Sezon de Oscar 2022 – Belfast

A trăi pentru a-ți povesti viața.

O sintagmă propusă prima dată de Gabriel Garcia Marquez, dar cu care rezonează și mulți cineaști.

John Boorman are Hope and Glory.

Giuseppe Tornatore are Nuovo Cinema Paradiso.

Alfonso Cuaron are Roma.

Iar acum, Kenneth Branagh are Belfast, o relatare despre o copilărie fericită și ștrengărească, dar și zguduită de conflicte interconfesionale și marcată de morbul exodului celor dragi.

Dacă prima temă, a ciocnirilor dintre catolici și protestanți este specifică orașului nord-irlandez, a doua este dureros de familiară și pentru noi, românii.

Câte familii n-au fost oare sfâșiate de aceste impulsuri antagonice, dorința de a trăi mai bine și cea de a păstra bunul imaterial și intangibil al comunității în care te-ai născut, ai crescut, ai iubit și ai conviețuit cu ceilalți?

Ca și predecesorii săi, Branagh construiește narațiunea în jurul unui copil adorabil (fiecare se rememorează astfel, nu?), jucat aici de Jude Hill, prin ale cărui interacțiuni cu ceilalți se conturează alte figuri mature, care i-au marcat existența într-un fel sau altul.

Primii sunt părinții, interpretați cu aplomb de Caitriona Balfe și inspirată reținere de Jamie Dornan, aceasta din urmă având astfel propria ocazie să se mântuiască artistic, după ce partenera-i din catastrofalul 50 Shades of Grey, Dakota Johnson, o face într-un alt film de la această ediție a Oscarurilor – The Lost Daughter.

Belfast a câștigat un premiu relevant pentru cea mai mare calitate a sa – Best Oustanting Cast by a Motion Picture – la Screen Actors Guild. Asta distingi în aceste memorii audio-vizuale ale lui Branagh, dincolo de meșteșugul regizoral, că omul sfințește locul, că la creșterea unui copil sănătos emoțional contribuie tot satul, fiecare oferindu-i ceva spre a-și dezvolta personalitatea.

Nu știu dacă e o întâmplare, dar, la Oscaruri, nominalizări au prins acei membri ai distribuției care oferă cele mai duioase momente – bunicii. Afecțiunea trainică, ironic-arțăgoasă dintre Judi Dench și Ciaran Hinds este, probabil, idealizată și filtrată de memoria autorului, dar are și ceva universal. Citeam undeva că, pentru cei mici, a crește și alături de bunici și a-i vedea stingându-se e una dintre cele mai valoroase și trainice lecții de umanitate.

Dacă n-ar fi ratat niște categorii esențiale, precum imaginea sau montajul, Belfast, cu povestea sa dulce-amăruie și atât de dragă membrilor Academiei, ar fi fost cel mai periculos concurent pentru The Power of the Dog al lui Jane Campion.

Chiar și așa, însă, marchează un moment unic și greu de repetat din analele Oscarurilor, deoarece Kenneth Branagh a devenit singura persoană din istoria acestor premii care a primit de-a lungul carierei nominalizări la șapte (!) categorii diferite.

Asta înseamnă o viață trăită pentru și prin film.

Ar fi frumos să îl văd primind statueta pentru cel mai bun scenariu original, deși are și acolo o concurență acerbă, din partea unui alt mare cineast pe care o astfel de onoare l-a ocolit până acum – Paul Thomas Anderson și al său Licorice Pizza.

Oricum ar fi, Belfast este de văzut, pentru că veți râde multișor, veți plânge nițel și veți simți imboldul să îi sunați pe cei de departe, să le spuneți cât vă lipsesc.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Robin Robin

Crimuțe în Egipet (atunci și acum)

Agatha Christie ne-a lăsat o comoară.

Un tezaur de romane și povestiri care pot fi luate și reluate înspre a fi ecranizate și nu-și pierd niciodată farmecul.

Între acestea, Death on the Nile ocupă un loc fruntaș, grație localizării într-un cadru atât de exotic, dar și mozaicului de personaje care uneltesc și mint și te provoacă să le suspectezi, captive fiind într-un spațiu restrâns, adică pe un vas de croazieră străbătând fluviul care ne-a dăruit Egiptul.

Există o versiune cinematografică din 1978 și una din 2022, iar pentru mine va fi o plăcere să mă las în voia comparării lor.

