Sezon de Oscar 2025 – A Real Pain

Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.

Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.

Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.

Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.

Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.

Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.

E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.

Ceea ce e strigător la cer.

Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.

Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.

Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.

Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.

Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.

Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.

Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.

Unii înmagazinează durerea.

Alții o deversează peste ceilalți.

Pe unii îi face bățoși.

Pe alții labili.

Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.

Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.

Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.

Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.

E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.

Ca toată lumea, de altfel.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Ainda Estou Aqui

Camaieu muzical

În artele plastice, termenul de ”camaieu” denumește o pictură realizată în tonurile unei singure culori.

Nu e lucru ușor.

Să le dozezi, să le armonizezi, să le faci acceptate.

Însă o creație reușită își atinge scopul de a transmite ceva, așa cum a funcționat și abordarea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care și-au construit cel mai recent spectacol cu lucrări ale aceluiași compozitor, Edward Elgar, artistul englez care a concheta și cu pic cu chimia (sau să fi fost alchimie modernă?).

O să mă refer la aceste compoziții nu în ordinea lor cronologică din cadrul concertului, ci aceea a evoluției emoționale care mi s-a relevat ascultându-le.

Serenada în Mi minor pentru orchestră de coarde, op. 20 și Concertul în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 85, la acesta din urmă beneficiind și de patosul excelent controlat al solistului Octavian Pop, mi s-au părut fațete ale mozaicului de neliniști care ne dau târcoale în perioada asta, precum niște erinii mai puțin stridente, dar nu mai puțin amenințătoare.

Oare lumea se afundă în nisipurile mișcătoare ale unui război?

Oare vom mai putea trăi ca înainte?

Oare ce ar trebuie să fac și încotro s-o iau?

Gânduri negre legitime, pe care nu avem încotro decât să le conștientizăm, dar pe care, așezându-le într-un peisaj mai amplu al speranței, le putem ține în frâu.

Pentru asta, nu strică un strop de iubire, iar Salut d’Amour, op. 12, una dintre cele mai cunoscute bucăți compuse de Edward Elgar, e binevenită.

Iar scurtimea ei, simbol al evanescenței acestui sentiment, este și o virtute.

Câteodată, să ațipești câteva minute în fotoliu te revigorează pentru toată ziua.

Câteodată, să asculți câteva minute de muzică mare te revigorează pentru toată săptămâna.

Cea mai puternică injecție de stare de bine a venit, însă, de la Pomp and circumstance, op. 39, nr. 1, în care s-au estompat fruntariile dintre noi, publicul, și forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice a Filarmonicii din Craiova, conduse cu bonomia-i fermă de Svilen Simeonov.

Coregrafia inspirată a momentului ne-a apropiat ca oameni și a lăsat muzica să desăvârșească acel sentiment de comuniune care te protejează de multe vitregii ale sorții.

Muzica nu poate rezolva problemele lumii.

Muzica poate rezolva problemele lumii.

Două ipoteze care par la fel de plauzibile.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Avem un pic de iarnă, anotimpul care favorizează cel mai mult lectura.

The Wisest One in the Room – de înțelepți e nevoie acum mai mult ca niciodată, așa că orice carte care ne ajută progresăm chiar și un pic în direcția asta e binevenită. Rod al colaborării dintre specialiști în psihologie socială, Thomas Gilovich și Lee Ross, volumul prezintă diverse apucături cognitive, nu neapărat pozitive, precum și cum ne-am putea debăra de ele. Lucrarea pășește pe urmele unui Daniel Kahneman și ale colegilor săi de generație și idei, așa că multe dintre studiile prezentate îmi erau cunoscute din alte părți. N-a stricat, însă, să mi le reîmprospătez mental și au existat și diverse aspecte noi, de luat în seamă. Unul dintre acestea pare simplu, dar îl uităm adesea: când o persoană care avea o obligație față de noi nu o îndeplinește, avem tendința să ne gândim la cel mai negru scenariu în ceea ce privește caracterul respectivului/ei; uneori așa e, însă deseori e doar o circumstanță despre care nu știm. Foarte relevatoare mi s-a părut și modalitatea de a-i convinge pe cei refractari de a alege schimbarea – pur și simplu trebuie să li se demonstreze că în noua configurație a lumii nu le va fi mai rău ca înainte. Bineînțeles, toate acestea sunt mai ușor de zis decât de făcut, însă în asta constă înțelepciunea, nu?

