Caiet de insemnari

Sezon de Oscar 2022 – Lead Me Home

By Iulian in Filme 18 februarie 2022 0 Comment

Chiar dacă vă interesează cursa Oscarurilor, sunt șanse destul de reduse să vă fie familiar acest titlu, deoarece aparține unei categorii (Documentar scurt) care ne atrage atenția la fel de puțin precum însuși subiectul lui – oamenii străzii.

În patruzeci de minute, ni se oferă o panoramă ușor dezlânată, dar totuși dureroasă, a unui fenomen care în orașele Los Angeles sau San Francisco a atins dimensiuni uluitoare.

Realizatorii Pedro Jos și Jon Shenk sunt animați de intenții generoase și lucide, dar nu aleg cele mai bune procedee stilistice. Cadre de filmare accelerată (precum în superbele creații ale lui Ron Fricke) nu prea își au locul aici, iar linia prezentării este fracturată, oscilând permanent între frescă realistă și eseu menit a trezi compasiune.

Mai presus de toate, antiteză zgârie-nori vs. corturi este mult prea apăsat livrată.

Au fost, însă, momente, când Lead Me Home chiar îți ajunge la minte și la suflet.

Există o scenă care redă fugitiv dezbaterea dintr-un cartier, referitoare la deschiderea unui nou adăpost pentru cei lipsiți de un acoperiș deasupra capului, iar părerile exprimate variază de la îndemnuri la compasiune la refuz și chiar la protestul împotriva stigmatizării corecte politic a celor care nu vor să aibă astfel de persoane în preajma lor și a locurilor pe unde le cresc copiii. Aș vrea să văd și în România astfel de practica a agorei cu adevărat utile, nu doar părerologi online, care nu scot capul din telefon, să se implice într-o amărâtă de chestiune a blocului unde locuiesc.

Și dacă strâmbi din nas de regulă când treci pe lângă un om al străzii, tot te vor mișca mărturiile celor pe care Jos și Shenk i-au ales spre a-i intervieva. Unii sunt, de acord, inestetici, alții reduși intelectual, dar niciunuia nu-i poți poți contestat simpla calitate de om.

Iar alții, precum domnul de culoare cu ochelari, este atât de lucid, atât de curat, fizic și sufletește, încât n-ai zice, trecând pe lângă el, că doarme în mașină sau în cort.

Poate că a făcut alegeri greșite la un moment dat, dar nu avem cum să excludem rolul nefast al unei societăți încă prea egoiste, prea indiferente, prea complicate pentru mulți semeni de-ai noștri.

Lead Me Home e despre SUA, dar mai deunăzi citeam că a crescut numărul celor fără casă în București și, probabil, în tot restul țării.

E un defect al lumii contemporane pe care merită măcar să îl conștientizăm.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Duelul Craiovelor sau un pic de teatru oltenesc

By Iulian in Sport, Teatru 15 februarie 2022 0 Comment

Eugen Ionesco, oltean de-al nostru, născut mai hacana, la Slatina, ar fi găsit în Bănie nu doar un cadru ideal pentru o piesă din curentul al cărui ilustru reprezentant a fost, ci un spectacol de-a gata.

În cazul în care nu sunteți Hibernatus pe care îl scoate Louis de Funès dintr-o criogenie naturală de câteva decade, știți că în Craiova sunt două echipe de fotbal, fapt care n-ar fi ieșit din comun, dacă nu și-ar revendica amândouă același nume.

De ce este important acest nume – Universitatea Craiova?

Pentru a răspunde, dați-mi voie să fac un pic pe Cristian Țopescu.

Mă găseam acum nu mult timp în frumosul orășel Amiens din Franța, unde atracțiile principale sunt:

Superba catedrală gotică, campioană din punct de vedere al mărimii între toate edificiile de gen din Franța (apropo, dacă ați vizitat măcar unul dintre acestea, musai să citiți romanul The Spire al lui William Golding, tulburător și bine documentat).

