Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Atenție ne este furată de evenimentele tragice din Ucraina, dar cititul rămâne un refugiu sănătos și util.

Întoarcere în Bucureștiul interbelic – mitul Epocii de Aur de mult apuse e omniprezent în cultura omenirii, iar la români ia forma perioadei interbelice, când totul era stilat și frumos, iar apoi au venit războiul și comuniștii și au stricat tot. Scotocind publicații și jurnale ale unor literați de marcă din acea perioadă, precum Camil Petrecu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu sau Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu își propune să realizeze o frescă amplă a vieții și moravurilor interbelice, ambiție aproape pe deplin atinsă, grație și unui veritabil fler scriitoricesc, care malaxează multitudinea de surse și dă fluiditate lecturii. Îndrăgostită de subiect, autoarea se aventurează în a emite unele concluzii naive, cum ar fi aceea că societatea interbelică era mai egalitară și mai civilizată decât cea contemporană. Oricum, aș recomanda introducerea acestei cărți în programa școlară, dacă o citesc pe aceaata mai întâi, sunt mari șanse ca elevilor de liceu să le fie mai drag să se bage la Ion sau Fefeleaga sau Patul lui Procust. Iar cititul e ceva la care predecesorii noștri ante-comuniști ne erau superiori, într-adevăr.

Thank You for Arguing – încă un autor care se întoarce spre trecut, de data aceasta pentru a readuce la lumină arta retoricii, așa cum au structurat-o și au definit-o anticii. Jay Heinrichs încearcă din răsputeri să transpună preceptele oratoriei în exemple contemporane elocvente și amuzante, uneori prea mult, însă faptul că își acordă spațiu și timp din belșug să explice toate aceste concepte te ajută să le vezi în toată utilitatea lor. Așa am înțeles distincția dintre logos, patos și etos, am priceput cât de important este să vezi că acela pe care te bazezi are phronesis (adică înțelepciune practică) și m-am lămurit cum e musai pentru cine vrea să convingă să prindă kairos, adică exact momentul oportun când să livreze mesajul dorit. Lucid și lăudabil mi s-a părut că Heinrichs nu-i prezintă pe Obama și Trump drept retorul bun vs. retorul rău, ci drept exponenți ai unor stiluri diferite de persuasiune, ambele având succes, după cum probabil știți. Această atitudine de sine ira et studio în analiza discursurilor e o necesitate pentru cine vrea să deslușească lumea încurcată în care trăim și nu vrea să fie un simplu pion care reacționează la manipularea altora.

Creating the Worlds of Star Wars. 365 Days – sub îndrumarea lui John Knoll, unul dintre greii de la compania Industrial Light & Magic, parcurgem, pentru fiecare zi a anului, povestea realizării câte unui efect special din saga Star Wars (Episoadele I VI). Prima parte a cărții absoarbe cea mai mare parte a fascinației, pentru că filmele cele dintâi ale acestui univers n-au beneficiat de posibilitățile vaste ale ecranului verde, pe care se altoiesc imagini după plac, necesitând în schimb o ingeniozitate materială grandioasă în sine. Un deliciu suplimentar al fiecărui scurt capitol este că îți trezește amintirea câte unui scene emblematice, precum o madlenă vizuală care acționează proustian asupra memoriei. Cu acest minunat volum nu intrăm doar în culisele unei producției unor simple filme, ci drept în miezul conjurației unor iluzioniști, în mijlocul unei fabrici a viselor de a long time ago, in a galaxy far far away.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Liliacul are vieți multe

Înainte să vorbim despre The Batman cel din 2022, hai să trecem în revistă abordările artistice ale acestei mitologii moderne.

Am avut diada carnavalesc-macabră a lui Tim Burton (Batman și Batman Returns), care, dacă facem excepție de Jokerul lui Heath Ledger, ne-a oferit personaje negative emblematice greu de egalat (Jokerul lui Jack Nicholson, Penguin al lui Danny DeVito sau Catwoman a lui Michelle Pfeiffer).

Am avut diada bombastic-kitschoasă a lui Joel Schumacher, dintre care o peliculă funcționează la limită (Batman Forever, nu în ultimul rând grație unei Nicole Kidman sexy de nu se poate), alta e catastrofală (Batman and Robin), în ciuda unui Arnold Schwarzenegger cu niște calambururi memorabile.