Otomanii. Hani, cezari și califi – așa cum o arată și titlul, este încă o istoriei a Imperiului Otoman, de la primele mărturii ale triburilor lui Osman până la instaurarea republicii de către Ataturk, însă accentuând câteva aspecte pe care Marc David Baer consideră că merită să le revizuim. Una dintre acestea, valabilă doar pe jumătate din punctul meu de vedere, este că acest imperiu este parte integrantă a istoriei Europei și că evoluțiile (și ororile) din cadrul său nu sunt cu nimic mai prejos sau diferite decât cele din restul continentului. Până la un punct, analogiile sunt viabile, însă nu putem uita că Imperiul Otoman a acoperit și o parte din Orientul Mijlociu, iar ce s- aîntâmplat acolo cu greu poate fi integrat istoriei Europei. Mai interesante mi s-au părut relațiile ambivalente dintre sultani și ordinele dervișilor, mai ales cele ale bektașilor (care pot deveni națiune suverană în cadrul Albaniei, potrivit unor știri recente), precum și toate mărturiile și comentariile despre starea lucrurilor, înregistrate de contemporani otomani din diverse perioade. Acolo, mai mult decât orice, se vede că oamenii sunt aceiași peste tot și oricând, deși îi desparte evuri și religii. Cutremurătoare sunt și paginile despre genocidul armenilor, un rol nefast în acesta jucând și populația kurzilor, pe care mass-media îi tratează îndeobște în prezent drept victime.

Born Anxious – stresul și anxietatea sunt maladii moderne foarte întâlnite. Le vedem pretutindeni, de la copii care stau locului, la adolescenți cu probleme de integrare, ajungând până la adulți cu complicate probleme de relaționare, care îți mănâncă zilele în relații personale sau de lucru. Potrivit lui Daniel P. Keating, toate își au cauza în stresul la care suntem supuși în primul an de viață, prefațate chiar și de lunile petrecute în pântecele mamei, care poate fi la rându-i, victimă a stresului. Spre deosebire de Gabor Mate, care compune explicații ample și ușor discutabile a tot felul de probleme cauzate de stres, autorul de aici e mai rezervat și se sprijină mai mult pe tot ce a descoperit știința referitor la transformările de nivel celular sub influența unor factori stresori. După ce stabilește bazele științifice ale ideilor sale, dezvoltă fiecare grupă de vârstă în parte în ceea ce privește disfuncționalitățile și soluțiile. Acestea din urmă vizează uneori realități specifice Statelor Unite, însă unele sunt universal aplicabile și se pot rezuma într-un termen propus chiar de Keating – superîngrijiri. Da, e o viziune lucidă. Unii copii sau oameni în toată firea au nevoie de mai mult: de mai multă răbdare, de mai multă atenție, de mai multă toleranță. Depinde de noi cât putem să le acordăm, fără a cădea noi înșine pradă stresului debilitant.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Sezon de Oscar 2025 – The Apprentice

Iată-ne ajunși și la acel film din acest sezon de Oscar care are o contribuție românească.

Că, de, de când Sebastian Stan a început să fie faimos, ni l-am însușit, de parcă și-ar fi făcut începuturile actoricești la Bulandra, iar primele roluri l-ar fi găsit sorbind ciorbă prin peliculele unui Puiu sau Mungiu.

Și, motiv suplimentar de mândrie patriotică, a primit nominalizarea la cel mai bun actor înfățișându-l pe cel mai nașparliu personaj din toată competiția (incluzând aici și pocitania în care se transformă Demi Moore în The Substance) – Donald Trump.

The Apprentice îl prezintă pe un tânăr și mult mai nesigur Trump, intrat sub aripa unui avocat fără scrupule, care îl învață toate cele la care suntem martori acum – distorsionarea adevărului, neacceptarea înfrângerii și, așa cum bine o formulează consoarta Ivana (o excelentă Maria Bakalova), lipsa completă de rușine.

Toate acestea îl propulsează pe blondul mogul către succes și decădere morală și îl fac chiar să uite bruma de recunoștință față de propriul mentor.

Curat cronică unei ucenicii de Lord Sith.

O întrebare legitimă este dacă acest portret se inspiră din Donald Trump de atunci sau îl vizează pe cel de acum, boșorogul prezidențial portocaliu care dă de pământ cu orice formă de stabilitate în America sau lumea întreagă.

Oricum ar fi, Sebastian Stan face o treabă senzațională în a-i reda grimasele pe care, din păcate, am ajuns să i le cunoaștem prea bine, precum și limbajul limitat la superlative ieftine, lăsând pe ici, pe colo, să transpară câte o fractură de regret sau îndoială. Nu vă temeți, momentele astea sunt scurte și trec repede.

Ba, ca o deliberată simetrie, cel care regăsește o brumă tardivă de umanitate este inițial odiosul Roy Cohn, interpretat atât de complex de Jeremy Strong, încât regăsești în el atât autismul lui Raymond al lui Dustin Hoffman, cât și psihopatia lui Gordon Gekko al lui Michael Douglas.

