Nu mă duc la Guns N’ Roses, pentru că a venit Guns N’ Roses la mine

În preambulul unui recital, cu fleru-i de mare, mare actor, Ian McKellen ne îndeamnă să nu ezităm să mergem a ne vedea artiștii preferați câtă vreme mai sunt cu noi.

Și dă exemplul propriei greșeli, de a fi ratat șansa de a-l urmări pe Elvis în concert în Las Vegas.

Cred și io că-l doare.

Așa că îi înțeleg pe cei care, animați de nostalgie, vor da năvala la Guns N’ Roses la vară, dar eu, unul, tot prefer să caut să trăiesc emoția manifestării unui artist câtă vreme mai e în plenitudinea forțelor creatoare.

Pentru că nu toți sunt maestrul Victor Rebengiuc, să te poată copleși la 90 de ani.

Ca urmare, n-am ratat ocazia de a-l revedea pe Adrian Naidin în Rock the Symphony la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

A fost o reeditare a spectacolului din deja legendarul Craiova Jazz Festival din 2022, dar a existat o diferență.

Dacă acolo, acompaniat doar de câțiva virtuozi, vocea și violoncelul lui au fost ca un râu limpede și răcoros de munte, acum, având în spate oastea câtă frunză și iarbă a Filarmonicii craiovene, a fost ca o stihie dezlănțuită.

Mi-a plăcut și generozitatea de a-i acorda spațiu interpretei Leyah (Magdalena Cichirdan) și melodiei ei grave, care ne vorbește despre cel mai mare flagel al prezentului – războiul – și cea mai ardentă dorință a celor mai mulți dintre noi – pacea. Unde mai pui că videoclipul a fost filmat în Craiova.

Nu am apucat să mă întristez când Adrian Naidin și Leyah (gândul spre Star Wars a fost inevitabil) au părăsit scena, pentru că prim-planul a fost luat de dirijorul Remus Grama.

Mare figură.

Și nu e vreo glumă la adresa staturii sale, deși, la câte autoironii a produs pe tema asta, mă îndoiesc că l-ar deranja în vreun fel, ci un elogiu unui om care nu conduce un spectacol, ci este el însuși un spectacol.

După cum bine zicea amica Anda într-o postare pe Facebook, le dă clasă multor comedianți de stand-up. Nu doar că a avut poante de tot hazul, dar n-a fost doborât de niciun fel de reacție din public, ba chiar le-a parat și deviat mai ceva ca Neo a lu’ Matricea (traducere liberă).

Micutzu are rival.

Din toate punctele de vedere.

Sub bagheta lui debordând de energie, un ansamblu de muzicieni motivați 120% ne-a luat pe sus și ne-a purtat printr-un periplu simfonic al unor melodii rock și pop care sunt deja parte a patrimoniului umanității:

Smoke on the Water de la Deep Purple.

Mamma Mia și alte câteva de la ABBA.

Smells like Teen Spirit de la Nirvana (modul cum a filmat un domn în vârsta din fața mea piesa asta a fost cel mai tare omagiu care i se poate aduce).

Purple Haze a lui Jimi Hendrix.

Bohemian Rhapsody de la Queen.

Și, bineînțeles, Sweet Child o’Mine de la Guns N’ Roses.

Așa că vă îndemn să mergeți la concertul de la vară, dacă simțiți că astfel vă împliniți un vis.

Eu, unul, am treabă aici, în Craiova, unde evenimentele de calitate nu mai prididesc să apară.

Doar v-am spus că 2023 va fi un an săltăreț.

Nu m-au crezut mulți la început.

Dar până la sfârșitul anului, o să-mi dați dreptate.

Toți.

Imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

Un alt film indispensabil

Suntem în plin sezon de Oscar, cu filme multe și complexe, care ridică probleme grave ale existenței.

Ca să nu obosim de la atâta profunzime, merită să facem o pauză de suspans cu Missing.