Am avut și triada intelectual-realistă a lui Christopher Nolan, care descrie un grafic precum clopotul lui Gauss, cu un Batman Begins cu potențial, dar nu pe deplin exploatat, cu un The Dark Knight desăvârșit și cu un The Dark Knight Rises cocârjat de presiunea de a veni după o capodoperă.

Cu acest istoric al justițiarului mascat, ce mai poate aduce Matt Reeves cu The Batman?

În primul rând, o abordare naturalist-apăsătoare, chiar mai ancorată în contemporaneitate decât Nolan și la ani-lumină depărtare de expresionismul lui Burton.

Nu lipsesc ocheadele către predecesori, în special cel direct, iar anumite scene sunt deliberat construite să le oglindească pe cele anterioare sau să le confere noi dimensiuni, provocându-te să cauți paralele și comparații.

Dar asta nu înseamnă că The Batman nu funcționează pe cont propriu.

Dimpotrivă, o face și o face foarte bine, pentru că filmul se depărtează și mai mult de aerul de basm dihotomic și se desfășoară cu acumularea proprie unei povești polițiste (cu influențe dintr-o legendă a genului, pe care v-o las să o descoperiți singuri), într-un Gotham corupt până în măduva oaselor, în care figuri publice devin victime ale unui ucigaș în serie pus pe cimilituri.

În încercare de a da de cap acestor omoruri, Batman descoperă un păienjeniș de interese transpartinice și practici oneroase, atât de familiare, că mi se părea uneori că e vorba de PNRR-ul ăla pe care se bat partidele noastre precum căinii de pripas pe o ciozvârtă aruncată în drum.

Atmosfera apăsătoare și meșteșugul vizual se vădesc încă de la primele secvențe, iar regizorul reușește să păstreze ștacheta sus până la finalul a trei ore care îți țin atenția trează și simțurile încordate.

Ce-i drept, acțiunea începe să gâfâie undeva în a doua jumătate, iar scenariul nu se poate sustrage unor rezolvări de tip deus ex machina, dar aceste mici neajunsuri sunt pe deplin compensate de modul cum tehnologia e integrată narațiunii, iar rețelele sociale capătă utilizări înfiorătoare, dar plauzibile.

Hai să vedem și cum e cu personajele care populează acest Gotham adus la zi.

Robert Pattinson reactivează placiditatea din The Twilight, dar nu dăunează prea mult, oricum în cea mai mare parte a timpului e cu mască, având gesturile de culturist în cantonament și vocea de tabagist deja bineștiute. Dramele interioare care îl muncesc vin mai puțin cu interpretarea, ci mai degrabă cu mizanscena pe care Matt Reeves o stăpânește fără greșeală.

Andy Serkis n-are mare lucru de făcut ca majordomul Alfred, John Turturro reușește să-și reprime pornirile de comediant și să facă pe mafiotul, iar Jeffrey Wright este un integru comisar Gordon.

Mai multă savoare aduce silueta cu adevărat felină a lui Zoe Kravitz, al cărei chip are și ceva pisicesc adecvat rolului, cât despre Colin Farrell ca The Penguin, încă nu îmi vine a crede că personajul ăsta pitoresc în diformitatea lui, cu tușe de De Niro sau Duvall, este același tip arătos din Phone Booth sau In Bruges. Nu e un geniu al răului, dar aduce plăcerea indispensabilă acestor basme moderne, adică delectarea cu repulsia față de unul dintre cei răi.

Mai e și The Riddler al lui Paul Dano, un pic previzibil, mai ales dacă îi ști stilul, dar aș fi un monstru, dacă aș știrbi enigma în ceea ce-l privește.

Un hâtru spunea că Batman nu e un justițiar prea competent, din moment ce trebuie să se revină la fiecare generație.

Nu-i nimic, sunt multe de făcut pe lumea asta nebună.

And now a new one has risen, the hero we need, but do not deserve right now.

A silent guardian, a watchful protector.

The Batman.

Despre lacrimile Lunii

Deși, în universul metalelor prețioase, argintul a fost întotdeauna lăsat în plan secund de aur, relația dintre ele nu este neapărat de inferioritate.

În lumea incașilor, aurul era simbolul Soarelui, al divinității supreme a panteonului acestei civilizații andine, iar abundența sa i-a și adus sfârșitul, atrăgând poftele conquistadorilor lipsiți de scrupule și de milă.

Poveștile despre brutalitățile acestora și despre comorile colosale adunate și trimise către Europa au înflăcărat de-a lungul veacurilor imaginația aventurierilor și a Hollywood-ului și au făcut lumea să uite că Secolul de Aur spaniol a fost de fapt finanțat de minele de argint de la Potosi, din Bolivia de astăzi.

Dar distincția dintre cele două metale nu este doar de ordin istoric, ci și personal.

Aurul, cu toată fascinația și valoarea sa, e prea îndeaproape legat de ostentație, de etalarea bogăției ca paravan pentru insecuritate

Bijuteriile argint mi s-au părut tot timpul mai mai elegante, mai ușor de asortat (da, sunt bărbat, dar am crescut cu mamă și soră cochete, așa că mai știu câte ceva despre asta) sau mai inventive ca formă.

Tocmai de aceea, când am fost pus în fericita, dar și ingrata sarcină de a alege ceva din vasta ofertă a celor de la Venda Jewelry, mi-au atras atenția acești cercei argint, care, îmbinând două abordări de design (atractive luate chiar și separat), m-au întors cu gândul la incursiunea în lumea fascinantă a civilizației incașilor.

Pentru aceștia, argintul era întruparea lacrimilor Lunii, astrul care veghează la acele dorințe și gânduri tainice de noapte.

După cum puteți vedea, lacrimi sunt și acești cercei, lacrimi de durere la vederea tragediilor din jur.

Dar fi-vor lacrimi și de bucurie la un moment dat.

Până atunci, o persoană de sex feminin va avea o surpriză argintată de 8 Martie.

***

Venda Jewelry este o afacere de familie în întregime românească, al cărei scop declarat este de a oferi bijuterii din argint de calitate superioară la un preț cât mai atractiv.

Câteva jocuri ușor de luat în buncărul anti-atomic

Știu că titlul vă dă fiori, dar, așa cum spune un citat celebru, a cărui paternitate îmi scapă, dacă abisul îți râde în nas, tot ce poți să faci este să îi râzi și tu lui.

Pentru a scapă de ploaia de știri despre tragedia din Ucraina, merită să punem deoparte telefoanele și să mutăm privirea de la televizor, aplecându-ne asupra unor jocuri precum cele de mai jos.

Mintea va fi pusă la încercare în diverse feluri și, chiar mai important, veți simți contactul cu ceilalți, cea mai puternică pavăză pe care o avem împotriva deznădejdii.

În plus, prin formatul lor, aceste experiențe ludice pot fi trăite oriunde. În parc, într-un bar permisiv cu așa ceva, la picnic.

Și da, chiar într-un adăpost anti-atomic.

***

Hack Trick – începem cu un joc ca un omagiu pentru cei de la Anonymous, care le fac zile fripte rușilor și demonstrează că realizatorii jocului Alpha Centauri de acum câteva decenii au fost de-a dreptul vizionari. În extensia acelui joc video, intitulată Alien Crossfire, una dintre facțiune este a hackerilor și poartă numele de Data Angels. Jocul de față se desfășoară ca un fel de X și O (Tic-Tac-Toe al anglo-saxonilor, de aici și titlul), dar cu mutări dictate de utilizarea judicioasă a unor cărți numerotate de la 0 la 5. Solicită intens atenția, memoria de scurtă durată și calculul probabilităților.

