protagonistă jucată cu copleșitoare dedicare de Mikey Madison are dualitatea cinism-sensibilitate a lui Jane Fonda din Klute și lipsa de inhibiții a Emmei Stone din Poor Things, precum și ceva din caracterul adorabil al Juliei Roberts în Pretty Woman sau abilitățile lingvistice ale lui Viggo Mortensen din Eastern Promises; mult Oscar la mijloc.

Scenariul lui Sean Baker are ceva din hazul lui Tarantino, acela de a arăta față deloc glorioasă, dar amuzantă a membrilor din zonele mai declasate ale societății, ceva din talentul fraților Coen de a imagina replici savuroase rostite cu maximă seriozitate de personaje pe care nu ți le-ai imagina în veci vorbind așa și ceva din umorul nemilos al lui Martin McDonagh; Oscaruri cu nemiluita.

Regia aceluiași Sean Baker compune o bucată de dezmăț dezlănțuit, precum Scorsese în The Wolf of Wall Street, pentru ca apoi să treacă la o frenezie gen Frank Capra, totul realizat în acel stil cu camera de mână, care te vâră aproape de trăirile personajelor, precum o face îndeobște Paul Greengrass; Oscar pursânge.

Montajul e aiuritor de alert, dar tot timpul coerent, ca în Black Hawk Down; material de Oscar.

Dincolo de incredibila Mikey Madison, toată distribuția, de la vlădică la opincă, joacă de parcă ar fi mâncat jăratec, chiar și cei care apar câteva minuțele; mobilizare generală de Oscar.

Anora e un basm, dar și o frescă socială, e înălțător uneori, dar te și coboară cu picioarele pe pământ; așa cum se cuvine la Oscaruri.

Lumea în care se desfășoară filmul e o Americă în care personajele trec de la engleză la armeană și rusă în noi timpi și trei mișcări (ba și pocesc un pic de franceză la un moment dat), un spațiu multicultural unde e loc pentru toți, și pentru beizadele rusnace, și pentru racheți cu inimă bună; o lume pe placul Oscarurilor, mai ales că la Casa Albă vine unu’ taman pe dos.

Anora e plin de curve și idioți și ridicoli, îi recunoști și te recunoști în ei, e miștocăreală, dar și compasiune față de apucăturile omenești; Oscarurile răsplătesc astfel de oglindă onestă sau măcar sugestivă.

A nu se înțelege din toate cele de mai sus că pelicula lui Sean Baker e ca o ciorbă încropită de o gospodină pricepută din ce-a mai găsit prin frigider după o suită de paranghelii.

Nu, Anora e un film proaspăt și original, pe care o să-l găsiți peste tot la Oscarurile de la anul.

Să nu ziceți că nu v-am spus.

Și macabrii au sentimente

Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.

Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.

Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.

Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.

Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.

Acum, însă, linia e fină.

Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.

E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.

Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.

Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.

Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.

În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.

Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:

Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.

Angoasă chic

Parisul este cel mai frumos oraș din lume.

Râde inima în mine de fiecare dată când un crâmpei al lui apare în vreun film.

Însă acum mă văd pus în situația de a spune că, deși Cleo de 5 a 7 vrea și să aducă un omagiu pitorescului inegalabil al acestui loc, cel mai puternic mesaj al peliculei e altul și ar fi putut fi ilustrat și în Berlin sau New York sau Băilești (da, poate am exagerat cu ăsta din urmă).

Cleo (Corrine Marchand) este o starletă care e muncită de grija că are cancer.

În așteptarea rezultatelor unei biopsii hotărâtoare, încearcă să își umple timpul cu diverse capricii: să cumpere lucruri care nu neapărat îi plac, să se fasoneze alături de textierii melodiilor cu care are succes la radio, să meargp la vrăjitoare, să caute alinarea în brațele amantului sau să bârfească și să hoinărească alături de o amică.

Toate aceste se defășoară în cadrul unui periplu parizian alb-negru de toată frumusețea, în care orașul e surprins în era sa imediat postbelică, atunci când nu era încă sufocat de turiști.

Pe parcurs, mofturoasa Cleo învață să privească lumea în culori mai puțin roz, dar, cumva, mai sănătoase.

Cum și cine o ajută pe protagonistă să se scuture de pițiponceli nu vă spun, ca să descoperiți singuri.

Însă Agnes Varda merită laude perpetue, atât ca regizoare, cât și ca scenaristă, pentru o transformare subtilă, aranjată narativ în mod specific cinematografic, dar sugestivă și chiar înălțătoare.

Nu ar trebui să ne preocupe greutățile vieții, ci a învăța să le înfruntăm cu demnitate.