O pauză activă, pentru că filmul nu îți lasă neuronii să lâncezească deloc.

Bineînțeles, merită menționat că Missing este Searching 2.0, succesorul stilistic și chiar tematic al unei pelicule foarte deștepte apărute acum câțiva ani.

Premisa de la care pornește este aceeași – o persoană dispare, aparent fără urmă, iar ruda îngrijorată și motivată folosește tehnologia modernă, de la telefoane și chat-uri la servicii online de tot felul, pentru a o găsi.

Dacă Searching era foarte metodic în modul cum construia astfel acțiunea și îți lăsa timp să contempli inteligența sintaxei narative, Missing știe că trebuie să aducă plusvaloare, pentru a nu fi doar o clonă nerușinată strângătoare de bani, așa că, exploatând tot ce adus bun înaintașul, apasă pe pedală, iar tot ce e grafică sau simbol arhicunoscut omului digital de secol XXI e pus în slujba unei povești mult mai intense, care te ține cu sufletul la gură până la final.

Forțați la a lucra pe ecrane și ferestre de aplicații, interpreții din filmul regizat de Nicholas D. Johnson și Will Merrick au sarcina să fie foarte preciși în a exprima stările emoționale necesare, dar se achită de asta cu brio.

Storm Reid e vrednica fruntașă a unei distribuții care îi mai include pe veteranii Ken Leung și Joaquim de Almeida, fiecare cu micile lui contribuții la răsturnările de situație care se țin lanț.

Tematica e adusă la zi, corectitudinea politică așijderea, dar nici acestea, nici inevitabilele hibe logice nu stingheresc plăcerea de a îți lasă mintea să proceseze, să coreleze, să intuiască tot ce se întâmplă sau urmează să se întâmple în Missing.

Iar la final, simți un fel de fortificare intelectuală. Nu tehnologia te stăpânește pe tine, ci tu pe ea.

Tu o folosești pe ea, iar acum, că ai văzut Missing, știi și mai bine cum.

Tortura ta e izbăvirea mea

Ce emoții am avut!

Și ce frumos am trecut peste ele!

În portofoliul meu de pasionat de teatru exista o lacună justificată, dar totuși impardonabilă: Paso Doble, piesa scrisă de amicul Cristi Nedelcu, pusă în scenă încă din 2020.

S-a ivit ocazia de a-mi umple acest gol, printr-o reprezentație la Drobeta Turnu-Severin, și nu am pregetat a o fructifica.

Însă eram ros de teamă.

Frate, ce fac, dacă nu îmi place?

Cum împac adeziunea mea la dictonul Amicus Plato, sed magis amica veritas cu prietenia față de Cristi?

Din fericire, nu am fost pus în nicio dilemă morală, asta mulțumită calității textului, dar și a modului cum a fost exploatat de toți cei implicați în transpunerea lui pe scenă.

Paso Doble este un spectacol puternic ancorat în realitate, în provocările tehnologiei care ne modelează psihologia și ne împinge viețile pe făgașe fără întoarcere. Este despre un ansamblu de fenomene nocive pentru care nu avem încotro decât să adoptăm termeni anglo-saxoni: bullying, sexting, cybermobbing.

Dar piesa are și o valoare perenă, vorbindu-ne despre părinți și copii, despre cum angoasele celor dintâi se transmit celor din urmă, precum și lupta acestora pentru un destin propriu.

Textul lui Cristi nu este, însă, doar foarte precis din punct de vedere clinic, ci dramaturgic în adevăratul sens al cuvântului. Personajele sunt bine reliefate, dar ipostazele nu sunt fixe.

Pacienta devine terapeut. Bolnava o tratează pe cea sănătoasă. La această inteligentă dedublare a contribuit și alegerea inspirată a regizorului Constantin Florescu de a le îmbrăca pe ambele protagoniste la fel.