Fără a fi vreo capodoperă, regizat cu mână sigură de Ali Abbasi, The Apprentice e un film care merită văzut acum, cât se mai poate.

Că, la cum evoluează lucrurile în ”țara tuturor posibilităților”, e posibil ca peste vreun an să fim acuzați de lezmaiestate și trimiși în lagărele de muncă din Groelanda, la acel moment deja al 52-lea stat al SUA (Canada fiind al 51-lea, în caz că nu vă iese socoteala).

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

Nu vreau ca toată lumea să fie de acord cu mine

Dezbaterea e veche de când lumea.

Mai mult sau mai puțin pașnică, a însoțit toate evenimentele istoriei, de la Platon și Cicero încoace.

În prezent, mulți cred că se pricep la dezbatere, doar pentru că pot să lase un comentariu pe Facebook, la adăpostul digitalului.

Însă a purta o dezbatere autentică, în care ești nevoit să găsești argumente, să le combați pe ale adversarului, să fii convingător retoric și, mai ales, să adopți o părere care nu te definește, e un exercițiu mult mai greu.

De aceea am fost foarte bucuros când am găsit la prietenii de la Libris acest Joc de dezbatere elaborat de Andrea Binasco și Matteo Di Pascale și m-am grăbit să îl utilizez la una dintre activitățile cu grupul meu de fete gureșe și istețe.

Iar rezultatele au fost nemaipomenite.

Jocul constă în multe jetoane cu diverse teme, unele mai controversate ca altele, fără a ajunge la chestiuni delicate, o tăbliță cu structura generală a rundelor dezbaterii, două tăblițe pentru notițe și una pentru scor, căci fiecare dezbatere este jurizată de restul participanților, iar câștigătorul rămâne la masă și îl provoacă pe unul dintre ei.

Mi-a plăcut ideea tăblițelor pe care se putea scrie și șterge, m-a trimis cu gândul la cele cerate din Antichitate, pe care își vor fi făcut ucenicia într-ale retoricii un Cicero sau Quintilian.

După ce le-am explicat fetelor mecanismul dezbaterii, le-am lăsat să se manifeste în voie și a fost o încântare să le văd și să le ascult.

Au fost multe momente de grație, însă dezbaterea în care le-am grupat în echipă și care a avut ca temă ”A face curățenie este inutil” a fost punctul culminant al acelei seri argumentative.

Subiectul pare ingrat pentru cele care erau nevoite să îl apere, mai ales că în echipa respectivă se nimeriseră cele ordonate, dar s-au mobilizat mental în mod exemplar.

Ba mai mult, înțelegând că dovezile practice sunt cam împotriva lor, una dintre ele a invocat un argument de ordin emoțional, pe care l-a declamat atât de convingător, încât le-a zguduit până și pe cele din echipa adversă:

Băi, cine e obsedat de curățenie nu-și trăiește viața!

De cealaltă parte, una dintre oratoare a punctat atât de bine ideea că acela care nu face curățenie în casă are probleme în tot restul vieții, încât am fost profund impresionat de maturitatea pe care o vădea.

Pentru ca apoi să aflu că domnișoara în cauză nu excela deloc în ceea ce predica, dar a știut să reînvie vorbele pe care i le tot repetă mama ei.

A întreține un gând fără a te lăsa dominat de el e un exercițiu excelent.

Iar acest Joc de dezbatere este instrumentul potrivit pentru a-l pune în practică.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru ocazia de a pregăti pe urmașele lui Cicero într-ale persuasiunii și elocinței.

Religia, între asuprire și mântuire

Dincolo de toate considerațiile, citind Blasfemie am fost izbit de dihotomia a două ipostaze a credinței religioase.

Cartea este mărturia unui femei pakistaneze creștine, Asia Bibi (ajutată scriitoricește de jurnalista Anne-Isabelle Tollet, fapt asupra căruia voi reveni), care, făcând mica greșeală de a bea apă dintr-o fântână rezervată musulmancelor, ajunge să fie acuzată de cele mai grave delicte religioase și condamnată la moarte.

Purgatoriul închisorii pune, însă, în mișcare atât forțele fanatismului, cât și ale altruismului, iar cartea le înfățișează elocvent pe amândouă.

Sunt pagini revoltătoare, în care Asia Bibi se confruntă cu o habotnicie și o răutate care te scârbesc și pe care le poți atribui, parțial justificat, religiei.

Însă există și acele pagini de profundă introspecție, în care, în fața privațiunilor și condițiilor inumane din închisoare (pe care nu le ocolește, ci le descrie organic, și bine face), protagonista acestui mărunt, dar relevant episod al istoriei, nu are decât credința pentru a o sprijini.

Credința ei și credința altora, creștini și musulmani deopotrivă, care se zbat pentru ea și care plătesc un preț scump pentru asta.

Vorba ceea:

Nu mi-e frică de Cuvântul Domnului, ci de ce fac oamenii din el.

Două lucruri merită menționate în final.

Deși tragică, povestea Asiei Bibi a avut un final oarecum fericit, deoarece, după nouă ani de detenție, a fost eliberată, iar în prezent trăiește cu familia în Canada.

Ulterior, Asia Bibi, care este analfabetă și a transmis povestea jurnalistei prin soțul său, s-a distanțat de cartea care a rezultat.

A făcut-o oare ca să nu îi pună în pericol pe cei apropiați rămași în Pakistan?

Sau Blasfemie este prea mult rodul idelurilor lui Anne-Isabelle Tollet?

Unii ar spune că o poveste care nu e reală nu are valoare.

Dar cei care au citit Viața lui Pi știu că nu e așa.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lectură care, indiferent că e reală sau nu, relevă dualitatea a ce înseamnă religie.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – 13 ani de socio-blogăreală

Acum treisprezece ani, spre finalul celei de-a doua domnii a lui Băsescu-Vodă, trei condeieri digitali (ziși și bloggeri) din Craiova s-au gândit să se întâlnească și, după ce au pus țara la cale, au conchis că isprava merită reeditată.

Anii s-au scurs, numărul bloggerilor (adăugându-l aici și pe mandea) a crescut, activitățile s-au întețit și au devenit tot mai interesante, așa că iată-ne în leatul 2025 sărbătorind o duzină și un an de Craiova Blog Meet.

Și am făcut-o într-unul dintre locurile noastre preferate, Casa Romanescu din Craiova, cu atmosfera-i distinsă, dar și relaxată, cu una dintre cramele noastre preferate, Domeniile Vînju Mare, dedându-ne la una dintre ocupațiunile noastre preferate, Brânzeturi cum se… cuVin.

Despre brânzeturi ne-a relatat marele nostru expert, care ne este și baci de ceva vreme, Daniel Botea, iar vinurile au fost povestite (folosesc termenul acesta pentru că e deja încetățenit printre noi) de reprezentanții Domeniilor Vînju Mare, Virgil Turcu – Manager de vânzări, și Aliona Ionescu – Șef de laborator, precum și de ceea ce anglo-saxonii ar numi ”The Wine Power Couple”, Lenuța și Narcis Neagoe.

Printre hohote de râs, discuții despre câte în lună și în stele, am împerecheat brânzeturi cu vin și le-am examinat compatibilitatea gustativă.

Poate că a fost și dispoziția-mi mai exuberantă, dată fiind ocazia, însă de data aceasta preferința mi s-a dus spre o combinație brânză-vin care a provocat senzații ca niște artificii aniversale în cavitatea-mi bucală.

Această asociere a fost între Vinul Principelui Cabernet Sauvingnon și Syrah sec și Grand Blue Delaco.

Licoarea bahică în cauză e rodul unei realizări aparte, numite multisepaj.

Spre deosebire de cupajul clasic, în care se amestecă vinurile odată făcute, aici se amestecă strugurii dintru început, așa că rezultatul este precum odrasla unui mariaj intercultural.

Impetuozitatea taninică a Cabernet Sauvignonului occidental a fost temperată, dar nu anihilată, de gustul mai molcom și mai mătăsos al Syrahului oriental (i-aș spune Shiraz, în onoarea lui Omar Khayyam, Hahez și Saadi, dar mi s-a explicat de către experții mai sus menționați de ce să folosesc termenul oficial de pe sticlă).

Această apropiere osmotică Est-Vest a conlucrat întru plăcerea mea cu Grand Bleu Delaco, o brânza din familia celor înnobilate cu mucegai.

Pare un oximoron, dar nu e.

Pentru mine, acele pete albastre, neplăcute în orice alt context, declanșează când le văd pe o astfel de brânză reflexe pavloviene pursânge. Sau, mai bine zis, pursalivare.

Deși cea mai spectaculoasă, această asociere a fost doar unul din deliciile unei seri îmbătător de distractive, care s-a finalizat cu un proces de votare soluționat mai transparent decât scrutinul prezidențial de la finele anului trecut.

Ca să-l parafrazez pe Narcis, mai jos înfățișat, vinul nu e doar comuniune, e democrație curată.

Imaginile au fost suprinse de Daniel Botea, când încă nu degustase prea mult.

Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig