Sezon de Oscar 2022 – Epilog

Ceasurile s-au dat cu o oră înainte, deci ne-am apropiat și mai mult de momentul decernării Oscarurilor din 2022, așa că nu puteam să mă lipsesc și să vă lipsesc de plăcerea de a-mi prezenta pronosticurile și preferințele pentru acest sezon.

Cel mai bun regizor – ca un făcut, foarte pe placul Academiei și gustului ei pentru corectitudine politică, se înregistrează premiera a doi ani consecutivi în care statueta merge către o femeie, Jane Campion, cu binecuvântarea mea expresă, pentru că The Power of the Dog este, până la urmă, un film mare, deopotrivă de subtil și de complex, care poate admirat, detestat, discutat, dar nicidecum ignorat; Kenneth Branagh și Paul Thomas Anderson se bat în altă parte, pentru Ryusuke Hamaguchi nominalizarea este o performanță în sine, iar Steven Spielberg să zică bogdaproste pentru locul pe care i l-a suflat lui Denis Villeneuve.

Cel mai bun actor în rol principal – Will Smith a câștigat cam toate premiile relevante până acum, așa că ajunge la un fel Golden Grand Slam al cinematografiei, mai ales că, așa cum bine spunea cineva de la Vulture, e greu de crezut că un britanic, în cazul ăsta Benedict Cumberbatch, îi va sufla iar Oscarul unui actor de culoare, așa cum s-a întâmplat anul trecut.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – categoria asta este cea mai nebună și nu zic asta gândindu-mă la titlul unei melodii de Mărgineanu. Pentru o vreme, creatura aia pusă de reptilieni în locul lui Kristen Stewart era cotată drept favorită, apoi în pole position s-au succedat Olivia Colman și Nicole Kidman, pentru ca, în urmă cu vreo lună, Jessica Chastain să preia conducerea și să se țină bățoasă. Toate clare până săptămâna asta, când, nitam-nisam, Penelope Cruz vine din urmă ca o vijelie. Sunt curios cum va ieși păruiala.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – în pruncia sezonului de premii, Kodi Smit-McPhee domina previziunile și încă mai conduce în preferințele mele pentru categoria asta, pentru rolul lui în mecanismele puterii din The Power of the Dog. Dar, ulterior, pendulul bunăvoinței generale s-a mutat către Troy Kotsur din CODA, care, atât prin caracterul emoționant al partiturii și interpretării, cât și prin faptul că aparține comunității celor cu deficiențe de auz, pare a fi destinat a primi statueta, ceea ce va contribui la suspansul înfruntării supreme dintre cele două pelicule.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Ariana DeBose, imposibil de ignorat în West Side Story prin energia-i debordantă, are mai puțină opoziție aici decât Putin în Rusia. Merită menționat că Oscarul ei vine după al Ritei Moreno pentru același rol din versiunea cea dintâi a acestui musical, semn că, peste vreo câteva decenii, merită reluat de vreo ambițioasă hispanică talentată.

Cel mai bun scenariu original – duelul este între doi cineaști remarcabili, pe care Oscarul i-a ocolit până acum – Kenneth Branagh, care, cu Belfast, a atins borna nominalizărilor la șapte categorii diferite (!) și Paul Thomas Anderson, care scoate filme deosebite din te miri ce subiecte – așa că, indiferent ce se va întâmpla, se va face o dreptate și se va adânci o nedreptate. Viața e complicată.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici este cheia bătăliei pentru Oscarul suprem: dacă premiul merge către Jane Campion, va frânge iureșul rivalului CODA și va conduce la o tripletă; dacă, dimpotrivă, triumfă povestea savuroasă, inteligentă și duioasă preluată de Sian Heder de la filmul franțuzesc La Famille Bélier, atunci vom avea parte de un David care învinge pe Goliat (3 vs. 12 nominalizări). Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar The Power of the Dog e pelicula superioară per ansamblu.

Cel mai bun montaj – fiecare dintre concurenții de aici are merite în domeniul ăsta, așa că mă îndrept tot spre The Power of the Dog, pentru că sintaxa aranjării scenelor contribuie enorm la fresca dereglărilor din această parabolă a luptelor mari și mici pe care le avem de dus în fiecare familie.

Cea mai bună imagine – mulți înclină spre Dune, dar acolo e vorba mai mult de efecte speciale, în umila mea opinie: în schimb, The Power of the Dog îți comunică multe și prin meșteșugul desăvârșit al imaginilor.

Cel mai bun sunet – Dune îi va înghiți pe ceilalți adversari, precum un Sandworm un vehicul rătăcit pe nisipurile de pe Arrakis.

Cea mai bună coloană sonoră – sacralitatea pe care o degajă Dune este, mai presus de tot și toate, opera lui Hans Zimmer, după Lion King, n-a mai luat nici un Oscar, deși ne-a oferit Gladiator, Interstellar, Dunkirk, Inception și n-a fost nici măcar nominalizat pentru The Dark Knight. Așa ceva e inadmisibil!

Cele mai bune decoruri – aici pronosticurile generale și preferințele mele sunt divergente: mulți se îndreaptă către Dune, dar eu mă duc cu gândul către acea jumătate de oră fascinantă și înfricoșătoare din Nightmare Alley, când lumea circului devine o anticameră a iadului.

Cele mai bune costume – cică va câștiga Cruella, dar aș prefera să o facă Dune.

Cele mai bun efecte speciale – dacă nu ia Dune aici, atunci e ceva putred în America.

Cel mai bun cântec – universul James Bond are o tradiție de păstrat, așa că Billie Eilish și No Time To Die o să ia statueta, dar nu e de lepădat Dos Oruguitas, mai ales dacă asculți melodia însoțită de scena sfâșietoare din Encanto.

Cel mai bun film de animație – familia va câștiga, probabil în versiunea ei hispanică – Encanto – deși ar putea foarte bine să o facă și în cea modern-tehnologizată – The Mitchells vs the Machines.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – Robin Robin, pentru că e un basm în toată regula în doar jumătate de oră.

Cel mai bun documentar scurt – oricare dintre cele două producții cu veritabile calități de filme artistice – Audible și Three Songs for Benazir.

Cel mai bun film internațional – când ai în portofoliu nominalizări și la regie, scenariu original și cel mai bun film, așa cum e cazul lui Doraibu mai kâ, nu prea poți să scapi categoria asta din mână; apropo, să-i spuneți lui Putin și adepților lui cu mintea îngustă că nu anulează nimeni meritele marile culturi ruse, deoarece acest film japonez gravitează în jurul piesei de teatru Unchiul Vania a lui Cehov.

Cel mai bun film – cum spuneam la scenariu adaptat, totul se reduce la deznodământul acelei categorii, la care se adaugă tot mecanismul acela al votului ponderat; dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă The Power of the Dog are statura unui film de Oscar, însă CODA ne readuce aminte de cei de lângă noi și ne face să sperăm în comuniunea dintre oameni. Așa că să câștige care o hotărî Academia, că nu-i bai.

Ne revedem în 2023, în condiții de pace și armonie mondială, sper.

Idilă pentru niște pietre prețioase?

Menirea cinematografiei este să înalțe omul peste condiția sa animalică, să îl facă să reflecteze asupra a ceea ce este demonic și paradisiac în ființa sa, să…

Aloooo, Iulică, mai las-o cu filosofia și adu-ți aminte că un film mai e făcut și că să te distreze, să te facă să uiți, să te ajute să evadezi din realitate!

Așa e, zic eu, reconciliind disputa-mi mentală cu plăcerea pricinuită de The Lost City.

O scriitoare un pic cam trecută și fotomodelul care îi servește de coperte gen Sandra Brown se văd prinși într-o aventură acerbă într-o junglă luxuriantă, în încercarea de a găsi mormântul și comoara aferentă ale unei regine legendare și să supraviețuiască hăituielii conduse de un milionar cam dus cu pluta. În ciuda și a nepotrivirii inițiale de caracter, idila este un fait accompli.

Formula este testată și irezistibilă, iar pelicula regizată de Aaron și Adam Nee nu se sfiește să își asume lunga linie de predecesori, atât prin structură, cât și prin stil. Romancing the Stone e scheletul, iar adaosurile pe care le-am mirosit includ Raiders of the Lost Ark, The Mummy și chiar producții din inubliabila eră a studiourilor, precum King Solomon’s Mines sau Secret of the Incas.

Astfel de omagii și pastișe sunt pentru cinefili cu oarece experiență, însă gagurile sunt pentru toată lumea.

Gaguri verbale, gaguri sexuale, gaguri semantice, gaguri sexuale, gaguri metatextuale, gaguri metasexuale, gaguri feministe, gaguri sexuale, gaguri motivaționale, gaguri anti-motivaționale, gaguri sexuale, gaguri situaționale și, în caz că n-am menționat deja, gaguri sexuale.

Stați liniștiți, nu e nimic exagerat de ofensator, totul are ușurătatea perfect dozată.

Angrenajul narativo-comic pe care vi l-am descris mai sus ar fi sortit unui eșec lamentabil, dacă n-ar beneficia de interpreți cu o acută disponibilitate către umor.