Și să avem pe cineva care să ne țină de mână în acele momente.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic (ediția 2024)

Ca și la ediția inaugurală de anul trecut, și la Wine Tonic din 2024 una dintre activitățile cele mai plăcute (pe lângă degustare, firește) a fost să ierarhizez zece dintre cele mai frumoase etichete de sticle de vin care mi-au ieșit în cale.

N-a fost ușor să fac acest clasament, dar iată-le.

***

10. Crama Catleya, pentru cum ne propune o veritabilă odisee a vinului, un traseu care aproape că îl recreează pe cel al legendatului tren Orient Express. Am ales să vă prezint două etichete, pentru a vă arată cum periplul european înfățișat dă înconjurul sticlei.

***

9. Domeniile Franco-Române, pentru o pupăză mozaicală, care mi-a adus aminte de nemuritoarea pățanie a lui Nică al lui Ștefan a Petrei, dar și de un superb exemplar al acesti păsări unic împopoțonate, pe care l-am văzut în Valencia, oraș către care se îndreaptă gândurile noastre de compasiune și solidaritate în aceste momente.

***

8. Domeniul Bogdan, pentru o serie de vinuri intitulate Pătrar, care redau sugestiv atât fazele lunii, cât și o complexă urzeală faunistică, simbol al liniilor nevăzute care unesc toate viețuitoarele de pe acceastă planetă, inclusiv pe noi.

***

7. Crama Graffiti Aeroport Otopeni, pentru că, dacă tot ne știu străinii drept patria lui Dracula, apăi să le dăm ce vor și nu oricum, ci cu stil; castelul bampirului e impunător și înfricoșător și are ceva din arhitecturala colosală din The Lord of the Rings.

***

6. Crama Terra Valverde, pentru un întreg roman interbelic, cu rafinament, decadență, idile și jazz; Donna Alba a lui Gib Mihăiescu cu o coloană sonoră de Miles Davis.

***

5. Wine Focus (importator și distribuitor), pentru un mic tablou suprarealist, care m-a trimis cu gândul la creațiile jucăușe, dar profunde ale lui Juan Miro, mai ales că vinul acesta este din Spania.

***

4. Crama Budureasca, pentru cum ne-a întors la originile vieții, când Pământul nu era stăpânit de Homo Sapiens, ci de alte creaturi; este o etichetă care oferă și o superbă senzație tactilă.

***

3. Crama Avincis, pentru un microcosmos al copilăriei, ilustrat parcă de un Val Munteanu, artist care a îmbogățit vizual multe cărți din perioada mea de prichindel; o doamnă de la o altă cramă, căreia i-am arătat eticheta, a exclamat: Parcă e în Micul Prinț!

***

2. Dionysos (importator și distribuitor), pentru că m-a teleportat în splendida Veneție, cu idilele, intrigile, viciile și carnavalescul ei.

***

1. Cramele Liliac (România) și Castel Mimi (Republica Moldova), pentru un cupaj transnațional care e mai mult decât oenologic și care ne demonstrează fără putință de tăgadă că Unirea se poate înfăptui și că unitatea ne face mai buni.

Plictisitor exact pentru cei care au nevoie de el

E greu să-ți imaginezi un film mai plictisitor pentru generațiile digitalului prezent (mari și mici) decât Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni.

E exasperant de lent, în cea mai mare parte te uiți la protagonistul jucat de David Hemmings încruntându-se, pozând și răstindu-se la niște gagici anodine sau hârjonindu-se cu unele dintre ele.

Un dram de interes suscită faimoasa scenă din parc sau cea subsecventă în care Vanessa Redgrave e dezbrăcată până la brău, dar își acoperă sânii cu dibăcie.

Prea puțin pentru mințile contemporane, mai ales că acțiune e aproape ioc, iar mesajul care le-ar atinge e tocmai la final, și nici atunci foarte limpede.

Ajungând, însă, cu chiu, cu vai la deznodământul metaforic al filmului, remarci o frapantă și actuală morală.

Viața văzută prin lentilă e searbădă, e un simulacru care nu satură intelectul, nu suscită emoții reale.

Lentila de acolo e ecranul de aici.

Trebuie să lași imaginația, ficțiune prin excelență, să zburde prin lumea palpabilă, concretă și materială.

Atunci vei auzi mingea bătută de teren.

Nu e clar?

Nicio problemă.

Michelangelo Antonioni nu a vrut niciodată ca peliculele lui să fie clare.

El și-a văzut de arta lui. Like-urile (sau care o fi fost echivalentul lor de acum decenii) nu l-au interesat.

Ar fi ceva să îi călcăm pe urme.