Casa memorială a lui Jules Verne, unde veți găsi inclusiv biroul la care a scris Castelul din Carpați, în care personajul principal, contele Frank de Telek, este din Craiova!

Să încercați interesantele ficelle picarde, niște clătite umplute cu ciuperci, muiate într-un sos smântânos.

Să parcurgeți, a pied sau cu barca, Les Hortillonages, o rețea de canale amenajate de locuitorii din Amiens încă din Evul Mediu, constituind un fel de mini-deltă antropică pe Somme, de un pitoresc aparte.

Ajuns acolo, am constatat că eram singurul străin, spre deliciul barcagiului, care, auzind că un vizitator de pe alte meleaguri a ținut morțiș să îi viziteze, m-a pus la prova luntrei alături de un cuplu în vârstă. Aflând că sunt din România, domnul vârstnic m-a întrebat:

– Et vous venez d’où? Cluj?

– Non, Craiova.

– Ah, Universitatea Craiova!

Mare microbist de nivel local n-am fost niciodată, dar atunci am simțit că-mi plesnește cutia toracică de mândrie, aceeași senzație pe care am avut-o după meciul fetelor de la SCM Craiova cu Brest Bretagne, citind pe un site francez de sport că ”dacă Infernul ar avea un nume, acesta ar fi Sala Polivalentă din Craiova”.

Să revenim la duelul Craiovelor și la piesa ionesciană rezultată.

Așa cum se cuvine unei opere dramaturgice, a avut un prolog memorabil, cu lovitura de deschidere dată la un meci în Craiova, a două echipe cu numele de Craiova, de către un jucător pe nume Craioveanu. Și ce jucător! Cititorii mai tineri să caute golul său împotriva Barcelonei, înscris chiar pe Nou Camp, pe vremea când juca la Villareal. Așa exterior doar la Klinsmann în 1996 am mai văzut.

Apoi, ca orice piesă de teatru, au avut loc și niște efecte scenice. Petarde bubuind ca la Mărăști, Mărășești, Oituz și Turtucaia (să ne obișnuim să amintim și înfrângerile), fumigene mai dense decât ce ne aruncă guvernanții în față și artificii, pentru că sărbătorim.

Ce?

Nu contează, cum n-a contat și că toate astea au pus în pericol însăși desfășurarea meciului, căci suntem pe tărâmul lui Ionesco sau Beckett, nu?

Și așa ajungem la materialul dramaturgic propriu-zis, la care au contribuit cele două galerii, de parcă Vladimir și Estragon s-au mutat la câte o peluză și au început să-și strige replici unul altuia.

O încântare, pentru că, așa cum puteți vedea mai jos, într-un aranjament propriu al mesajelor, acestea nu au vizat doar inevitabilele mui, ci au fost expresii insulte reciproce haioase, pentru care imaginația și lirismul au fost puse intens la bătaie.

Și uite-așa am deslușit eu răspunsul la încă o altă mare întrebare:

De ce ne atrage atât teatrul absurdului?

De ce se joacă Cântăreața cheală la Théâtre de la Huchette din 1957 fără întrerupere?

De ce se încumetă lumea să mai pună în scenă Așteptându-l pe Godot, inclusiv cu deținuți, pentru ca aceștia să evadeze înainte de reprezentația de gală, spre deliciul autorului?

Pentru că e distractiv de nu se poate, de-aia.

Una-i mama la copii, alta-i pofta inimii

By Iulian in Teatru 14 februarie 2022 0 Comment

Nu o dată le-am cerut celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova să mai lase textele contemporane și să se aplece asupra celor clasice.

Nu o dată mi-au răspuns că și-au propus să provoace, nu să mulțumească și să distreze facil publicul.

Na, că acum cele două direcții ideologice s-au întâlnit în Femeia mării de Henrik Ibsen.

Norvegianul, unul dintre greii dramaturgiei universale, a avut o precizie de metronom în a dezvălui angoasele și pasiunile reprimate ale vremii sale, toate ascunse sub masca respectabilității și a unei societății bine puse la punct.