Sandra Bullock vine cu ceva operații estetice și o dietă crâncenă, altfel e nepermis ca o persoană de aproape 58 de ani să arate așa. Dacă trupul e retușat, talentu-i comic e de-a pururi tânăr și nu știu ce mi-a provocat amuzamentul mai mult, rolul de aici sau faptul că a o vedea făcând ce știe ca nimeni alta mi-a reactivat toate amintirile din trecut.

Channing Tatum n-are probleme de ordin fizic cu toate peripețiile și nici cu partea interpretativă (vezi Foxcatcher), dar tot am fost plăcut surprins de cât de ușor se pliază pe partituri hazoase, precum un Brendan Fraser în zilele cele bune.

Ca mulți dintre aceia care au făcut trecerea actoricească de la copil la adult prin saga Harry Potter, și Daniel Radcliffe vrea să fie mai mult decât The Boy Who Lived and Screwed Voldemort, așa că pune la bătaie o emfază care e în ton cu restul filmului, dar care încă nu e destul pentru liberarea de trecutul de ucenic-vrăjitor. Mai e nevoie și de ceva dramă autentică în portofoliu, precum a reușit Emma Watson să adune până acum. Dar potențial există și pornește de la accentul britanic de mare clasă. Sir Michael Caine are un urmaș demn în privința asta.

Da’Vine Joy Randolph putea foarte bine să lipsească din The Lost City. Dar ar fi fost păcat. Chiar și numai pentru cum trage troller-ul ăla după ea și dă cu el de toate bordurile.

Cât despre Brad Pitt, Sandra Bullock o spune cel mai bine:

Why are you so handsome?

Grijile afară, popcornul înăuntru.

Așa se merge la The Lost City.

Alchimie pentru veselie, prin aromaterapie

Bănuiesc că, dacă ați avut măcar și contacte limitate cu universul Harry Potter, vi-l mai aduceți aminte pe Severus Snape.

Ce materie preda la Hogwarts?

Apărarea Contra Magiei Negre, veți spune cu vădită satisfacție.

Greșit!

Când pătrundem prima dată în lumea educațional-vrăjitorească pe urmele lui Harry, Hermione și Ron, Snape este profesorul de Poțiuni, o materie nu foarte interesantă în contextul tuturor vrăjilor și a minunățiilor pe care J.K. Rowling le desfășoară în fața cititorilor fascinați, mari și mici.

Dar știința amestecării și preparării acelor licori, din ce în ce mai complexe, pe măsură ce înaintăm în seria de romane, este hotărâtoare în momente-cheie ale acțiunii.

Din această preocupare pentru alchimie vine și o superbă inițiativă a celor de la Aroma Land, care au lucrat cu dedicarea vrăjitoarelor din Macbeth, dar invers decât intențiile lor malefice, aducându-ne colecția Momente.

Iată ce spun despre scopul care i-a mânat pe căile încurajării aromate:

Viaţa este o colecţie de momente, iar fiecare moment are aroma lui specială. Dorim să îţi aduci aminte mereu că viaţa este frumoasă şi că merită să te bucuri din plin de ea. De aceea am creat sinergii prin care am reuşit să surprindem acele experienţe şi emoţii care ne fac să simţim că trăim şi ne ajută să ne bucurăm de viaţă.

Avem nevoie de așa ceva exact în momentul de față?

Ba bine că da!

Pentru astfel de evenimente speciale (și neplăcute), precum cele care au loc chiar în timp ce scriu aceste rânduri, cei de la Aromaland propun o suită de sinergii de parfumuri, câte două sau trei îngemănate.

E o plăcere să enumăr aceste formule de aromaterapie, să rămână consemnate pentru viitorime.

Pasiunea îmbină notele exotice ale orhideei cu parfumul oriental lemnos al santalului.

Dorința aduce împreună spiritul oriental din aroma de mosc cu delicatețea parfumului de trandafir.

Inspirația aduce la un loc mireasma fermecătoare de aloe vera și notele dulci ale familiei.

Optimismul combină parfumul floral al lavandei cu notele energizante și mediteraneene ale salviei.

Vitalitatea împerechează în mod jucăuș mireasma florală a violetelor cu notele dulci ale fructelor de pădure.

Claritatea însoțește parfumurile florale delicate ale gardeniei și bergamotei cu izul proaspăt și mediteraneean al mentei.

În ce direcție de aromaterapie ar trebui să mă îndrept?

E vreuna dintre aceste stări de spirit mai presus de alta?

E vreo mireasma mai puțin plăcută decât celelalte?

Pentru că nu nu puteam decide cu niciun chip, împreună cu cei apropiați am utilizat minunatele cărți de la jocul Dixit precum un set de Tarot.

Fiecare dintre noi a ales o carte pentru fiecare dintre Momente, iar ansamblul cel mai sugestiv a fost declarat câștigător.

Evident, dezbaterea a fost acerbă, dar Dorința s-a impus, mai ales că ferventul ei avocat a adus în sprijin Invocația către Venus din Poemul Naturii de Lucrețiu:

Tu, născătoarea ginții lui Enea,
Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,
O, Venus, rod de viață, care pururi,
Sub bolta cea de stele călătoare,
Împoporezi câmpiile mănoase
Și marea purtătoare de corăbii;
Prin tine doar tot neamul de ființe
Începe-se și, scos din întuneric,
Prin tine vede-a soarelui lumină.
Din calea ta fug nourii, zeiță,
Și vânturile; iscusit, pământul
În drumul tău așterne flori suave
Și ție râde linul mării, ție,
Scăldat în valuri de lumină, cerul
Zâmbește blând ! Când zori de primăvară
S-au revărsat, și roditorul zefir
Descătușat începe iar să bată,
Atunce zburătoarele din aer
Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,
De focul tău la inimă pătrunse,
Și ca turbate, vitele tot zburdă
Pe pajiștile cele desfătate,
Și ape repezi trec înot: robită
De tine, fiecare te urmează
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare,
Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,
Pe verzile ogoare și prin cuiburi
Tu, strecurând iubirea dulce-n piepturi
La toate vietățole, pe toate
Le-ncingi de dor să-și veșnicească neamul.
Fiindcă dar tu singură natura
O cârmui, și pe țărmurii luminii
Nimic nu poate-ajunge fără tine,
Nici bucurie nu-i, nici desfătare,
Pe tine eu acum te vreau părtașă
Să-mi fii la scrisul versurilor mele,
Pe care mă încerc a i le face
Lui Memmius al meu despre natură,
Lui Memmius, care-ai voit, zeiță,
Oricând mai sus ca alții să se-nalțe,
Încununat cu daruri întru toate.
Deci tu cu-atâta mai vârtos, o, zee,
Dă farmec veșnic graiurilor mele !
Iar trebile războiului într-asta
Pe mări și pe uscaturi, pretutindeni,
Tu fă-le să adoarmă liniștite !
Căci numai tu poți ajuta cu pacea
Pe muritori: războaiele cumplite
Le poartă Marte, zeul cel puternic
În arme, care-adeseori s-aruncă
La tine-n brațe, doborât de rana
Cea veșnic-a iubirii: cu grumazu-i
Rotund lăsat pe sânul tău, nălțându-și
Spre tine ochii donici, el te soarbe
Cu ochii și te jinduie pe tine;

Răsufletu-i fierbinte i s-atârnă
De gura ta. Pe-acesta tu, zeițo,
Cum stă culcat pe spate, înfășoară-l
Cu trupul tău cel sfânt și dulci cuvinte
Șoptește-i tu din gură, preamărito,
Și cere-i pacea pentru Roma noastră !
Căci eu nu pot cu inima-mpăcată
Să cânt natura-n zile de restriște
Și nici ilustrul Memmius nu poate
În vremuri ca aceste să nu vie
În ajutorul tuturor.

(Titus Lucretius Carus, Poemul Naturii, traducere D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1981)

Fie ca Momentele acestea să ne însoțească în tot ce avem de trăit și îndurat acum.

Sezon de Oscar 2022 – Audible

Corectitudinea politică este una dintre coordonatele principale ale Oscarurilor.

Câteodată dăunează calității artistice a peliculelor cărora li se acordă atenție, dar, alteori, scoate în față vieți și destine care ne-ar rămâne străine, deși lecțiile lor ne sunt atât de necesare.

Anul acesta, aceia pe care soarta i-a văduvit de auz și de glas beneficiază de o reprezentare deosebită.

În primul rând CODA, cu povestea-i duioasă și amuzantă, câteva scene sublime din Doraibu mai kâ al lui Ryusuke Hamaguchi și Audible, un documentar scurt, dar foarte cuprinzător, realizat de Matthew Ogens.

În acesta din urmă, pe parcursul a doar patruzeci de minute, pătrundem în lumea unui liceu pentru adolescenți cu deficiențe de auz, care nu se poticnesc, însă, de atâta lucru și concurează cu un imens succes în competițiile de fotbal american ale categoriei lor de vârstă.

Primul lucru pe care îl remarci este montajul excepțional de intens în care sunt redate scenele acestui sport și nu oricum, ci sugerând senzațiile unor jucători care nu aud și se ghidează prin vibrații și coordonare și tenacitate.

Dar Audible nu este doar narațiune sportivă, ci o amplă frescă a trăirilor unor adolescenți, în frunte cu protagonistul Amaree, care au nevoie să se înfrunte izolarea, zbaterea definirii propriului eu, pierderea celor apropiați sau incertitudinea viitorului.

Cumva, în scurtul răstimp cât le-am fost alături, m-am atașat de ei, astfel încât, la final nu îmi doream decât să știu că le e bine, pe oriunde îi vor fi dus valurile vieții.

În plus, cred că limbajul semnelor merită să devină materie în școli. Le datorăm celor un pic mai nenorocoși dintre noi șansa de a ne arăta că suntem, de fapt, la fel.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Robin Robin

Belfast

Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.

Două flageluri dintr-o lovitură

Pe mulți i-a apucat dorul curățeniei în timpul pandemiei.

Unii au început să bormașineze întru exasperarea vecinilor.

Alții, mai pașnici și cu mai mult bun simț, precum Ludmila Ulițkaia, au ales să-și facă ordine în hărtii.

Iar în cazul scriitoarei din Rusia, rezultatul a fost că a găsit manuscrisul unui scenariu plăsmuit în 1988, pe care l-a retușat un pic și l-a dat lumii întregi, relevând astfel două flageluri într-un roman, super ofertă – A fost doar ciumă.

Într-o Moscovă de an 1939, așadar în plină dictatură stalinistă, un cercetător prezintă simptome de ciumă, e izolat într-un spital, iar NKVD-ul (strămoșul mai puțin subtil al KGB-ului) pornește pe urmele tuturor contacților.

Curat anchetă epidemiologică de-a noastră, de-a Covidului, cu diferența că metodele sovieticilor nu se împiedicau de vreun scrupul democratic, iar cetățenii erau atât de obișnuiți să fie umflați pe nepusă masă, încât reacțiile fiecăruia sunt sursă de umor și tragism îngemănate.

Se vede că proza a fost scenariu de film la origini, însă tocmai această structură lapidară dă tonul alert atât de necesar pentru a sugera sentimentul urgenței și cursa contra cronometru pentru învingerea unei maladii ucigătoare.

În același timp, faptul că acțiunile aparatului represiv sunt, în ultimă instanță, eficiente, ne pune în fața unei neplăcute ambivalențe.

Ca să luptăm cu un astfel de dușman nevăzut, nu e foarte mult loc de drepturile omului, așa cum le propovăduiesc alde Șoșoacă și Olivia Steer.

Și tot atât de adevărat este că deținătorilor puterii nu le displace deloc ideea de a profita de o astfel de situație, pentru a ciobi din mijloacele poporului de a-i trage la răspundere.

Iar acum suntem cu războiul la ușă, așa că să fim înțelegători, dar și vigilenți.

Pentru că un flagel nu vine niciodată singur.

Sezon de Oscar 2022 – Belfast

A trăi pentru a-ți povesti viața.

O sintagmă propusă prima dată de Gabriel Garcia Marquez, dar cu care rezonează și mulți cineaști.

John Boorman are Hope and Glory.

Giuseppe Tornatore are Nuovo Cinema Paradiso.

Alfonso Cuaron are Roma.

Iar acum, Kenneth Branagh are Belfast, o relatare despre o copilărie fericită și ștrengărească, dar și zguduită de conflicte interconfesionale și marcată de morbul exodului celor dragi.

Dacă prima temă, a ciocnirilor dintre catolici și protestanți este specifică orașului nord-irlandez, a doua este dureros de familiară și pentru noi, românii.

Câte familii n-au fost oare sfâșiate de aceste impulsuri antagonice, dorința de a trăi mai bine și cea de a păstra bunul imaterial și intangibil al comunității în care te-ai născut, ai crescut, ai iubit și ai conviețuit cu ceilalți?

Ca și predecesorii săi, Branagh construiește narațiunea în jurul unui copil adorabil (fiecare se rememorează astfel, nu?), jucat aici de Jude Hill, prin ale cărui interacțiuni cu ceilalți se conturează alte figuri mature, care i-au marcat existența într-un fel sau altul.

Primii sunt părinții, interpretați cu aplomb de Caitriona Balfe și inspirată reținere de Jamie Dornan, aceasta din urmă având astfel propria ocazie să se mântuiască artistic, după ce partenera-i din catastrofalul 50 Shades of Grey, Dakota Johnson, o face într-un alt film de la această ediție a Oscarurilor – The Lost Daughter.

Belfast a câștigat un premiu relevant pentru cea mai mare calitate a sa – Best Oustanting Cast by a Motion Picture – la Screen Actors Guild. Asta distingi în aceste memorii audio-vizuale ale lui Branagh, dincolo de meșteșugul regizoral, că omul sfințește locul, că la creșterea unui copil sănătos emoțional contribuie tot satul, fiecare oferindu-i ceva spre a-și dezvolta personalitatea.

Nu știu dacă e o întâmplare, dar, la Oscaruri, nominalizări au prins acei membri ai distribuției care oferă cele mai duioase momente – bunicii. Afecțiunea trainică, ironic-arțăgoasă dintre Judi Dench și Ciaran Hinds este, probabil, idealizată și filtrată de memoria autorului, dar are și ceva universal. Citeam undeva că, pentru cei mici, a crește și alături de bunici și a-i vedea stingându-se e una dintre cele mai valoroase și trainice lecții de umanitate.

Dacă n-ar fi ratat niște categorii esențiale, precum imaginea sau montajul, Belfast, cu povestea sa dulce-amăruie și atât de dragă membrilor Academiei, ar fi fost cel mai periculos concurent pentru The Power of the Dog al lui Jane Campion.

Chiar și așa, însă, marchează un moment unic și greu de repetat din analele Oscarurilor, deoarece Kenneth Branagh a devenit singura persoană din istoria acestor premii care a primit de-a lungul carierei nominalizări la șapte (!) categorii diferite.

Asta înseamnă o viață trăită pentru și prin film.

Ar fi frumos să îl văd primind statueta pentru cel mai bun scenariu original, deși are și acolo o concurență acerbă, din partea unui alt mare cineast pe care o astfel de onoare l-a ocolit până acum – Paul Thomas Anderson și al său Licorice Pizza.

Oricum ar fi, Belfast este de văzut, pentru că veți râde multișor, veți plânge nițel și veți simți imboldul să îi sunați pe cei de departe, să le spuneți cât vă lipsesc.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Robin Robin

Homo Sovieticus vs Homo Americanus

Între iulie 2015 și februarie 2017, Oliver Stone a făcut ceva ce nu va mai face și nu va mai vrea să facă nimeni niciodată.

A avut o serie de discuții cu tartorul de la Kremlim, grupate în seria intitulată The Putin Interviews.

Pe parcursul a patru episoade de câte 50 de minute, avem ocazia să deslușim cine este Putin.

Mie unuia, mi s-a părut suprema întruchipare a omului sovietic, care vorbește și gândește abstracțiuni, fără pic de preocupare pentru individ, minte cum respiră, e obsedat de control și are o preocupare apăsată pentru chestiunile militare și de forță armată.

Nu neg, are o inteligență peste media politicianului de azi, o cultură aparent bogată și fluență în discurs.

La astea se adaugă deja plăcerea-i bineștiută de a insulta și umili pe ceilalți (vezi episodul de la finala Campionatului Mondial din 2014), precum și o aroganță care, deși mascată sub falsa modestie a unui Richard III, răzbate uneori fulgerător.

Dar ce este mai important este că, pentru mine, protagonistul acestor interviuri nu este Putin, ci Oliver Stone.

Da, știm că are înclinații așa-zis de stânga și că este critic la adresa multor practici ale politicii externe americane, dar tot n-ai cum să nu rămâi uimit și încântat de cum interacționează cu un asemenea tiran.

Manifestă deferență și interes, dar nu servilitate.

Pune întrebări spinoase, dar nu atacă precum un jurnalist în căutare de senzație.

Recunoaște păcatele compatrioților, dar n-are rețineri să le scoată în evidență și pe ale rușilor.

Ascultă cu atenție, dar nu ezită să intervină când are ceva de spus.

Face glume cu Putin.

Glume!

La un moment dat, când însuși rusul mustăcea la finalul unui expozeu în care mai mult ocolise răspunsul, în fapt validându-l, Stone îi spune că seamănă cu o vulpe care a fost prinsă ieșind din coteț.

Iar Putin râde și o face sincer, iar asta e limpede, pentru că, în alte situații, ochii demonstrau că doar mimează această reacție.

Mai mult, sunt momente când Putin pare de-a dreptul încântat că are de-a face cu o persoană care îi dă ocazia să se exprime fără să sară ca arsă la ce spune, cu o persoană care știe și înțelege multe, cu o persoană către care poate deschide frânturi din zona sa privată.

Când îi arată statueta lui Jigoro Kano (fondatorul Judo-ului, de care știm e că pasionat), se întoarce către regizor și îl întreabă ca un copil dornic de aprobare: Do you like it?

Și da, o face în engleză, o raritate în cadrul interviurilor.

Iar cea mai tare dovadă că Stone a reușit ceva incredibil este că Putin îi face favoarea de a privi împreună cu el Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb al lui Stanley Kubrick.

Și, culmea, se vede de pe figura lui că nici nu prea-i place, în timp ce Oliver Stone moare de dragul filmului pe care probabil îl știe pe de rost.

Dar, ce să-i faci, oaspetele e important.

Minutele de final demonstrează că între acești doi oameni atât de diferiți s-a conturat o legătură emoțională autentică.

Cu o gravitate diferită de aerul relaxat și hâtru din restul timpului, Oliver Stone îi readuce aminte lui Vladimir Putin că puterea corupe, iar puterea corupe în mod absolut, mai ales când o exerciți atât de mult timp.

Iar înainte de a se despărți, Putin îl avertizează pe Stone că o să fie atacat de mulți pentru aceste interviuri, care nu corespund imaginii demoniace pe care Occidentul o are despre el. Ceea ce s-a și întâmplat, un indicator al stupizeniei multor oameni, care nu văd și nu ascultă decât ce corespunde cu ideile pe care deja le au.

Nu ne place, dar e un fapt că Vladimir Putin și-a scris cu sânge numele în istoria lumii și noi îl vom pomeni și blestema multe generații de-acum încolo.

The Putin Interviews vor fi material de studiu pentru istoricii viitorului.

Deocamdată sunt, însă, dovada că America, în ciuda ipocriziei, lăcomiei și aroganței ei, poate produce indivizi care îl pot face până și pe un tiran să redevină om pentru scurt timp.

Într-o lume de Putini, eu vreau să fiu Oliver Stone.

Istoria ca lecție, nu ca legitimare

Ca mulți oameni de pe mapamond, sunt revoltat de invazia Ucrainei de către Rusia.

Mi-e limpede cine e agresorul și cine e victima.

Dar, de când a început conflictul, cei care susțin tabăra rusă sau doar au chef să facă pe Gică Contra propagă tot felul de mesaje menite să inducă stare de relativizare și de abstractizare care să ne abată atenția de la tragediile omenești care au loc sub ochii noștri.

Ca să combat astfel de atitudini, am acționat așa cum cred că e mai sănătos, documentându-mă mai adânc, dincolo de știri și articole variind de la pertinente la propagandistice.

Cartea lui Serhii PlokhyPorțile Europei. O istorie a Ucrainei – o lectură pe care o plănuiam de mult, oricum, a venit la țanc.

Autorul, ucrainean de origine, dar hrănit la sânul cărturăriei occidentale, ne poartă peste un mileniu de zbaterii și evoluții ale popoarelor care au sălășluit și luptat și suferit pe meleagurile care se întind la nord de Marea Neagră, până înspre stepele asiatice.

Sunt multe nume și evenimente, nu vă faceți griji că trebuie să le rețineți pe toate, Serhii Plokhy are o mare capacitate de sinteză și fluență în explicații, fără a deveni pedant sau dogmatic.

Știu că e mare tentația de a sări direct la contemporaneitate, pentru a desluși cauzele conflictului actual, dar merită să parcurgeți volumul pe îndelete, pentru că imaginea de ansamblu astfel formată este cea mai bună pavăză împotriva manipulărilor și prostiilor de tot felul care circulă pe Internet.

Una dintre acestea e chiar din tabăra pro-ucraineană, propagată de Ambasada SUA la Kiev și preluată de mulți amici ai mei, care s-au lăsat seduși de poantă, neștiind că istoria e mai complicată de atât.

După cum puteți vedea, e un fel de insultă la adresa rușilor, care nici nu ființau, pe când ucrainenii înălțau construcții maiestuoase.

Eronat, pentru că la vremea respectivă nu putem vorbi de niciunul dintre cele două popoare, ci de acela numit generic Rus, o combinație a grupului slavilor așezați în aceste ținuturi cu câteva secole mai înainte, peste care s-a suprapus o pătură de cuceritori vikingi.

De partea cealaltă, aceia care vor să banalizeze conflictul și să minimalizeze interesul pe care românii merită să îl acorde susținerii Ucrainei invadate brutal răspândesc sintagma războiului între frați, în care nu merită să ne amestecăm.

Așa cum spuneam mai sus, popoarele rus și ucrainean au rădăcini comune, fapt foarte interesant ilustrat de figura lui Iaroslav cel Înțelept, care apare pe bancnotele ambelor țări.

Dar, tot din cartea lui Plokhy reiese foarte clar că, în cristalizarea sa, nația ucraineană datorează mult și interacțiunilor cu cea polonă vecină, ceea ce explică și orientarea preponderentă a refugiaților către această țară. Cu această ocazie demontăm și tâmpenia potrivit căreia ucrainenii îi detestă pe români și de-asta nu vor să vină în număr mare la noi.

