N-am început epopeea leatului 2025 la Filarmonica „Oltenia” Craiova cu tradiționalul Concert de Anul Nou, dar nici departe n-am fost.
Spectacolul de acum a fost bogat, colorat și a inclus bucăți muzicale asupra cărora însuși timpul este neputincios.
Orice epopee are nevoie de o uvertură corespunzătoare, care să te ia din mundan și să te transfere pe tărâmul fantasticului, unde orice este posibil.
Acum a fost cea a operei Ruslan și Ludmila a lui Mihail Glinka, iar povestea, scrisă cu condeiul dirijorului Radu Zaharia și cu literele muzicienilor filarmonicii, a putut începe.
A urmat Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102 de Dimitri Șostakovici, o veritabilă parabolă convexă din matematică (o înfățișez mai jos, pentru cei care au chiulit de la orele alea), redată muzical de pianistul Leonard Mihale.
A început năvalnic (Dana, îți „împrumut” comparațiile cu o urmărire de western sau un film de acțiune), apoi a coborât treptat până la o serenitate aproape primordială, pentru ca după aceea să salte în intensitatea până la aceleași cote tunătoare.
Alt amic din gașca blogosferică spunea (nici lui nu i-am cerut permisiunea sa-l citez):
Poți să adormi la Ceaikovski, dar în nici un caz la Șostakovici.
Slabe șanse ca aluzia la acel efect soporific să se refere la mine, căci pentru acele fragmente din Lacul lebedelor, Spărgatorul de nuci și Frumoasa din pădurea adormită venisem în primul rând.
O întrebare legitimă ar fi:
Mai au același farmec, dezlegate de sprijinul vizual, balet sau altele, care ne însoțesc de obicei?
Răspunsul este, cel puțin ceea ce mă privește, un răspicat da.
În primul rând, e uimitor să observi cum se compun acele sunete răpitoare, care fac mintea să vibreze.
De pildă, Dansul arab din Spărgătorul de nuci a fost o lecție că e greșit să desconsiderăm cele mai mici și neînsemnate elemente din jurul nostru. Efectul său senzual ar fi înjumătățit fără acea tamburină care e ca mirodenie auditivă presărată la fix.
În al doilea, și cel mai important, rând, audiția acestor bijuterii muzicale care aparțin patrimoniului universal m-a purtat prin toate creațiile cărora le-au împrumutat savoarea.
Am revăzut mental același Dans Arab unduitor, transpus animat în minunatul Fantasia din 1940 a studiourilor Disney.
Am revăzut chipul șugubăț al Spărgătorului de nuci din scurtmetrajul rusesc eponim din 1973.
Am revăzut grația personajelor din Swan Lake, anime-ul din 1981.
Am revăzut-o pe fetița care a stat captivată în brațele mamei ei lângă mine la Lacul lebedelor al artiștilor din Kiev, poposiți la Craiova.
I-am aruncat o privirea Spărgătorului de nuci care îmi străjuiește camera cu abnegație de când mi-a fost făcut cadou la o aniversare.
Am revăzut-o pe Natalie Portman în rolul ei tulburător și câștigător de Oscar din Black Swan.
Am revăzut-o și pe Vivien Leigh în adorabila secvență din Waterloo Bridge.
Dar anamneza cea mai intensă l-a vizat pe Ceaikovski însuși și producțiile cinematografice în care viața-i chinuită a post înfățișată în fel și chip.
În Ceaikovski, film din 1970 regizat de Igor Talankin, i se construiește un monument curățat de controverse, în care protagonistul, jucat cu excelentă reținere de Innokenti Smoktunovski (care, cu câțiva ani înainte fusese un Hamlet încrâncenat) este melancolicul prin excelență. Nu i se poate reproșa decât că e cam molcom în relația cu oamenii.
Antonina Ivanovna Miliukova este redată aici drept o prostuță incurabilă, cu o apariție meteorică, așa că ne concentrăm pe relația platonică și foarte intelectuală pe care compozitorul o are cu baroneasa Nadejda von Meck.
Lentă, dar plină de culoare, această peliculă ne schițează portretul canonic al lui Ceaikovski, ca să putem rumega mai bine controversele din următoarele filme.
Unul este agitatul The Music Lovers, realizat în 1971 de Ken Russell, un regizor cu multe abilițăți, dar cu puține țigle pe casă, fapt dovedit irefutabil în ultimul sfert al producției.
Ceaikovski de aici nu mai e taciturn sau moale, ci e un boem agitat despre care ni se spune, voalat, că ar juca în echipa cealaltă. De aceea nu poate răspunde afecțiunii consoartei Antonina Miliukova cum se cuvine, din asta rezultând o criză maritală extremă.
Nu lipsește idila epistolară dintre artist și baroneasă, dar, în concordanță cu atitudinea generală a filmului, i se conferă un aer de fetișism care, să recunoaștem, nu e chiar neplauzibil.
Richard Chamberlain, Anjin-san însuși, e Ceaikovski și face toate cele i se cer din punct de vedere actoricesc, însă vedeta filmului este extraordinara Glenda Jackson, care are un angajament actoricesc, corporal și afectiv, copleșitor.
Ea înclină să tragă simpatia noastră dinspre Ceaikovski înspre ea.
Ceea ce în filmul lui Ken Russel e o consecință colaterală e obiectiv asumat în Zhena Chaikovskogo (Nevasta lui Ceaikovski), film recent, scris și regizat în 2022 de Kirill Serebrennikov.
Protagonistă este aceeași nefericită Antonina Miliukova, însă, spre deosebire de ipostaza din The Music Lovers, unde Glenda Jackson pare a veni cu un bagaj incipient de nevroză, cea de aici e doar o tânără femeie, nu strălucită ca intelect, dar nici bătută în cap, iubitoare și dedicată, a cărei singură greșeală e că se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil emoțional, mofturos și pasiv-agresiv în manifestări.
Deși tot rusească, această creație cinematografică e total antitetică peliculei cu același subiect din 1970.
Aceea e colorată, această e cenușie, aceea e favorabilă lui Ceaikovski, aceasta îl scoate rău.
Ba chiar în aceeași scenă evocată și acolo, cea în care consoarta iese de proastă, protagonista e acum o victimă a snobismului și batjocurii subtile a anturajului exclusiv masculin (se menține ipoteza răsucirii lui Ceaikovski) a soțului.
În rolul central, Aliona Mihailova are o interpretare formidabilă, care o întrece chiar și pe a Glendei Jackson. Traseul ei, de la afecțiune la dezamăgire reprimată și apoi la deznădejde, e sfâșietor și, încă de pe la jumătatea filmului, îți vine să dai cu Ceaikovski de pământ.
Probabil vă întrebați de ce m-am apucat să mă iau de însuși artistul căruia îi datorez plăcerea divină din acea seara.
Pentru că, asemeni lebedei, păsare pe care a cântat-o atât de frumos, Piotr Ilici Ceaikovski întruchipează o antinomie pe care merită să nu o uităm.
Când lebăda deschide pliscul, te cutremuri de ce urât se aud sunetele pe care le scoate.
Așa că preferi să te limitezi la a-i admira grația desăvârșită și silueta elegantă, greu de egalat pe tărâmul viețuitoarelor.
Așa e și cu Ceaikovski și muzica sa.
Trebuie să uităm de om și să ne amintim muzica sa.
Căci acolo sunt puterea și gloria artei din veșnicie.
Credit foto: Imaginile din timpul concertului aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.