Această pendulare de roluri a reprezentat momentul când angajamentul meu afectiv în piesă a atins zenitul. Paradoxal, deși atunci am fost cel mai adânc implicat emoțional, nu am fost cu totul prezent acolo, pentru că m-am întors cu gândul la toate interacțiunile pe care le-am avut și le am cu persoane care suferă de tulburări de personalitate.

Persoane pe care loteria corticală și a vieții le-a condamnat la un calvar propriu, dar reflectat și asupra altora, mi-au relevat câtă compasiune am, care îi sunt limitele, care îi sunt scăderile. Cu astfel de persoane m-am descoperit pe mine.

Cât de prețioase și de dureroase sunt aceste lecții!

Nimic din toate acestea nu s-ar fi declanșat în hipocampul și amigdala mea, dacă Paso Doble n-ar fi beneficiat de un ansamblu de interpretări de excepție.

Oana Marcu și Teodora Colț sunt complementare în personalitățile pe care le afișează pe scenă, iar acest lucru sporește efectul pe care îl produce prestația fiecăreia.

Bineînțeles, e greu să nu remarci bogăția de expresie a Oanei Marcu, tranzițiile line de la asprime la duioșie, de la revoltă la cooperare. Chiar și secvența filmată, tertip scenic pe care nu îl agreez îndeobște, e umanizată de figura și dicția ei.

Și nu sunt singurul căruia i-a atras atenția. La sesiunea de discuții de după piesă, puștanul din fața mea s-a dat de ceasul morții să obțină postura de urmăritor al ei pe Instagram.

Dovadă a cât de bine i-a înțeles Cristi pe adolescenți și a cât de bine a jucat Oana Marcu.

Dar, stați, enumerarea beneficiilor de care am avut parte de pe urma piesei Paso Doble nu se oprește aici.

În toată cariera mea de spectator de teatru, nu apucasem să o văd pe Magda Catone pe scenă.

Acum s-a rezolvat și asta.

Deși rolu-i n-a fost amplu, l-a redat cu acea vervă și dedicare pe i le știm cu toții. Iar în interacțiunile ei cu personajul Teodorei Colț, analiza tranzacțională a lui Eric Berne își găsește o ilustrare foarte elocventă.

Exact în seara când la Drobeta Turnu-Severin se desfășura spectacolul Paso Doble, la Craiova poposea piesa Ea și numai ea a celor de la Teatrul Act.

Și, ca un făcut, ambele tratează aceleași teme.

Dar poate nu e o coincidență.

Poate acestea sunt nevralgiile societății noastre.

Iar teatrul este modul în care le putem diagnostica și, uneori, chiar trata.

Cozonacii mamii ei de viață!

Românii sunt oameni iubăreți.

Dacă nu mă credeți, aveți Nepovestitele iubiri de Tatiana Niculescu, să vă convingă ce varietate de amoruri au animat și dereglat suflarea românească la cumpăna veacurilor XIX-XX sau în perioada interbelică, pe care o idealizăm cu încăpățânare și după care tânjim fără scăpare.

Proza Tatianei Niculescu e greu de categorisit. Autoarea ia crâmpei de mărturii reale, le lasă la dospit, le frământă literar și scoate niște istorii personale de odinioară, nu neapărat exacte, dar veridice.

Unele dintre ele sunt mai cuminți stilistic, altele sunt redactate la persoana I. În special acestea au intensitate psihologică și, uneori, chiar sunt stropit cu esență de suspans veritabil.

Prima dintre Nepovestitele iubiri are o astfel de atmosferă, ajutată și de gravitatea dezvăluirilor care se succed.

Deși fluidă precum o lucrare de ficțiune, cartea Tatianei Niculescu contribuie în felul ei mărunt la marea știință a istoriei, precum și la maturitatea la care te obligă, expus fiind la ea.

De exemplu, am avut parte de ororile comise de români în timpul Revoluției de la 1848.

Dar, românii cei împilați și animați de nobile idealuri s-au dedat la orori împotriva altor nații.

O provocare și mai mare este să îl vezi pe generalul Bem, cunoscut din manualele de istorie ca infam, în ipostaza de binefăcător.

E clar, Nepovestitele iubiri merită să nu rămână și necititele iubiri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de frumoasă fuziune între muza Clio și surata ei responsabilă cu literatura.

Gândește-te la spectatori

În vastul repertoriu al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, Gândește-te la Africa e o notă de subsol.

Nu e o piesă care strălucește de originalitate. Textul lui Gordon Dryland e o ciorbă reîncălzită de antici (asezonată cu un pic de Dallas ori Dinastia) sau, dacă vreți un altfel de indiciu, care uzează de același pocnet șocant al deznodământului precum prima mare realizare a unuia dintre cei mai tari cineaști contemporani.

Mai mult nu spun, mă împiedică etica de devorator înveterat de suspans.

Dar într-o notă de subsol poți găsi uneori o informație relevatoare sau trimiterea către un alt titlu care îți va dezvălui tainele existenței.

Tot așa, în Gândește-te la Africa am găsit o nestemată, o raritate în marea de monologuri și modernisme pe care Teatrul din Craiova le propune aproape cu obstinație.

Este vorba despre o relație umană.

Și nu una oarecare, ci una foarte disfuncțională.

Este cea dintre personajul Mirelei Cioabă (mama) și cel al Costinelei Ungureanu (fiica).

Adversitatea dintre cele două este admirabilă și este mai mult decât suma interpretărilor reușite cu care contribuie cele două actrițe. Disprețul e reciproc, e bilateral, e palpabil.

Relație este redată într-un punct de cotitură, când ascendentul moral al mamei se diminuează din cauza vârstei, iar pofta revanșardă a fiicei se manifestă plenar. De aici și dezamăgirea obosită pe care Mirela Cioabă o exprimă cu glasu-i inconfundabil, pe care i-l știu încă de când descopeream teatrul pentru oameni mari acum ceva ani.

În colțul opus al ringului, Costinela Ungureanu își ascute trăsăturile, își oțelește timbrul vocal și adună fulgere răutăcioase în privire, scuturându-se de aura de ingenuă din alte părți. Iar când apare cu voaleta pe chip, te trimite cu gândul direct la o intrigă de Agatha Christie, una cu testamente surprinzătoare, secrete ascunse și otrăvuri din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Britanic.

Și că tot veni vorba, după ce primesc o anumită carte, o să merg în audiență la prietenii de la TNC. Pentru că Popa Tanda nu e doar o nuvelă de Slavici.

Revenind la piesa regizată de Alexandru Boureanu, nu e de mirare că în încleștarea toxică dintre cele două protagoniste, personajul (poate voit) șters al lui Claudiu Mihail e ușor de pierdut cu vederea.

Altminteri, spectacolul îi mai are în distribuție pe Nicolae Poghirc și Raluca Păun, pe oricând te poți baza să se achite de rolurile de compoziție care le revin.

Între atâtea inimi și alte preparate din carne macerată, care fac rău la stomac, între atâtea solilocvii și giumbușlucuri fizice, Gândește-te la Africa le readuce aminte spectatorilor de ce vin la teatru.

Ca să vadă, cu tușe îngroșate (gluma e perpetuă), reacții și trăiri și dereglări pe care soarta li le va scoate în cale.

Chiar și cu acest firav antrenament, infernul care sunt ceilalți va fi mai suportabil.

Sezon de Oscar 2023 – The Sea Beast

În sezonul acesta de Oscaruri, Netflix are Pinocchio, deci și-a arvunit deja statueta la film de animație, categorie pe care o domină, mai având o producție nominalizată – The Sea Beast.

O poveste despre lupi de mare care vânează monstruoase și gigantice lighioane subacvatice și care m-a cucerit încă de la primele acorduri ale coloanei sonore, pentru că mi-au adus aminte de muzica de neuitat din Treasure Island, adică de farmecul aventurilor copilăriei.

N-a durat mult până să constat că această creație realizată de Chris Williams preia cu o nonșalanță piraterească elemente narative și stilistice de la o sumedenie de alte reprezentante remarcabile ale genului, precum cea de mai sus, sau The Pirates of the Caribbean sau Moby Dick, ba chiar și dincolo de lumea oceanică, de la How to Train Your Dragon. Unde mai pui că un animăluț simpatic și cu rol în economia desfășurării acțiunii e leit creatura cu gura mare din Lilo & Stitch.

Însă execuția tehnică din The Sea Beast este atât de bună, încât treci toate acestea cu vederea. Tot ansamblul vieții și manevrelor de pe corăbii este redat cu grija pentru detalii și veridic a unui Herman Melville, secvențele încleștărilor cu dușmanii din adânc nu sunt cu nimic mai prejos decât cele mai dinamice scene din Avatar – The Way of Water, iar personajele sunt bine reliefate, vizual și auditiv, prin interpretări vocale fără cusur. Bineînțeles, senzația de deja vu e prezentă; de pildă, pot să jur că Jacob e leit Bob din The Incredibles.

Ideologic, The Sea Beast întrunește toate caracteristicile unei pelicule de secolul al XXI-lea. Însă și asta îi merge, pentru că, deși corectitudinea politică e de manual, evoluția emoțională a protagoniștilor curge lin și n-are nimic strident.

Până la urmă, chiar ar fi bine, dacă fiecare dintre noi ar reuși să se scuture de bagajul de idei preconcepute care i se livrează de mic.

Două ore petrecute în tihnă, cu umor, acțiune și mesaj motivațional. Cred că oricine își dorește asta la un moment dat.

Când vă apucă un astfel de dor de relaxare, aveți The Sea Beast la dispoziție.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

Regii care pierd câștigă în inima poeților

Recunosc, impulsul inițial de a citi acest roman a venit de la identitatea de nume dintre mine și titlu.

Însă a contat și că știam câteva lucruri despre împăratul Iulian Apostatul, care, în ciuda unei domnii scurte, și-a gravat locul în posteritate prin faptul că, deși urmaș al lui Constantin cel Mare, a încercat să se împotrivească talazului reprezentat de creștinism și să readucă Imperiul Roman pe făgașul venerării vechilor zei.

Această atitudine, vrednică de de hybrisul anticelor tragedii grecești, precum și interesul pentru filosofie, l-au făcut drag scriitorilor, printre aceștia numărându-se chiar și Henrik Ibsen, care i-a dedicat cea mai lungă piesă a întregii sale opere.

La rându-i, Gore Vidal se aplecă asupra vieții, ideilor și enigmei personalității sale, cu rigoare de autor de biografii istorice, dar și cu inteligența unui romancier care vrea să dea cititorilor de gândit.

Iulian se bazează pe lucrările redactate de el însuși, precum și pe cronici apropiate cronologic de perioada sa, iar rezultatul este că are sute multe de pagini și ar fi fost insuportabil prin densitate, dacă autorul s-ar fi limitat să facă pe lectorul de facultate și doar să înșiruie evenimente.

Pe lângă povestea depănată de împărat, avem părerile, uneori divergente, a doi cărturari care l-au cunoscut, iar această relativitate a memoriei și a interpretării unor situații este atât strecurată de Vidal cu subtilitate și umor în structura narativă, astfel că marea de detalii și descrieri nu mai par pedante sau obositoare.

Atractiv, fără a fi intens, romanul ia viteză dramatică spre final, în timpul campaniei din Persia, în timpul căreia Iulian și-a găsit sfârșitul, neelucidat de specialiști, așadar prilej pentru scriitori să îl exploateze în scopurile ideatice pe care și le-au propus.

Gore Vidal nu face excepție și vine cu propria versiune, care îi slujește la a întregi dimensiunea tragică, în sens shakespearian, a personajului.

Am prieteni care nu suportă ideea de a vizita situri arheologice antice. Li se pare că nu sunt decât niște pietre.

Au dreptate.

Pentru a combate această ariditate avem romane precum Iulian al lui Gore Vidal sau Memoriile lui Hadrian al lui Marguerite Yourcenar, cele două fiind surate stilistice și tematice.

Ambele readuc la viață o lume de mult apusă, glorioasă și sângeroasă, în care încă ne regăsim, chiar dacă nu ne place s-o recunoaștem.

Dragostea și suspansul țin de sincronizare

După primul sfert de oră din Decision to Leave, credeam că l-am citit pe Park Chan-wook.

Influențe de Hitchcok, Vertigo și Rear Window, lasă, domnu’ cineast, mai știm și noi câte ceva.

Dar m-am pripit.

Poate că intriga filmului pornește de la obsesia pe care un detectiv o dezvoltă pentru suspecta pe care o anchetează, manifestată plenar prin voyerism, dar unde ajunge nu poate intui nimeni.

De la secvență la secvență, se acumulează dezvăluiri, dar, cumva, volumul de nedumerire a spectatorului rămâne constant, nu pentru că scenariul ar fi incoerent, dimpotrivă, ci pentru că are de spus o poveste, atât de încurcată și atipică, încât chiar cred că e posibilă în realitate.

Tehnicul și poeticul, staticul și dinamicul, tensiunea și tandrețea se îmbină în regia lui Chan-wook într-un mod de invidiat. Serios, să îți asumi atâtea riscuri stilistice și să nu dai rasol la chiar niciunul dintre ele ar cam trebui să provoace aversiune din partea oricui crede că știe cum se realizează o creație cinematografică.

Deși dragostea și suspansul sunt principalele linii directoare, amestecate ca în jocul acela al copilăriei numit „Mațele-ncurcate” , Decision to Leave nu duce lipsă de umor de calitate.

Dar, dacă până acum pare că afecțiunea mea pentru această peliculă pare platonică, pasiunea pentru interpreți devine ardentă de-a dreptul.

Protagonistul jucat de Park Hae-joon e lovit de revelații și de trăiri din toate părțile și le redă cu multă expresivitate, deși personajul e voit construit ca placid.

Însă zâmbetul posibilei criminale jucate de Tang Wei m-a doborât, pur și simplu.

E zâmbetul pe care numai o femei îl poate schița, care îți spune că e împotriva logicii pure să ai încredere în ea, dar căruia tu, ca bărbat, nu ai cum să-i reziști.

N-ai cum și gata.

Ca o paranteză, e aceeași Tang Wei din Se, jie al lui Ang Lee. Aceeași duplicitate senzațională, dar mai multă maturitate.

Poate ați observat că sunt vag în considerațiile mele despre Decision to Leave.

E un semn de respect pentru oricine va avea inteligența, răbdarea și sensibilitatea de vedea acest film.

Dar vă vând un pont:

Fiți cu băgare de seamă în privința momentului când zâmbetul acela pălește. E mai important decât credeți.

Decision to Leave ne demonstrează un paradox.

Când rațiunea și simțirea sunt în conflict, e vai de om.

Dar e minunat pentru artă.

Și Încuiații pot juca Quidditch!

La Harry Potter and the Sorcerer’s Stone m-am dus cu niște prieteni și cu atitudinea unui adolescent chitit să facă bâză (caterincă, pentru cei din Muntenia) de fenomenul cultural al începutului de mileniu.

Inutil să mai spun că filmul ne-a captivat și ne-a luat piuitul, iar printre secvențele la care am stat cu ochii mari și cu sufletul la gură s-a numărat și aceea cu jocul vrăjitoresc numit Quidditch.

Atât de palpitante au fost acele momente, și nu doar pentru mine, încât mi-aduc aminte că în sala de cinema au izbucnit urale când Harry a prins Snitch-ul.

Acestea fiind spuse, când am descoperit că există un joc de societate care își propune să redea acest sport magic, am fost sceptic.

Cum poți prin niște simple cărți de joc să transpui dinamismul nebunesc, ruperile de ritm și adrenalina din Quidditch-ul cinematografic?

Și totuși, Harry Potter – Quidditch Tryouts reușește asta printr-un mecanism ludic facil, dar afurisit de eficient.

Cărțile de tip Quaffle (mingioacele alea maronii) trebuie asociate acelor porți în formă de cercuri, în funcție de culoare.

Totul, cât mai repede.

Ușor de zis și chiar ușor de făcut, dacă acele cărți de pe masă sau acelea pe care le jucați nu au decât o culoare, dar stai să vezi când sunt sunt două sau trei!

Fără să exagerez, e precum acele teste de aptitudini cognitive, care în sine sunt o provocare dificilă, numai că aici mai ai de gestionat și competiția celorlalți.

Iar dacă asta nu vi se pare suficient, când alegeți să jucați cu Snitch-ul, lucrurile devine periculoase pentru orice bibelou scump sau vas din dinastia Ming pe care îl aveți prin preajmă.

De prins Snitch-ul e simplu.

Și periculos.

Una dintre cele două cărți e așezată mai departe de masa jucătorilor.

Când unul dintre ei decartează cea de-a doua carte Snitch existentă, toți jucători au liber să se repeadă să o înhațe pe cealaltă.

Cum spuneam, Harry Potter – Quidditch Tryouts trebuie jucat departe de orice obiect fragil și valoros.

Dacă întruniți aceste condiții de protecția muncii, atunci vă așteaptă o distracție de-a dreptul magică.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a pus pe mătură și m-au trimis în văzduh.

Sezon de Oscar 2023 – Im Westen nichts Neues

Internaționalizarea Oscarurilor e un fenomen în plină desfășurare.

Parasite a fost un moment crucial în acest sens, iar Im Westen nichts Neues (Nimic nou pe Frontul de Vest) demonstrează că procesul e ireversibil și ia amploare.

Pelicula lui Edward Berger însumează nouă nominalizări la Oscar, un record pentru o producție care nu este în limba engleză.

Aceste onoruri sunt meritate, mai ales cele care vizează aspectele tehnice.

Am o obiecție față de cea la scenariu adaptat, pentru că nu am agreat prea mult că realizatorii au diminuat sentimentul de camaraderie, pe care l-am simțit drept sufletul romanului lui Erich Maria Remarque, și au accentuat absurditatea și brutalitatea războiului.

Angajamentul meu afectiv față de Im Westen nichts Neues a fost aproape nul, dar am apreciat performanța pur cinematografică a redării plastice a unor grozăvii de neînchipuit.

Suntem departe de poezia macabrului de care s-a lăsat furat Sam Mendes în 1917. Filmul de față e chitit să transpună mizeria și zloata și carnagiul cât mai fidel cu putință, lăsând loc și pentru varii artificii pur cinematografice.

Scenele de luptă m-au impresionat în mod special, pentru că amploarea e dublată de dinamică, e ca și cum Edward Berger ar fi învățat magistrala lecție a lui Spielberg din Saving Private Ryan, profitând de toate beneficiile la zi ale acestui meșteșug.

Așa cum soldații devin pioni fără chip într-o astfel de conflagrație, actorii din Im Westen nichts Neues nu se disting foarte mult.

Am zâmbit, revăzându-l pe Daniel Bruhl (simpaticul și devotatul fiu din Good Bye, Lenin!) și am apreciat chipul de martir al protagonistului Felix Kammerer, dar, în cea mai mare parte a timpului, personajele n-au fost decât manechine care se deplasează și se defectează într-un spectacol al celui mai cumplit flagel de care e în stare omenirea.

Poate că asta a fost intenția filmului dintru început.

Să ne readucă aminte cât de rău e războiul.

Și când te gândești că e unul chiar la câțiva pași de noi!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once