Dar a avut și un stil plat, pe marginea căruia merită să brodezi și exact asta a făcut regizorul Andryi Zholdak.

Într-un spațiu foarte bine delimitat geometric, a revărsat o puzderie de manifestări deviante, gesturi sucite și urlete gratuite, de parcă ar fi vrut să materializeze exterior tot ce autorul doar sugerează.

Asta e abordarea, psihiatrică după voia realizatorului, n-am ce-i face, nu-mi place, dar am înțeles-o, inclusiv repetiția obsedantă a celor enumerate mai sus, de câte trei, patru ori, marcă a unor persoane cu tulburări mintale.

Ce nu mi-a plăcut și ce nu mai scuz cu niciun chip sunt alte aspecte. Unul a fost formulat foarte bine de amicul teatrofil Cristi Nedelcu pe drumul de întoarcere:

Băi, regizorul ăsta crede că suntem proști, de bagă muzică stridentă, când se întâmplă ceva grav, și de-aia nostalgică, atunci când se întâmplă ceva duios? Crede că nu suntem în stare să ne dăm seama și singuri de semnificația scenelor ăstora?

Apoi, n-am văzut rostul bășcăliei care strică impactul tragic al unor momente sau spargerea celui de-al patrulea zid, când chiar nu era cazul. Eu nu mai iau în serios niciun demers artistic, dacă întruparea lui nu e detașată de mine.

Dacă îmi faci cu ochiul, nu te mai consider în ruptul capului vreun maestru al persuasiunii.

Cu toate excesele și alterările, ce spuneam în prima frază a acestui articol rămâne valabil. Un text cu greutate, un text a cărui valoare a fost validată de timp îți spune ceva, te face să înțelegi un crâmpei din marea dramă a existenței omului.

Acum e vorba despre o soție la care componentele amorului (sexualitate, romantism, atașament) se zburătăcesc care încotro, iar efectul este sfâșietor.

Sfâșietor la propriu, pentru că asta face Costinela Ungureanu în rolul principal. Se sfâșie organic, se agită, umblă vreo 60 000 de pași, dintre care exagerat de mulți într-un picior, se răscrăcăiește fără jenă, se canonește cum nu le-aș dori nici scorpiilor cu care am avut relații până acum.

Cumva, noianul ăsta fizic perturbă dezvoltarea rolului în ochii spectatorului, dar performanța este una olimpiană, fără doar și poate.

Ce mi-a plăcut cel mai mult, nu doar ca abilitate, ci și ca lecție despre percepția asupra farmecului feminin, este cum Costinela Ungureanu se sexualizează și desexualizează după plac, uneori în contra stadiului vestimentar. E un fel de alternanță La Maja vestida, La Maja desnuda ale lui Goya în timp real, iar concluzia este că te poți uita la țâțe goale cu stânjeneală și la vagi forme ițindu-se sub textile cu nesaț.

După cum bine le zice Aneta Stan, una dintre cele mai mari doamne muzicii populare românești:

Dorul și cu dragostea

Sunt povara cea mai grea

Ce o poartă inima.

Oamenii în sufletul lor,

Își scriu dorul deseori

Cu cerneala ochilor.

Femeia mării m-a ținut pe scaun vreo patru ore, dintre care ar merita forfecată una.

Dar, spre deosebire de alte spectacole pentru care i-am bruftuluit pe cei la Teatrul Național din Craiova, pe ăsta nu regret că l-am văzut.

Credit foto: Albert Dobrin

Crimuțe în Egipet (atunci și acum)

By Iulian in Filme 13 februarie 2022 0 Comment

Agatha Christie ne-a lăsat o comoară.

Un tezaur de romane și povestiri care pot fi luate și reluate înspre a fi ecranizate și nu-și pierd niciodată farmecul.

Între acestea, Death on the Nile ocupă un loc fruntaș, grație localizării într-un cadru atât de exotic, dar și mozaicului de personaje care uneltesc și mint și te provoacă să le suspectezi, captive fiind într-un spațiu restrâns, adică pe un vas de croazieră străbătând fluviul care ne-a dăruit Egiptul.

Există o versiune cinematografică din 1978 și una din 2022, iar pentru mine va fi o plăcere să mă las în voia comparării lor.

Cea cu vârstă mai înaintată vine cu două avantaje imbatabile.

Unul este filmarea câtorva scene chiar la fața locului (fapt irepetabil astăzi), prilejuind câteva momente memorabile, precum escaladarea Piramidei lui Keops de cei doi amorezi sau scena cu potențial funest, petrecută între coloanele de la Karnak.

Apoi, distribuția! E o încântare să enumăr toate aceste nume: Peter Ustinov, Mia Farrow, David Niven, Bette Davis, Maggie Smith, Angela Lansbury, Jack Kennedy, Jack Warden, Jon Finch, (Macbeth al lui Polanski), Olivia Hussy (Julieta lui Zeffirelli), Jane Birkin. Sunt atâtea Oscaruri pe aici, încât mă mir că nu s-a scufundat vaporul de la atâtea statuete.

Cu un omolog așa titrat, mai are această variantă modernă a lui Kenneth Branagh vreo modalitate să se distingă prin ceva?

Bineînțeles, mizanscena, mai înainte de toate.

După un început fastuos, filmul din 1978 se cam împotmolește narativ, pentru că regia lui John Guillermin e cam statică și lasă suspansul mai mult în seama interacțiunilor dintre fabuloșii interpreți. De cealaltă parte, cineastul care anul ăsta a intrat în istoria Oscarurilor (ca să n-o lungesc, uitați-va la ce categorii a fost nominalizat de-a lungul timpului) nu își folosește doar meșteșugului cinematografic, ci și pe acela al omului de teatru, compunând secvențe care încântă prin simpla lor compoziție.

Interogarea fiecărui suspect de pe vas este realizată altfel și altundeva, ca o panoplie a infinitelor trucuri magice pe care arta audio-vizuală le poate plăsmui.

Monumentele legendare ale Egiptului nu sunt reale, ci reproduse cu ajutorul tehnologiei, suficient de ostentativ, să îți fure privirea, dar și suficient de stilat, să sporească la atmosfera de intense pasiuni aducătoare de belele.

Apoi, nici distribuția versiunii din 2022 nu e de lepădat.

Să începem cu maestrul micilor celule cenușii, Hercule Poirot însuși.

Al lui Peter Ustinov e mai pedant și mai ironic, al lui Branagh este mai grav și mai uman, iar amândoi redau fără cusur indispensabilul și deliciosul accent franțuzesc.

Un aspect pe care l-am remarcat rapid și care m-a pus în situația unui veritabil detectiv de scenariu a fost să stabilesc unde se aseamănă și unde diferă figurile și motivațiile celorlalte personaje, pentru că, în versiunea din 2022, au fost amestecate ca un pachet de cărți de joc și redistribuite, astfel încât, deși narațiunea pornește și se sfârșește în același punct, traseul urmat are deseori alte sinuozități.

Sunt greu de egalat duelul de sarcasme dintre Maggie Smith și o Bette Davis la senectute, dar la fel de arțăgoasă ca în tinerețe, sau cabotinismele dezastruos de comice ale Angelei Lansbury, însă Sophie Okenodo e minunat de afurisită, iar Annette Bening e atât de dominatoare, încât îl poate lua la rost chiar și pe Poirot.

Despre triunghiul amoros în jurul căruia se învârte acțiunea nu o să spun prea multe, pentru că mă ghidez după preceptul că suspansul e sfânt, iar cine îl strică pe al altora merită să ardă în iadul cinefagilor.

Nu pot, totuși, să nu menționez că Death on the Nile cel nou câștigă detașat o rundă în fața celui mai vechi. Față de Lois Chiles, mai degrabă ștearsă ca moștenitoare bogată în bani și în dușmani, Gal Godot, prin înfățișare și atitudine, arată într-adevăr ca o Cleopatră care stârnește atracție și invidie cât cuprinde.

Scena în care se unduiește lasciv pe lângă Armie Hammer și recită replici din Shakespeare, totul pe una dintre statuile de la Abu Simbel, dă dreptate celui care bine a zis că, în istorie, femeia a catalizat multă moarte de om.

Cine, pe cine, cum și de ce, vă las să descoperiți singuri, așa cum încercau spectatorii din jurul meu, șoptindu-și unii altora părerile.

Auzindu-i, îmi zâmbeam cu drag pe sub mustață*, ca Hercule Poirot.

*Imaginară.

Sezon de Oscar 2022 – Encanto

By Iulian in Filme 12 februarie 2022 0 Comment

Continuăm seria producțiile care joacă la masa Oscarurilor de anul acesta cu cea mai bine clasată la categoria film de animație – Encanto.

E favoritul pronosticurilor și, pe undeva, și al meu, pentru că, deși are foarte multe lucruri în comun cu The Mitchells vs the Machines, beneficiază de câteva atuuri care vor face diferența, cred.

Și filmul regizat de triumviratul format din Jared Bush, Byron Howard și Charise Castro Smith preamărește familia ca sursă de putere și mântuire în vremuri de restriște, dar nu o mai face într-un cadru contemporan, ci într-unul vag de basm, cu puternice influențe hispanice.

Iată, așadar, un prim avantaj, faptul că va gâdila gustul pentru corectitudine politică al membrilor Academiei și realitatea că segmentul de populație de limbă spaniolă din SUA își revendică o importanță tot mai mare în cadrul societății americane. Practic, Encanto pășește pe drumul deja deschis de Coco.

Dar aș fi obtuz și nedrept, dacă aș spune că valoarea lui Encanto stă doar în specificul său cultural.

Realizarea este egal de bună cu The Mitchells vs the Machines, însă plusează cu niște numere muzicale extraordinar plăsmuite vizual și minunat întoarse din condei. Se simte atingerea lui Lin-Manuel Miranda, care, socotind că anul ăsta e responsabil și de tick, tick… BOOM!, își depune deja candidatura pentru titlul de Jupân al Musicalului Contemporan. Să-l ție cât mai mult, întru delectarea întregului mapamond!

Deși amuzant, înălțător și încurajator, Encanto lasă să răzbată și trimiteri către o lume încărcată de tragism, în care putem identifica greu încercata Columbie, sfâșiată de brutalități și război civil de mult prea mult timp.

Acțiune filmului gravitează în jurul aparent nefericitei Mirabel, descendentă a unui clan ai cărui membri sunt dăruiți cu atribute magice care mai de care generatoare de gaguri haioase. E nefericită pentru că tocmai pe ea a lovit-o pocinogul și nu are niciun har.

Sau cel puțin așa crede, pentru că, în încercarea de a salva căminul familial și, implicit, coeziunea locuitorilor lui, descoperă adevăratul sens al superputerii ei.

Nimic nou, dar perpetuu necesar.

Ce e inedit, totuși, este absența unui personaj negativ întrupat. Nu o Cruella sau Ursula nu amenință armonia familiei, ci metehnele membrilor ei – egoismul, rigiditatea, lipsa de asumare a vulnerabilității și altele de care nu suntem niciunul feriți.

Avem puterea să le depășim?

Encanto ne dă speranțe că da, iar asta e materie primă de Oscar.

Frumos ar fi să îl împartă cu The Mitchells vs the Machines, dar nu o să mă supăr dacă îl ia și singur.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Câinele de pază al presei

By Iulian in Carti 11 februarie 2022 0 Comment

Se spune că presa este câinele de pază al democrației.

Așa o fi, dar cel de pază al presei înseși care este?

Ce o împiedică să turbeze, să fie cuprinsă de rabia senzaționalismului, a corupției, a minciunii?

Sau, mai bine, cine ne protejează pe noi de ea când o vedem cu bale la gură?

N-am verificat din trei surse, dar o carte precum Onoarea pierdută a Katarinei Blum (sau cum se iscă și unde poate duce violența) îmi indică literatura.

Inspirată din fapte reale, petrecute acum aproape o jumătate de veac, dar neplăcut de familiare, această povestire scrisă de Heinrich Böll prezintă prezintă impecabil de sugestiv un proces de defăimare și hărțuire care nu numai că distruge viața tinerei respective, dar îi și împinge făgașul personalității spre un comportament care nu o caracteriza inițial.

În această metamorfoză a Katarinei Blum se vădește inteligența și compasiunea unui autor premiat cu un Nobel pentru Literatură asezonat cu un pic de Pace. Ce a înțeles Böll este că nesimțirea (a se citi literal și figurat) presei față de subiectele lor umane nu este o virtute, ci un viciu cu urmări nefaste.

Pentru toată lumea.

Așa că, pentru a combate potopul de Breaking News-uri și de burtiere cu afirmații senzaționale, merită să vă cufundați și în labirintul neconfortabil, în ambiguitatea sănătoasă și în efortul intelectual ale unei creații romanești.

Vorba ceea: Spune-mi ce citești, să-ți spun cine ești.

P.S. Am găsit această carte într-o grămăjoară de volume oferite gratuit odinioară de domnul Nicu Rădulescu, buchinistul din Piața Mare din Craiova, plecat dintre noi mult prea devreme.

Un gând de recunoștință pentru toate leacurile anti-prostie pe care le-am procurat de la dumnealui de-a lungul timpului.

Sezon de Oscar 2022 – The Power of the Dog

By Iulian in Filme 9 februarie 2022 0 Comment

S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.

The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.

De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.

În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.

E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.

Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.

Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.

Pare simplu, dar nu este.

Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.

De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.

Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.

Poate că și Jesse Plemons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.

Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.

Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.

Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.

Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

20 de ani, 20 de motive că Attack of the Clones nu e chiar infect

By Iulian in Filme 8 februarie 2022 0 Comment

Se îndeplinesc 20 de ani de când a fost lansat Star Wars: Episode II – Attack of the Clones, care, la vremea respectivă, mi s-a părut un monument de inepție.

Încă am această impresie, dar, după apariția Episoadelor VII, VIII și IX, mi-am dat seama că în predecesorul atât de stigmatizat pot găsi un număr de lucruri pozitive cel puțin egal cu vârsta-i deja venerabilă.

1. Hayden Christensen – figura deopotrivă de ingenuă și de luciferică sunt adecvate pentru a-l reda pe acela care e la cumpănă între partea luminoasă și cea întunecată a Forței.

2. Urmărirea de pe Coruscant.

3. Creșa de clone.

4. Înfruntarea dintre Obi-Want Kenobi și Jango Fett pe planeta ploioasă Kamino.

6. Jocul spațial de-a șoarecele și pisica între aceiași doi în câmpul de asteroizi.

7. Idila câmpenească dintre Anakin și Padme, sursă inepuizabilă de meme-uri.

8. Peripețiilor lor în fabrica de droizi.

9. Sir Christopher Lee drept Contele Dooku: vocea, prestanța, legenda.

10. I don’t like sand. It’s coarse and rough and irritating and it gets everywhere.

11. Padme îl pupă pe Anakin după replica de mai sus.

12. Contele Dooku îl ispitește pe Obi-Wan Kenobi cu adevărul.

13. Figurile liderilor separatiștilor, parcă desprinse din imaginația unui Hayao Miyazaki.

14. Clănțănitul limbii Geonosienilor (un Youtuber chiar dă lecții pentru cei interesați aici).

15. Schimbul ăsta de replici în secvența din arenă: What about Padme? She seems to be on top of things.

16. The Bad Mother F*cker himself Mace Windu wielding a purple lighsaber. Purple!

17. Învălmășeala aia de luptă, cu vehicule și arme care mai de care mai ridicole.

18. Jar Jar Binks cerând să i se dea puteri depline Cancelarului Palpatine, consolidându-și ipostaza de cel mai detestat personaj din saga Star Wars și alimentând acea ipoteză care îl înconjoară, încă neconfirmată, dar nici neinfirmată de realizatori.

19. Pohta ce-a pohtit o omenire întreagă începând din 1980 – Maestrul Yoda cu sabia laser!

20. Ceremonia nupțială de la final, un vremelnic strop de fericire într-un ocean de evenimente întunecate, așa cum e existența noastră de altfel.

Ce atâta profunzime, mai hai și bubuială

By Iulian in Filme 5 februarie 2022 0 Comment

Când Roland Emmerich se apucă de treabă, e clar că Terra a dat de belea.

Independence Day, Godzilla, The Day after Tomorrow, 2012.

Cataclisme agreabile, nu-i așa?

Lor li se adaugă Moonfall, la fel de ridicol, la fel de spectaculos, la fel de eficient în a te face să suspenzi logica și să activezi distracția.

Luna, satelitul nostru natural (oareeeee?!?), își schimbă traiectoria, iar asta atrage după sine o suită de dezastre naturale nasoale.

Dar stați, asta nu e tot!

Înăuntru corpului celest s-a aciuat o entitate extraterestră, care a pus gând rău omenirii, iar pentru a o combate, vajnicele forțe americane de la NASA, cu largul concurs al prietenilor chinezi (am citat din film, nu sunt ironic), trimit o navetă rablagită într-acolo, pentru a o combate și a salva ce mai rămâne din civilizația umană, căreia încep să-i cadă bucăți de moloz selenar în cap.

Personajele vin cu proprii demoni, vag și șablonard schițați, pentru că Emmerich are înțelepciunea de a înțelege că am venit la Moonfall să sondăm scoarța și mantaua Lunii, nu abisul sufletului omenesc. Evident, tot ce e chestiune restantă psihologic se reglează în timpul acțiunii furibunde.

Remarcabil din partea realizatorilor este că aceste figuri schematice și puse pe goană reușesc cumva să se individualizeze și să devină familiare, astfel încât chiar începi să chibițezi pentru supraviețuirea lor, ceea ce nu se întâmplă, bunăoară, în cazul celor din Don’t Look Up, pe care îi pândește o năpastă similară.

Ajuns aici nu pot să nu afirm că, spre deosebire de Adam McKay, care îi consideră pe cei mai mulți oameni proști, Roland Emmerich are încredere că spectatorii nu vor lua în serios trăsnăile pe care le propune, altminteri periculos de apropiate de teorii conspiraționiste pe care le-am auzit aievea.

Protagoniști în Moonfall ar fi cam trei: Halle Berry, pusă comandant, pentru că e femeie și e neagră, dedicată părții de SUA care l-a votat pe Biden, dar, de fapt, lipsită de orice foflei; Patrick Wilson, masculul vivace, alb, în blugi și ciocate, dedicat părții de SUA care l-a votat pe Trump, mai pe problemă decât omoloaga de mai sus; John Bradley, dedicat acelei părți de SUA care e supraponderală și stă mult pe telefon, așadar cu cel mai amplu public țintă, constituind, de departe, cel mai savuros personaj al peliculei.

Nu numai că are ponderea cea mai ridicată de replici haioase (I love Elon!), dar ipostaza sa de Casandră rotofeie e o glumă ambivalentă și mi-aduce aminte de discuția cu un domn cu care lucrez de mai mult timp.

Nu mă întrebați cum, dar, la un moment dat, ne-am pomenit vorbind despre cei care cred în extratereștri. M-am mirat foarte, auzind cum dumnealui, om cu picioarele bine înfipte pe pământ, îmi spune cu zâmbetul pe buze:

– Iulian, eu, unul, nu cred, dar nu contrazic pe nimeni. Nu se știe niciodată.

Așa și cu Moonfall.

Merită văzut, poate îi catalizează vreunuia epifania care ne scapă de încălzirea globală, de discrepanța în creștere dintre bogați și săraci, de războiul nuclear sau de vreo AI pe care o apucă năbădăile.

Sau poate vă distrați pe cinste.

Tot e un câștig pentru omenire.

Patru căi ludice de a pătrunde în universul Star Wars

By Iulian in Jocuri 4 februarie 2022 0 Comment

Dintre mitologiile moderne, universul Star Wars e cel mai apropiat de sufletul meu, fără a cădea în vreo patimă deșartă.

Un mod aparte de a mă cufunda în lumea această plăsmuită de George Lucas a fost prin intermediul câtorva jocuri de calculator, care mi-au prilejuit ipostaze diverse, de la strateg sau pilot la Jedi pursânge.

***

Star Wars: Galactic Battlegrounds (2001) – practic, este Age of Empires plasat a long time ago, in a galaxy far, far away. Tot ce știți din acel RTS (Real Time Strategy) de legendă se aplică și aici, inclusiv harta cea romboidală. Deși realizatorii au încercat să încropească și niște linii narative, jocul e destul de repetitiv: strânge resurse, construiește trupeți, varsă lasere peste inamici. Impresionează, însă, migala în redarea unităților din rase diverse (cum ar fi droizii de la Trade Federation sau gunganii lui Jar Jar Binks, cel mai neînțeles personaj al întregii saga), atât la nivel vizual, cât mai ales sonor – nu lipsește niciun schelălăit sau scârțâit binecunoscut.

***

Star Wars Episode I: Racer (1999) – un joc care pune reflexele la grea și frumoasă încercare, în care ai ocazia să pilotezi vehiculele acelea iuți ca vântul și ca gândul din cursa de pe Tatooine din Star Wars: Episode I – The Phantom Menace. Acțiune propriu-zisă nu există, doar niște upgrade-uri pe ici, pe colo, dar nici nu contează. Totul constă în senzația, pură și nealterată, a vitezei supraomenești. Să vezi că te apropii de 1000 km/h și pixelii decorurilor zboară pe lângă tine este ceva de neuitat.

***

Star Wars: Shadow of the Empire (1997) – un joc care are un lot restrâns, dar foarte fidel de admiratori nostalgici, iar eu sunt unul dintre ei, pentru că am simțit că sunt acolo, în mijlocul acelei povești epopeice, mai precis parte a evenimentelor petrecute între The Empire Strikes Back și Return of the Jedi. Aici ești mercenarul dibaci și charismatic Dash Rendar și faci de toate: înfrunți AT-St-uri și drone zburătoare cu blasterul în mână, gonești pe swoop bikes, sari cu jet-pack-ul, ești la turelă în timpul unor bătăii spațiale, pilotezi nave și înfășori cabluri în jurul picioroangelor giganticelor AT-AT-uri. Fiecare nivel are o arhitectură vizuală diferită, care arată încă bine, mai ales dacă alegi să joci din perspectiva FPS (First-Person Shooter), deși, recunosc, cea de TPS (Third-Person Shooter) vine mai la îndemână în anumite momente.

***

Star Wars: Knight of the Old Republic (2003) – un univers Star Wars alternativ, dar grandios, în care, prin intermediul unui RPG (Role-Playing Game) din spița Baldur’s Gate sau Planescape Torment, ai parte de tot ce ai visat vreodată în această lume a Forței. Grafică extraordinară, sunet pe măsură, spații vaste, decoruri somptuoase, personaje bine reliefate, abilități de descoperit și învățat cu duiumul, mici interacțiuni savuroase, variante nenumărate de dialog, situații dilematice, nu e de mirare că acest joc figurează în antologiile celor mai bune din toate timpurile. Să nu uit încă un deliciu ludic – Pazaak.