Zbuciumata poveste a cazacilor mi-a adus aminte de Taras Bulba, tragicul roman al lui Gogol, dar și de un joc pe calculator al tinereții mele – Cossacks: European Wars – care, dacă n-a putut concura cu Age of Empires II din cauza că era prea greoi, a compensat printr-o documentare greu de egalat și printr-o amploare a bătăliilor cu care doar seria Total War poate rivaliza.

Poziționarea Ucrainei față de românii minoritari de pe teritoriul ei este des invocată de aceia care susțin că vecinii noștri i-a lovit o pedeapsă providențială pentru intoleranță.

Dincolo de lipsă de omenie a unei astfel de atitudini, putem accepta că ucrainenii ar mai avea de învățat în a deveni cu adevărat europeni în această privință.

Așa cum încă o facem și noi, care n-am strălucit întotdeauna la incluziunea minorităților, așa cum aflăm din pasaje ale cărții, referitoare la șovinismul autorităților române interbelice față de celelalte populații din Bucovina.

Bineînțeles, o să puneți sub chestiune obiectivitatea autorului, care e ucrainean. Eu însumi am făcut-o, dar mi-a câștigat încrederea prin sinceritatea de a nu ocoli pagini negre ale istoriei ucrainene, precum pogromurile împotriva populațiilor evreiești.

Este Ucraina un stat artificial?

Existența sa este doar o anomalie care trebuie corectată de Maica Rusie?

Ca ansamblu, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei relevă că relațiile dintre cele două popoare pot fi caracterizate cu vorbele lui Mihail Kogălniceanu din discursul de proclamare a independenței României la 9 mai 1877, în care creiona raporturile noastre cu Imperiul Otoman:

[…]niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi.

Acum, în secolul al XXI-lea, Rusia dă semne că nu înțeles că forța nu mai este o soluție, ba, mai mult, nu își dă seamă cât de slabă a ajuns ea însăși și cum se condamnă la un stigmat care o va urmări generații de-acum încolo.

Serhii Plokhy își începe cartea cu o dedicație către poporul ucrainean.

O preiau pentru finalul acestui expozeu, ca omagiu adus curajului unui popor, care, în ciuda greșalelor lui, a ajuns să apere democrația și liberul arbitru în fața întregii lumi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o mostră de istorie ca lecție, nu ca legitimare.

Sezon de Oscar 2022 – Robin Robin

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mai înțelept și am început să fiu mai cu băgare de seamă la categoriile de la Oscaruri pe care le ignoram înainte din oficiu.

Anul trecut, de pildă, m-am lăsat devastat de If Anything Happens I Love You, care a câștigat statueta pentru cel mai bun scurtmetraj animat, iar anul acesta Netflix propune încă un candidat serios pentru același premiu – Robin Robin.

Și, pentru că numai de poezia tragediei nu aveam nevoie acum, această creație lui Daniel Ojari și Michael Please vine să ne aducă aminte de perenitatea frumuseții și bunătății în lume.

Un ou de prigorie cade din coș în timpul unei furtuni, dar este recuperat și îngrijit de o familie de șoricei inimoși, iar puiul ieșit din găoace devine parte a ei, făcând o groază de boroboațe în timpul expedițiilor de șterpelire de firimituri.

Pe parcurs, Robin Robin (joc de cuvinte intraductibil în română, deoarece Robin este și ”prigorie”, dar și numele său) își descoperă adevăratele origini și le exploatează în moduri pe care merită să le descoperiți împreună, mari și mici.

Remarcabil este că, în doar jumătate de oră, Robin Robin marchează toate momentele-cheie ale unei narațiuni, are timp să contureze personaje, ba mai găsește loc și pentru numere muzicale adorabile, în buna și îndelungata tradiției a unor My Fair Lady sau The Sound of Music.

Totul este realizat cu o pufoasă și irezistibilă tehnică stop-cadru (stop-motion în engleză), iar vocile sunt impecabil potrivite, cu mențiuni pentru Richard E. Grant în rolul coțofenei (v-am mai spus cât le îndrăgesc această pasăre?) sau Gilliam Anderson (agenta Scully din Dosarele X) în cel al mâței malefice, pentru că, precum în orice basm, e nevoie și de un zmeu și cine altcineva poate înspăimânta niște rozătoare și înaripate?

Perioada ideală de văzut Robin Robin este Crăciunul, dar de spiritul lui avem mare nevoie oricând.

Mai ales acum.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir