Caiet de insemnari

Michelangelo Buonarroti a fost un geniu.

Un epitet pe care îl folosim cu prea multă larghețe, dar care doar aproximează contribuția pe care artistul a adus-o la patrimoniul cultural universal.

E suficient să îmi aduc aminte cum am pierdut noțiunea timpului în fața carnației realiste și, în același, timp idealizate a Aurorei din Capela Medici a bazilicii San Lorenzo din Florența.

Cum sunt oare resorturile intime ale unui geniu?

Simțește altfel decât noi?

E animat de același pofte și măcinat de aceleași dureri?

Volumul de Scrisori ale lui Michelangelo ne dă neprețuita ocazie să parcurgem epistole pe care le-a trimis de-a lungul vieții către persoane diverse, rezultând astfel o radiografie a personalității sale mai intimă decât orice biografie.

Ce am remarcat, în primul rând, este cât de frecvent apar chestiunile financiare printre preocupările sale. Suntem departe de imaginea boemului montmartrian, dedicat artei și dezmățului intelectual sau carnal.

Michelangelo se uita des la bani, mai ales că are o familie întreaga de întreținut, iar asta fără să fi avut urmași direcți.

Căci aceasta este unul dintre blestemele care îi apasă pe oamenii iluștri, mai ales dacă rubedeniile cele mai apropiate sunt indivizi mediocri, care nu ezită să profite de pe urma gloriei lor.

Capela Sixtină este cea mai înaltă expresie a umanului pe care mi-a fost dat să o văd până acum. Cu toate acestea, spre deosebire de zbaterile pentru sculptură, munca la această capodoperă a umanității figurează surprinzător de puțin în rândurile sale, semn că pictura n-a fost pasiunea sa cea dintâi, deși, spre amurgul vieții, Michelangelo le unifică precum un maestru de arte marțiale, pentru care nu mai există tehnici și stiluri diferite, ci doar un anume mod de a trăi.

Apoi, pentru că răvașele sunt ordonate cronologic, observăm cum funcționează îmbătrânirea ca proces ireversibil și implacabil, căruia nici cele mai înalte spirite nu i se pot opune. Pe măsură ce înaintează în vârstă, mesajele lui Michelangelo devin mai scurte, iar darea de seamă asupra existenței cotidiene include din ce în ce mai puține activități și din ce în ce mai multe suferințe fizice.

De un umor involuntar sunt paginile care redau relația cu nepotul său Lionardo. Nu doar că îl bruftuluiește haios pentru că scrie cu picioarele (fapt pe care reproșăm tot mai multor tineri chiar și acum, la vreo 500 de ani distanță), dar îl mai și îndeamnă să nu facă nazuri în privința potențialei neveste, spunându-i că nu-i nici el vreo frumusețe.

Dar nu numai Michelangelo se dezvăluie în scrisorile sale, ci întreaga sa epocă.

De pildă, mai ales în prima parte a vieții, a utilizat intens serviciile de tranzacții financiare ale unei instituții numite Santa Maria Nuova. Acesta este cel dintâi spital fondat în Florența, inițial ca stabiliment de binefacere, dar care, grație donațiilor, importanței și imaginii și-a extins domeniul de activitate spre a-l include și pe cel bancar, cu toate metehnele lui. Să nu ne mirăm, așadar, că planează suspiciuni asupra unor ONG-uri că n-ar fi decât metode savante de sifonat bani publici.

Nu în ultimul rând, pentru că am citit aceste Scrisori când pandemia prezentă încă nu dă semne că s-ar ogoi, mi-au sărit în ochi acele mențiuni ale lui Michelangelo la diverse molime, în special ciumă, care însoțeau viața epocii sale.

De pildă, într-o scrisoare adresată unuia dintre frați, îl îndeamnă să renunțe la un comision bănos, dar care ar fi presupus deplasarea într-o zonă în care epidemia se extindea foarte mult, iar post-scriptumul adăugat probabil dintr-un impuls de moment sună așa:

Să nu atingi cu mâna scrisorile ce le trimit.

Veșnică aducere aminte a perioadei de început a pandemiei noastre, când unii dintre noi ne feream și frecam la cele suprafețe cu o îndârjire vecină cu nebunia.

Apoi, se pare că existau strămoși ai Covido-scepticilor încă de pe atunci. Iată ce spune într-o altă scrisoare:

Îmi scrii despre un oarecare medic, prieten cu tine, care ți-a spus că ciuma este o boală rea și că se moare dintr-însa. Mi-ar plăcea și mie să știu lucrul acesta, deoarece aici este destulă, iar bolognezii ăștia încă nu își dau seama dacă se moare din așa ceva. Așadar, ar fi bine să vină aici, că poate i-ar învăța ceva, cu experiența sa, lucru care le-ar folosi îndeajuns.

Oare l-ar fi ascultat bolognezii?

Nu știu, dar știu că mă bucur nespus că Moartea Neagră l-a ocolit pe Michelangelo, astfel încât acum, la sute de ani de la vremelnica sa existență terestră, oameni din toate colțurile lumii să simtă că îi unește ceva, indiferent de limbă, moravuri sau religie.

Extazul în fața artei pe care ne-a lăsat-o.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au deschis o poartă către personalitatea unui geniu.