Cea cu vârstă mai înaintată vine cu două avantaje imbatabile.

Unul este filmarea câtorva scene chiar la fața locului (fapt irepetabil astăzi), prilejuind câteva momente memorabile, precum escaladarea Piramidei lui Keops de cei doi amorezi sau scena cu potențial funest, petrecută între coloanele de la Karnak.

Apoi, distribuția! E o încântare să enumăr toate aceste nume: Peter Ustinov, Mia Farrow, David Niven, Bette Davis, Maggie Smith, Angela Lansbury, Jack Kennedy, Jack Warden, Jon Finch, (Macbeth al lui Polanski), Olivia Hussy (Julieta lui Zeffirelli), Jane Birkin. Sunt atâtea Oscaruri pe aici, încât mă mir că nu s-a scufundat vaporul de la atâtea statuete.

Cu un omolog așa titrat, mai are această variantă modernă a lui Kenneth Branagh vreo modalitate să se distingă prin ceva?

Bineînțeles, mizanscena, mai înainte de toate.

După un început fastuos, filmul din 1978 se cam împotmolește narativ, pentru că regia lui John Guillermin e cam statică și lasă suspansul mai mult în seama interacțiunilor dintre fabuloșii interpreți. De cealaltă parte, cineastul care anul ăsta a intrat în istoria Oscarurilor (ca să n-o lungesc, uitați-va la ce categorii a fost nominalizat de-a lungul timpului) nu își folosește doar meșteșugului cinematografic, ci și pe acela al omului de teatru, compunând secvențe care încântă prin simpla lor compoziție.

Interogarea fiecărui suspect de pe vas este realizată altfel și altundeva, ca o panoplie a infinitelor trucuri magice pe care arta audio-vizuală le poate plăsmui.

Monumentele legendare ale Egiptului nu sunt reale, ci reproduse cu ajutorul tehnologiei, suficient de ostentativ, să îți fure privirea, dar și suficient de stilat, să sporească la atmosfera de intense pasiuni aducătoare de belele.

Apoi, nici distribuția versiunii din 2022 nu e de lepădat.

Să începem cu maestrul micilor celule cenușii, Hercule Poirot însuși.

Al lui Peter Ustinov e mai pedant și mai ironic, al lui Branagh este mai grav și mai uman, iar amândoi redau fără cusur indispensabilul și deliciosul accent franțuzesc.

Un aspect pe care l-am remarcat rapid și care m-a pus în situația unui veritabil detectiv de scenariu a fost să stabilesc unde se aseamănă și unde diferă figurile și motivațiile celorlalte personaje, pentru că, în versiunea din 2022, au fost amestecate ca un pachet de cărți de joc și redistribuite, astfel încât, deși narațiunea pornește și se sfârșește în același punct, traseul urmat are deseori alte sinuozități.

Sunt greu de egalat duelul de sarcasme dintre Maggie Smith și o Bette Davis la senectute, dar la fel de arțăgoasă ca în tinerețe, sau cabotinismele dezastruos de comice ale Angelei Lansbury, însă Sophie Okenodo e minunat de afurisită, iar Annette Bening e atât de dominatoare, încât îl poate lua la rost chiar și pe Poirot.

Despre triunghiul amoros în jurul căruia se învârte acțiunea nu o să spun prea multe, pentru că mă ghidez după preceptul că suspansul e sfânt, iar cine îl strică pe al altora merită să ardă în iadul cinefagilor.

Nu pot, totuși, să nu menționez că Death on the Nile cel nou câștigă detașat o rundă în fața celui mai vechi. Față de Lois Chiles, mai degrabă ștearsă ca moștenitoare bogată în bani și în dușmani, Gal Godot, prin înfățișare și atitudine, arată într-adevăr ca o Cleopatră care stârnește atracție și invidie cât cuprinde.

Scena în care se unduiește lasciv pe lângă Armie Hammer și recită replici din Shakespeare, totul pe una dintre statuile de la Abu Simbel, dă dreptate celui care bine a zis că, în istorie, femeia a catalizat multă moarte de om.

Cine, pe cine, cum și de ce, vă las să descoperiți singuri, așa cum încercau spectatorii din jurul meu, șoptindu-și unii altora părerile.

Auzindu-i, îmi zâmbeam cu drag pe sub mustață*, ca Hercule Poirot.

*Imaginară.

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Calvar contra cronometru

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.