Cu o singura exceptie, pe care va las s-o descoperiti singuri, aceste inedite imagini sunt surprinse in aceleasi locuri familiare, pe care le strabatusem, probabil, de sute de ori inainte:
Sprint
Bobite sangerii
Rotocoale
Nu-i nevoie de Monet
Levitatie
Stiu la ce va ganditi
Pterodactil
Frati de cruce
Am obiceiul periodic de a explora un monument al culturii imateriale si incerc sa extind cat mai mult campul pe care imi las mintea sa alerge, pentru a inspira un aer al universalitatii cat mai proaspat.
In acest sens, am decis sa arunc o privire spre o prezentare sumara, dar sugestiva, a alchimiei, in cartea de spiritualitate si ezoterism intitulata Alchimia. Maestrul si Marea Opera.
Am abordat lucrarea lui Archibald Cockren cu o curiozitate sceptica, dar si deschisa, si am fost rasplatit in mod interesant. Autorul nu este un istoric cu intentii seci, este un adept modern al alchimiei, iar asta il face subiectiv intr-un mod care m-a convins ca aceia care s-au dedicat idealului de a obtine nemurirea si de a transforma metalele obisnuite in aur n-au fost manati doar de materialism, ci au avut anumite considerente ideatice.
As merge pana la a spune ca alchimistii nu au diferit foarte mult de practicantii artelor martiale, chiar si prin simplul exemplu ca un maestru nu dezvaluia unui ucenic o taina de mare insemnatate, decat daca il considera vrednic de a o asimila si de a o folosi in scopuri bune.
Dupa partea mai arida a trecerii in revista a catorva alchimisti din diverse perioade si zone geografice (nu lipsesc numele celebre, precum Paracelsus, Nicholas Flamel sau contele de Saint-Germain), Archibald Cockren se afunda in practica si filosofia acestui ansamblu de stiinte ezoterice, pe care incearca sa le explice si sa le aplice vietii moderne laice. Acesta este momentul cand retinerea-mi intelectuala a fost maxima, insa am mobilizat destule resurse de toleranta si m-am delectat cu incredibila bogatie semiotica si lingvistica a limbajului alchimiei.
Iar paragraful care deschide capitolul dedicat concluziilor este cuceritor prin bun simt:
Menirea omului nu este numai de a exista pe acest pamant, de a cauta, ignorant, doar la suprafata lui, de a mutila natura in orice chip posibil, ci de a dezvolta puterile din jurul lui si de a manui acele forte prin care poate pretinde, intr-adevar, dreptul de a mosteni pamantul. O gradina abandonata si napadita de buruieni, atunci cand este preluata de mainile unui fiinte inteligente, care lucreaza in armonie cu legile naturii, poate devine iarasi o oaza de frumusete si de bucurie. La fel si pamantul, care este gradina omului, trebuie semanat, cultivat si perfectionat prin arta muncii sale.
Cat despre cele doua opere originale de la final (Tractatus Aureus si Cartea revelatiei lui Hermes), le-am parcurs si admirat ca pe doua exponate deosebite puse intr-un muzeu universal al manifestarii umane.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au lamurit ce facea Faust cand i s-a aratat Mefistofel.
Fara Burt Lancaster, Atlantic City, USA ar fi un film aproape romanesc.
Un oras decazut, personaje decrepite, dezechilibrate sau declasate, zbatandu-se intr-o exista mai degraba mizera si prinse in niste evenimente fara pic de glorie.
Fara Burt Lancaster, n-ar folosi la nimic regia inspirata a lui Louis Malle, catusi de putin spectaculoasa, dar cu un strop de impresionism la nivel de cromatica.
Fara Burt Lancaster, nu cred ca am fi remarcat bogatia de reactii a unei Susan Sarandon mai tanara decat am vazut-o vreodata si nu am fi luat foarte mult luare aminte la senzualitatea pe care o emana.
Fara Burt Lancaster, scenariul, in principal replicile care aduc omagiul unei lumi apuse, ar fi avut aceeasi savoare ca bombanelile unor batranei intr-un autobuz aglomerat.
Burt Lancaster, insa, se distinge printr-o performanta actoriceasca speciala prin caracterul ei dual.
Aproape septuagenar la momentul realizarii acestei pelicule, isi exploateaza varsta si se transpune in intruchiparea senectutii mediocre care se zbate sa mai insemne ceva. Cand nu e ocupat cu gainarii si practici de gigolo expirat, peroreaza despre vremurile de odinioara si adopta o prestanta vecina cu fanfaronada.
Toate acestea sunt redate cu finete, insa marele actor mai strecoara ceva in interpretarea sa.
In fiecare gest sau cuvant rostit, simtim ca avem in fata un monument viu, provenind dintr-o perioada glorioasa a Hollywood-ului, cea a filmelor pentru care s-a inventat Telecinemateca.
O epoca a titanilor, intre care il vom regasi intotdeauna si pe Burt Lancaster.
Acest sfarsit de saptamana ne ofera doua evenimente aparte la Teatrul National din Craiova „Marin Sorescu”.
Sambata, 29 octombrie 2016, avem prilejul sa cunoastem teatrul pe dinauntru, in cadrul Zilei Portilor Deschise, prilej de a afla ce si cum lucreaza sunetistii sau luministii, de a vedea cum are loc machiajul actorilor si alte trucuri care slujesc aceasta arta. Intervalele orare pentru vizitare sunt: 11.00 – 13.00; 15.00 – 17.00; 18.00 – 20.00.
Duminica, 30 octombrie 2016,, incepand cu ora 11.00, la sala „Ion D. Sirbbu” are loc o noua editie a „Intalnirilor SpecActor”, al carei invitat va fi Sorin Antohi, istoric, eseist, traducator. Dezbaterea moderata de Nicolae Coande se va intitula „Teoria Romaniei. O istorie critica a ideii de specific national”.
Cititul, curat mestesug de desteptaciune, daca e practicat in mod adecvat:
Out of Our Minds – daca ar fi sa vorbim in termeni cinematografici, aceasta lucrare a lui Sir Ken Robinson este un fel de prequel la The Element, explorand criza ce se prefigureaza in sanul omenirii, pe masura ce tehnologia evolueaza, iar modul de lucru si educatia bazate pe repetitie dispar ca necesitate. In atare conditii, creativitatea, in sensul ei cel mai larg, devine o cerinta obligatorie, iar autorul acorda spatii ample unor tablouri socio-educationale care demonstreaza cat de oropsita este inca aceasta latura a intelectului nostru. Mari solutii n-am regasit in aceasta carte, insa am apreciat vastul camp de actiune al lui Robinson, care a cutreierat lumea si domeniile in lung si in lat pentru a-si ilustra spusele. In plus, paginile autobiografice sunt redactate cu un umor englezesc a-ntaia.
The Happiness Advantage – inflatia de manuale despre fericire si alura de indice bancar de pe coperta ar putea avea darul sa descurajeze pe oricine s-ar afla in situatia de a alege aceasta carte de pe un raft, insa, in cazul de fata, ar fi regretabil, pentru ca Shawn Achor reuseste performanta de a trata un subiect batatorit, ce spun eu, betonat de-a dreptul, intr-un mod, daca nu original, atunci foarte personal. Desi nu lipsesc mentiunile auto-laudative (corporatii si corporatisti care i-au aplicat sistemul si au virat-o brusc spre beatitudine si productivitate) ce trebuie luate cu rezerva si desi multe din explicatiile sale fac referire la studii si idei deja clasice in domeniu, umorul autorului este irezistibil, fapt facilitat si de povestirile despre pataniile proprii, nu tot timpul magulitoare, dar bine integrate concluziilor pe care vrea sa le avanseze. Despre noutati la nivel de principii nici nu incape vorba, insa unele metode de a le pune in practica nu sunt de lepadat.
The Person and the Situation – fara a fi placuta sau facila, aceasta carte a lui Lee Ross si Richard E. Nisbett este una importanta. La finalul ei, am avut aceeasi impresie ca la Thinking, Fast and Slow a lui Daniel Kahneman, ca mintea mi-a fost recalibrata inca un pic spre luciditate, insa dupa o lectura solicitanta si, pe alocuri, redundanta (desi am inteles in timp ca tocmai aceasta asigura caracterul temeinic al intelegerii). Exista tentatia in psihologie de a atribui comportamentul unui individ trasaturilor sale interioare, iar cei doi autori doresc sa o demonteze si sa directioneze atentia si catre situatia in care acesta se gaseste; in acest scop, prezinta si dezbat, intr-un mod care nu face mari concesii de usurinta profanilor, experimente si concluzii, unele avand chiar si zeci de ani vechime, dar foarte relevante si astazi. Paradoxal, prima parte a cartii, cea teoretica si dificila, este cea mai interesanta, cea de-a doua, in care sunt prezentate un fel de analize aplicate ale principiile enuntate anterior, fiind mai ingaduitoare la inteles si cu un caracter mai speculativ. In ceea ce priveste analiza comportamentului unui persoane intr-o anumita situatie, Ross si Nisbett fac o distinctie intre modul de gandire al unui specialist si cel a unui laic; trufasa dihotomie, insa dupa ce vezi cat de predispusi suntem la a face judecati eronate si a lua decizii pripite, parca le dai un pic dreptate.
Non-fictiuni pe care le-am citit
Non-fictiuni pe care le-am citit (2)
Non-fictiuni pe care le-am citit (3)
Non-fictiuni pe care le-am citit (4)
Non-fictiuni pe care le-am citit (5)
Non-fictiuni pe care le-am citit (6)
Non-fictiuni pe care le-am citit (7)
Non-fictiuni pe care le-am citit (8)
Non-fictiune pe care le-am citit (9)
Non-fictiuni pe care le-am citit (10)
Non-fictiuni pe care le-am citit (11)
Non-fictiuni pe care le-am citit (12)
Non-fictiuni pe care le-am citit (13)
Non-fictiuni pe care le-am citit (14)
Ca roman, nu puteam sa nu ma amuz vazand Bacalaureat si gandindu-ma cum i-a tras Cristian Mungiu pe sfoara pe straini, prezentandu-le o pretinsa fresca a disfunctionalitatii societatii noastre.
Departe de mine gandul ca nu s-ar mai intampla lucruri precum cele infatisate aici, insa caracterul ostentativ al situatiilor, arhetipurile umane ultra-ingrosate si, mai ales, decorurile decrepite nu pot fi decat trucuri de cineast care vrea sa proiecteze o lume, nu neaparat cea reala, ci una care sa-i serveasca scopurile.
In cazul de fata este Romania generatiei nascute si educate inainte de ’89, care sufera dezamagiri amarnice si face compromisuri, mai sperand doar sa caute implinirea in proposarirea odraslelor. In aceasta paradigma se inscrie personajul principal (jucat cu admirabila gravitate si retinere de Adrian Titieni), pe care pica norocul sa ii fie agresata fata fix inainte de Bac si care se face luntre si punte sa ii aranjeze nitel examenele, incercand, in acelasi timp sa isi gestioneze relatiile cu o sotie depresiva, o amanta insistenta si o mama bolnava.
Aceste avataruri il duc in postura de a purta discutii care de care mai grele, statice vizual, dar intense psihologic. Dincolo de dezaprobarea fata de demersul ca intreg, ii recunosc lui Mungiu meritul de a-si fi stimulat actorii cu aceeasi iscusinta ca in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Primele elogii merg, evident, catre protagonist, apoi, spre exemplificare, catre de-a pururea excelentul Vlad Ivanov in rolul politistului, catre Lia Bugnar in cel al mamei care de-abia se mai da jos din pat, si asta doar ca sa-si aprinda o tigara, sau Petre Ciubotaru in cel al vice-primarului care vorbeste clar cand era vorba de chestiuni nevinovate si din varful buzelor cand abordeaza invarteli nu tocmai legale.
La nivel micro, scenariul e stralucit, dar, ca ansamblu, deschide o sumedenie de fire narative care raman despletite mai ceva ca fecioarele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Opera deschisa!” s-au extaziat criticii straini deja orbiti de icoana lui Arsenie Boca tronand in holul mamei sau de ciorba sorbita indelung la lumina lumanarilor.
Spuneam ca Romania infatisata de Mungiu nu (mai) e chiar cea reala si ca semintele schimbarii prind deja si am sa-mi argumentez convingerea cu mijloace furnizare de filmul insusi. Pe langa clasicele cadre lungi, arsenalul regizoral al cineastului nostru s-a imbunatatit cu o abilitate de a genera tensiune de thriller pur, de care noul mare expert in domeniu, Denis Villeneuve (Prisoners, Sicario), ar fi mandru.
Bacalaureat – cum sa faci bine reclama proasta Romaniei.
Barierele lingvistice i-au invrajbit multa vreme pe oameni, insa merita oare sa le sfarmam cu desavarsire?
Plimbandu-mi privirea pe lucrarea 1000 de limbi, avandu-l drept coordonator pe Peter K. Austin, as raspunde raspicat:
Nu.
Nu trebuie sa lasam cea mai nobila si complexa realizare a fiintei umane sa moara, in nicio versiune a ei.
Nu trebuie sa ne limitam cunoasterea doar la acele limbi pe care hazardul si geografia le aduc in prim plan.
Nu trebuie sa consideram o limba urata, doar pentru ca sunetele ei nu ne sunt familiare.
Nu trebuie sa gandim despre o limba ca este stupida, doar pentru ca are reguli complexe.
Constentizarea acestor obligatii morale fata de universul lingvistic mi-a fost facilitata de realizarea impecabila a acestei carti de cultura generala. Structura este clara, explicatiile deopotriva de consistente si facile, iar imaginile, evident, de o importanta secundara, dat fiind subiectul, te transporta discret in acea parte a mapamondului.
Fiecare limba careia i se acorda o pagina are si o caseta cu numerele pana la zece. E un exercitiu fascinant sa compari aceste cuvinte simple, dar esentiale pentru existenta umana in exprimarea lor pe intreg cuprinsul globului.
Bonus pentru romani: poza din partea stanga jos a paginii dedicate limbi noastre ce-i o comoara intre atatea.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o minunata insiruire a umanitatii in forma ei vorbita.
Stagiunea 2016-2017 a Teatrului National „Marin Sorescu” din Craiova a inceput navalnic si spumos cu o premiera – O luna la tara, adaptare dupa piesa lui Ivan Turgheniev.
In orice alt univers, combinatia de drame sentimentale a la russe, aluzii deocheate si hiperbole declamatorii ar fi dat gres, insa, in acesta in care am norocul sa ma gasesc, piesa regizata de Cristi Juncu a gasit un echilibru intre perenitatea psihologica a operei si divertismentul accesibil.
Ca pasionat de boardgames, am fost cucerit dintru inceput, cand am vazut ca, intr-un colt al scenei, cateva personaje jucau The Settlers of Catan; tot in acest timp, alte personaje, vadit mai importante, purtau o discutie in alta parte, iar atentiei mele i s-a lansat provocarea divizarii, efort pe care am fost nevoit sa il repet pentru urmatoarele doua ore. Aceasta solicitare mi-a relevat intelepciunea organizarii mizanscenei, care pe langa aerul necesar rustic al sipcilor care o incadrau, a depasit stadiul de simple decoruri si a devenit un spatiu viu, populat de personaje vii, care se zbat in ghearele erosului in fel si chip.
Despre interpretari, numai de bine. Claudiu Bleont, cu un o infatisare ce se revendica de la Charlot, e in mare verva in multiplu rol, atat de personaj ca atare, cat si de voce a constiintei unor dame derutate si derutante. Adrian Andone si Valentin Mihali au roluri schematice de tot hazul, iar o placere suplimentara a fost sa o revad pe Tamara Popescu, deoarece de aceasta mare doamna a scenei craiovene ma leaga o amintire importanta: juca rolul Vetei in O Noapte furtunoasa de acum multisori ani, prima mea incursiune in lumea teatrului cu si pentru oameni mari.
Initial, mi s-a parut ca Iulia Colan se limiteaza la ce ii iese foarte bine, femeia nevrotica, ipostaza in care am regasit-o in Ultimul Amant fierbinte sau in Pescarusul, insa, pe masura ce piesa a inaintat, a inceput sa ruleze un amplu arsenal dramatic, dar mai ales comic. Alaturi de ea se gaseste o generatie de actori tineri (Claudia Mihail, Alex Calangiu, Costinela Ungureanu) despre care pot afirma fara sovaiala ca vor duce mai departe traditia calitatii teatrului din Craiova. Imi povestea mama ca l-a descoperit pe Valer Dellakeza inca de la inceputurile carierei sale si a intuit ca va fi mare actor de comedie; timpul i-a dat dreptate si sper sa pot ajunge si eu la varsta ei sa spun acelasi lucru despre cei de acum.
Daca inca nu v-am convins sa mergeti la O luna la tara, va mai spun atat:
Tractor pe o scena de teatru ati mai vazut?
Sursa imagine: Pagina de Facebook Florin Chirea
E pacat sa-l cunosti pe Yasujiro Ozu doar prin intermediul lui Tokyo Monogatari.
Exista riscul sa ramai cu impresia ca forma cinematografica desavarsita a acelei pelicule a fost rodul unui experiment sau al unui accident fericit.
De asemenea, exista sanse sa ti se intipareasca un minte impecabila tristete emanata de acel film si sa crezi ca regizorul japonez a fost un maestru al portretelor psihologice amare.
Pentru balansare, propun Sanma no aji (Dupa-amiaza de toamna), care, pe langa spulberarea riscurilor amintite mai sus, reuseste o performanta substantiala: desi aproape jumatate din durata sa presupune scene cu oameni care stau la masa (nici pomeneala sa vezi pe cineva alergand), iti tine interesul departe orice agresiune a plictiselii.
Regasim si aici aceleasi cadre lungi, avand camera fixata cu precadere asupra unor interioare bine conturate spatial, fapt care mi-a relevat intelepciunea abordarii lui Yasujiro Ozu: ca privitor, beneficiez din oficiu de o doza mare de atentie, pe care cinematograful modern o consuma prin decupaje rapide, agitate si chiar distorsionate; aici, n-am parte de asa ceva, rezultatul fiind ca mi-o indrept spre tot ce mi se ofera. Nevoit fiind sa muncesc, remarc si ma bucur de subtilitatea intepretarilor, incluzand taceri semnificative, sau de armonia cromatica a decorurilor si costumelor.
Sanma no aji dezvaluie treptat o complexitate pe care n-ai banui-o dupa lentoarea primului sfert de ora. Avem, pe de-o parte, drama tatalui vaduv, sfasiat intre spectrul singuratatii dupa maritisul fetei si gandul de a o vedea nefericita si neimplinita, la care este martor in alta familie (scenele acelea sunt printre cele mai percutante si mai dureroase ale filmului).
Pe de alta parte, se contureaza o antinomie intre generatii: cei in varsta sunt conventionali, politicosi si retinuti, iar cei tineri sunt mai expansivi, mai materialisti si, nu in ultimul rand, se imbraca altfel. Patimile iscate de consumismul care cuprindea Japonia anilor ’60 si manifestate in familia fiului sunt de tot hazul si nu sunt prea departe de contemporaneitate.
Demne de mentionat sunt si relatiile dintre cei aflati la senectute, cu tachinari si nostalgii, dar si scena, amuzanta la suprafata, din care razbate frustrarea pierderii razboiului.
Yasujiro Ozu a oferit multe lumii cinematografiei, merita sa il redescoperim.
Cateodata cautam frumusetea departe, cand o avem la indemana, la ochiu’ al chior, cum ar spune o vorba din popor. Cele mai mari parcuri ale Craiovei mi-au infatisat imagini inedite si sunt sigur ca mai pot gasi si altele:
Miu ori cos de alfa
Bubos multiplu
Penaj
Cocosatul
Kris
Inlantuit
Contraforti*
Insecta desucheata
Zgariind cerul**
Dansez cu tine
* Imagine si titlu sugerate de bestiala mea mama
** Imagine sugerata de bestiala mea mama