***

Fluxx – un joc de cărți cu un mecanism unic, premiat cu Mensa Select și care n-a plăcut prea mult pe unde l-am arătat, însă știu de ce și o să vă zic numaidecât. Ce îl face aparte este că regulile și obiectivele pot fi schimbate chiar în cursul jocului de către participanți, rezultatul fiind că planul măiestru pe care îl faci acum nu mai e valabil până îți vine iar rândul. Putinel, îți sună cunoscut? Excelent ilustrat, cu un umor deșucheat de mai mare dragul, Fluxx n-a prins prin cercurile pe unde l-am dus, din același motiv pentru care mulți se lasă seduși de teorii ale conspirațiilor. Ne e greu să acceptăm că lumea e deseori un loc haotic, așa că încercăm să proiectăm o logică proprie, una care corespunde a ce vrem să credem. Iar fracturile între cele două laturi ale realității, exterioară și interioară, sunt multe.

***

6 nimmt! – tradus ca Ia 6!, acesta este jocul care, fără excepție, a captivat pe oricine a avut ocazia să îl încerce în prezența mea. Regulile sunt înșelător de simple – ai cărți numerotate de la 1 la 104 și trebuie să ai grijă să nu fi acela care a joacă a șasea cartea a unuia dintre cele patru șiruri de pe masă. Cum faci asta e rodul atenției, al gândirii probabilistice și al unor strategii pe care o merită să le descoperiți singuri. Despre acest joc premiat la rându-i cu Mensa Select puteți citi mai mai multe într-un articol scris de mine acum mai bine de zece ani.

***

Illusion – vedem multe la televizor sau pe telefon, dar câte dintre acestea sunt adevărate? Acest joc de distingere a culorilor și apreciere a proporțiilor lor vine să ne demonstreze că ochiul și creierul ne mai și trag pe sfoară deseori. Numărul mare al cărților, varietatea lor și posibilele combinații reprezintă, însumate, garanția că vă puteți exersa percepția cromatică fără să ajungeți să vă plictisiți vreodată.

***

Saboteur – jocul din această listă care are cele mai mari șanse să vă fie cunoscut. Ai ho, ai ho, suntem pitici mișto, însă unii dintre noi sunt vânduți agenturilor străine și încearcă să pună bețe în roate celor care vor să ajungă la filonul de AUR. Plasați cărți, construiți tuneluri dacice, utilizați inteligența spațială, citiți mimica celorlalți și vă străduiți să vă lămuriți care e de-ai noștri și care e de-ai lor. Provocarea intelectuală nu e mare, dar distracția da.

***

Bohnanza – un joc în care plantezi boabe și tranzacționezi boabe, dar nu unul pentru Emil Bobu, pentru că există o regulă care îi guvernează întreaga desfășurare – plantarea se face în ordinea cărților din mână, iar asta nu e întotdeauna cea mai favorabilă. Iar când, la fiecare rundă, apar cele două cărți noi de la masă, pe care titularul e obligat să le joace într-un fel sau altul, să te ții negocieri! Mi se par cele mai intense și mai savuroase din tot universul ludic pe care mi-a fost dat să îl încerc, chiar mai dihai decât cele de la Monopoly. Nu-i treabă ușoară să-ți convingi adversarul că îi vrei binele, când, de fapt, vrei să îl întreci. Cuplurile prezintă un spectacol aparte. Bineînțeles, dacă nu sunt de-alea care au cont comun de Facebook.

***

Land Unter – un joc de cărți cu o premisă înduioșătoare (în vremuri de inundație, ai de salvat cât mai multe oițe), cu o găselniță de regulament inedită: după ce se termină o rundă, fiecare jucător dă cărțile din mână celui de lângă el. Astfel, nu doar că trebuie să te concentrezi la situația de la masă, ci și să ai în minte, (cât te lasă memoria) ce poate să facă adversarul. Precum psihologia inversă a spionajului, că tot se pretează contextului actual.

***

Qwixx – niciodată n-am înțeles de ce erau unii ahtiați după Bingo, adică să stai cu orele să aștepți să bifezi niște numere pe o hărtie. Acest joc, premiat cu Mensa Select, nominalizat la Spiel des Jahres (Oscarul din domeniu) îi preia mecanismul de loterie, dar, prin niște reguli simple și cu o structură a tabelului foarte deșteaptă, îl transformă într-o palpitantă cursă de a alege cât mai bine momentul când acționezi, știind că nu e cale de întoarcere. Deoarece utilizează zaruri, e sigur că nicio sesiune de joc nu seamănă cu alta. În plus, numele lui e un calambur foarte inteligent, după cum poate v-ați dat seama.

Sezon de Oscar 2022 – Three Songs for Benazir

Ca pondere a contribuției, Netflix domină copios această ediție a Oscarurilor. Nu e categorie unde să n-aibă reprezentare, dar e una pe care aproape a acaparat-o, cea a documentarului scurt.

Am discutat despre Lead Me Home, care, în ciuda tematicii de o tristă actualitate, pălește ca impact în fața lui Three Songs for Benazir.

Pelicula realizată de Elizabeth și Gulistan Mirzaei are loc într-un Afganistan de dinainte de întoarcerea la putere a talibanilor și îl urmărește pe Shaista, un tânăr dintr-o tabără de refugiați, pe care îl bate gândul să se înroleze, ca să-și depășească umila condiție de făcător de cărămizi de chirpici.

Dacă ar fi fost vorba de un film artistic, cel care l-ar fi interpretat pe protagonist așa ar fi avut Oscarul în buzunar. Cu un facies pitoresc și expresiv, în acel mod reținut al orientalului, Shaista găsește chiar și în cele mai grele momente puterea să își manifeste afecțiunea față de soția Benazir, cea pe care o regăsim în titlu, și nu oricum, ci prin intermediul cântecului și poeziei, mijloace artistic specific zonei de iradiere culturală a Persiei.

Iar dacă nu mă credeți în privința Oscarului aceluia ipotetic, așteptați numai până spre final, când destinul său ia o turnură sfâșietoare.

Three Songs for Benazir ar fi un munte de umanitate chiar și independent de situația în care ne găsim, însă, vizionat în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia, catalizează câteva concluzii relevante.

Unul este infernul la care sunt condamnați refugiații, mai ales când numărul lor este atât mare, iar durata dislocării atât de lungă, încât ajung să formeze enclave sărace și năpăstuite în zona sau țara în care ajung (vezi District 9). De notat, pentru că noi, românii, încă privim fenomenul de la granițe prin lupa romantică a generozității de moment.

Apoi, canalele media, online sau televizate, au distribuit copios imagini cu tineri imberbi trimiși de Putin în Ucraina, dezorientați și nu foarte bogați cu duhul. Zbaterile lui Shaista din acest scurt documentar ne arată că, într-o țară subdezvoltată (iar Rusia are porțiuni nu diferite de Afganistan), pentru unii adolescenți cătănia este cam singura cale de urmat.

Nu în ultimul rând, unul dintre mesajele răspândite de activiștii pro-ruși și preluate de cei naivi sau de cei care au impresia că sunt echidistanți este că lumea e ipocrită și n-a sărit ca arsă când orori similare cu cele la care sunt supuși ucrainenii în aceste momente s-au petrecut în Siria sau Afganistan sau Yemen. Dincolo de propagandă și de relativizarea pe care o induce pentru a înmuia revolta împotriva lui Putin și a ciracilor săi, merită să ne amintim că suferința e aceeași peste tot, nu doar cea din proximitatea geografică, deși aceea doare mai tare.

O lume nu se poate numi bună dacă e bună doar pe ici, pe colo.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Încă mai pot să mă bucur de muzică

M-am gândit că n-o să mă mai pot bucura de cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

M-am gândit că e o impietate să mă las în voia relaxării când evenimente tragice au loc chiar atunci.

Dar mi-am dat seama că aveam nevoie de o fărâmă de liniște într-un ocean de orori.

O liniște sufletească, pentru că, de pildă, prima compoziție a programului, În lumina evocării – George Enescu de Ulpiu Vlad, n-a fost nicidecum un balsam auditiv. Dimpotrivă, parcă aș fi ascultat cacofonia de știri și voci care s-a declanșat în noua Joi Neagră. N-aș spune că mi-a plăcut această lucrare muzicală, dar am gustat coincidența sonoră.

Acum că am ajuns la Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125, merită să amintesc vorbele unei comediant, care declară că Franz Liszt a fost, probabil, vreun extraterestru, cu tentacule în loc de degete, că altfel n-avea cum să execute notele din propriile creații.

Ispitit să văd dacă asta chiar se aplică, m-am așezat în sala în așa fel, încât să urmăresc mâinile Oanei Csiky. N-am pregătire de muzicolog, nici de xenolog, dar tot mi s-a părut magie curată cum survola claviatura de la un capăt la altul. Iar glissando-urile acelea au fost o splendoare!

Cu semințele optimismului sădite, m-am lăsat în voia Simfoniei nr. 8 în Sol major, op. 88 de Antonin Dvorak, condusă cu aplomb serios de dirijorul Valentin Doni. Ca orice simfonie, și această compoziție și-a acordat timp să mă seducă cu varietatea artificiilor ei, iar la final, după aplauze în care nu doar eu, ci întreaga audiența, am pus o aspirație către normalitate, m-am ridicat și am plecat spre casă cu un dram de speranță în suflet.

Încă mai pot să mă bucur de muzică, deci încă sunt în viață.

Imaginile sunt surprinse de același vechi camarad, dar nu de arme, ci de frumos, adică Daniel Botea.

Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Sezon de Oscar 2022 – The Lost Daughter

De când urmăresc cu atenție, dar fără îngrijorare, sezoanele de Oscar, au constatat că există mai întotdeauna câte un film care bifează nominalizări importante, dar care nu se regăsește în lista cea lungă pentru statueta supremă (bineînțeles, asta se aplică de când s-a reintrodus sistemul cu mai multe de cinci producții desemnate acolo).

Mă gândesc la Foxcatcher sau The Master, iar acum i se aplică peliculei The Lost Daughter, scrisă și regizată de Maggie Gyllenhaal, care și-a pus în cap să transpună pe ecran un roman de Elena Ferrante și care a făcut-o cu acea inspirată apăsare, proprie actorilor ajunși de partea cealaltă a camerei.

Motivul pentru care filmul n-a prins lista celor zece este că, în ciuda virtuților, și nu puține, pe care le are, este atât de lent, încât privitorii au adormit și n-au mai apucat să-și exercite dreptul la vot.

O profesoară de vârsta a doua se instalează pe o insulă grecească în timpul vacanței de vară și, din cauza singurătății și a interacțiunii cu alții de prin zonă, manifestă treptat un arsenal consistent de angoase și dezechilibre sufletești, a căror sursă ni se dezvăluie prin amintiri în care vedem cum versiunea ei mai tânără a avut de gestionat ambiții de intelectuală și ipostază de mamă de fete neastâmpărate.

Într-un rol cu adevărat principal (nu precum cel din The Favourite), Olivia Colman demonstrează că este una dintre cele mai înzestrate interprete ale momentului. Variația subtilă sau elocventă a grimaselor, aerul chinuit cu care răspunde la anumite întrebări, tăcerile semnificative compun o personalitate pe care încerci să o decodezi și să o judeci. Și nu îți iese de două ori la fel.

Întru complicarea speței intervine versiunea ei mai tânără, jucată cu egală eficiență emoțională de Jessie Buckley, iar faptul că ambele actrițe sunt nominalizate este o recunoaștere a coerenței psiho-temporale a personajului (o performanță similară cu a tandemului Judi Dench/Kate Winslet din Iris), liant fiind și modul cum Maggie Gyllenhaal ne servește picătură amară după picătură amară, într-o demonstrație a zicalei că nu poți fugi de tine însuți.

Sau însăți.

Un amănunt simpatic este că această ediție a Oscarurilor aduce o parțială curățare a CV-urilor interpretative ale protagoniștilor din porcărioara Fifty Shades of Gray – Jamie Dornan în Belfast și Dakota Johnson aici, minunat amestec de lascivitate și vulnerabilitate.

În Grecia, cu cerul ei de cleștar și cu soarele ei arzător s-a născut filosofia.

Asta înseamnă Gnothi seauton a.k.a. Noscpe te ipsum a.k.a. Să te cunoști pe tine însuți.

Ceea ce e uneori e insuportabil.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

Suspans cu iz de telenovelă

Răposatul V.S. Naipaul a declarat că poate dibui dintr-o ochire dacă o bucată de frază e scrisă de un bărbat sau femeie.

Așa cum vă imaginați, afirmația sa a stârnit ceva scandal, mai ales în rândul reprezentantelor mai aprige ale sexului delicat.

Nu trebuie să fi laureat de premiul Nobel pentru literatură să te prinzi că Fata din tren este opera unei urmașe a Evei.

Deși are o premisă excelentă (un fel de Rear Window în mișcare) și o structură narativă asijderea (pendularea între trei voci distincte și între date din trecutul și prezentul desfășurării acțiunii), conținutul abundă în trăiri și percepții feminine.

Iar personajele masculine sunt, fără excepție, nasoale.

Nu par așa la început?

Nicio problemă, aici autoarea Paula Hawkins punctează bine de tot. Nu știu dacă e talent sau educație scriitoricească modul cum lasă să apară la momentul adecvat câte o dezvăluire sau o întorsătură, dar declarația lui Stephen King de pe coperta inferioară, cum că suspansul acestei cărți l-a ținut treaz o noapte întreagă, ca să îi afle deznodământul, e credibil.

Mie Fata din tren nu mi-a tulburat somnul, dar mi-a ținut captiv interesul da capo al fine, chiar și când disfuncționalitățile femeilor cu pricina avea aerul de articol de revistă glossy.

Nu e de mirare că ecranizarea romanului, în ciuda unei interpretări meritorii a lui Emily Blunt, a cam dat chix. Lectura îți deschide porți sufletești la care cinematografia, cu toate atuurile sale, încă nu are acces deplin.

În rest, ce să zic, nu mai beți, că face rău.

Arhipelagul Gulag prin ochi de copil

Departe de mine gândul de a vrea să inflamez și mai mult situația, aducând vorba despre Gulag, dar s-a întâmplat ca, exact în perioada asta, când conflictul mocnește exact prin partea ceea de lume, să parcurg un roman grafic remarcabil – Haiku siberian.

Scris de Jurga Vili și ilustrat de Lina Itagaki, spune povestea deportării unei comunități lituaniene în 1941, filtrată de ochii și mintea unui băietan pe nume Algis.

Nu sunt memorii de o mare exactitate, ci o recreere voită, menită a sublinia două mari direcții ideologice.

Unul este cronica privațiunilor și răutăților pe care le-au îndurat aceia pe care regimul sovietic i-a dislocat fără milă și expediat într-una dintre cele mai inospitaliere regiuni ale lumii. Haiku siberian nu-și propune să fie exhaustiv, precum monumentala operă a lui Soljienițîn, Arhipelagul Gulag, însă nu ocolește aspecte foarte mundane și dureroase ale existenței în acele lagăre de muncă.

Foamea.

Ploșnițele.

Lipsa intimității.

Ceea ce am numi azi bullying.

Și, cel mai rău, deznădejdea.

Însă, precum într-o altă carte a lui Soljienițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, cele două autoare ne arată și cum oamenii, chiar în cele vitrege condiții, reușesc să găsească moduri să supraviețuiască, nu doar fizic, ci și psihic.

Un triumf mic, neimportant din punct de vedere al geopoliticii momentului, dar esențial pentru progresul umanității.

Într-un roman grafic, e întotdeauna interesant de urmărit raportul dintre cuvânt și imagine.

În Sosirea, graficul este suveran, n-are nevoie de logos.

În Integrala Maus, cele două componente ale narațiunii sunt la parități egale, pentru că replicile au pondere importantă în atmosferă, deși nu sunt numeroase sau lungi

În Haiku siberian, am simțit o ușoară întâietate a părții scrise, grație și fonturilor utilizate și a micilor artificii de care sunt însoțite. Asta nu înseamnă că adorabilele desene sunt de neglijat. Dimpotrivă, e o încântare să vezi cum aerul ușor neglijent în care sunt realizate, premeditat de altfel, contribuie la senzația că ești cuibărit în mintea unui copil care trece prin toată gamă emoțiilor omenești, ca un fel de Inside Out – Episode II: Puberty.

Holocaustul nu trebuie uitat.

Gulagul nu trebuie uitat.

Tuol Sleng nu trebuie uitat.

Niciun astfel de abis nu trebuie uitat, ca să avem grijă că niciunul nu se va mai repeta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o incursiune sugestivă într-unul dintre marile infernuri ale istoriei.