Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (16)

Anul 2023 ia avânt, așa că merita să dau cep și acelor minunate evenimente conviviale care mă aduc împreună cu confrații din bloggărime, dar și cu alte persoane simpatice, adică Brânzeturi cum se cu… vin, organizate de Asociația Bloggerilor Olteni și de DictionarCulinar.ro.

Structura acestei întâlniri bahico-alimentaro-socialo-culturale, găzduită cu generozitate de C-House Milano a fost, în esență, aceeași, dar savoarea a fost una aparte.

Aceasta, deoarece vinurile au venit din partea unei crame mici, dar cu o personalitate foarte bine definită.

Domeniul Catleya este amplasat în Corcova, într-un sătuc din acea zona care a aparținut odinioară Prințului Anton Bibescu, mare prieten al lui Marcel Proust.

Vedeți cât de frumos se leagă lucrurile?

Pășind pe urmele aristocratului român francofil, dar și ale marelui scriitor, un cuplu de francezi, Anne Cecile Roussel și Laurent Pfeffer, a ales să se stabilească pe meleagurile noastre și să reînvie practica realizării vinului, aducând inestimabila atingere de stil franțuzească.

Orhideea Catleya este simbolul iubirii în romanul-fluviu În căutarea timpului pierdut și nu cred că e o întâmplare că perechea mea preferată de la această degustare a inclus un vin din gama Freamăt, care are pe etichetă un citat din creația proustiană.

Freamăt Alb 2021 (un cupaj de Fetească Albă și Fetească Regală) a întrunit exact acea virtute a echilibrului pe care o proslăvește Aristotel în Etica Nicomahică. Acidulat, dar nu foarte, parfumat, dar nu prea, s-a păstrat în acea zonă Goldilocks și a permis brânzeturilor care l-au însoțit să își dezvăluie la rândul lor secretele.

Amicul Daniel Botea, care se pricepe, nu zic nu, opina că acestui vin nu i-ar fi stricat să fie mai corpolent.

Nu sunt de acord.

A fi corpolent înseamnă a fi htonian, a fi terestru.

Un vin care se numește Freamăt trebuie să zboare, să te poarte pe aripi de visare, nu să te înlănțuie.

Iar partenere de provocat delicii sibaritice i-au fost delicatele brânzeturi din setul Aperifrais – Ile de France. Varietatea mirodeniile de care vin însoțite (ardei, ceapă, oregano, busuioc, usturoi, pătrunjel, piper, roșii, măsline verzi), la care adăugăm calitățile lui Freamăt Alb 2021 mai sus amintite, a conturat gustativ acea atmosferă molatică, dedată plăcerii, atât de dragă lui Proust.

Literatura trăită prin gastronomie și oenologie.

Experiența multilateral dezvoltată a acestei seri a fost întregită de interacțiunile cu Anne Cecile Roussel, care alături de soțul ei, a ales să părăsească Hexagonul și să se stabilească în România.

Cum ea însăși constata, noi, românii, suntem foarte sensibili la încercările străinilor de a ne vorbi limba strămoșească. Iar Cecille o vorbește atât de fermecător, încât îi dă dreptate lui Alexe Mateevici, dar într-un mod pe care poetul nici măcar nu îl bănuia la vremea respectivă.

Prin intermediul doamnei în cauză am aflat o mulțime de detalii interesante, dintre care mi-a rămas în minte povestea provocării în a aclimatiza soiul Cabernet Franc, părintele direct al Cabernet Sauvignon, de la solul calcaros de pe Valea Loarei la cel mai degrabă argilos al colinelor Corcovei.

Și încă un amănunt fascinant, pe care l-am preluat de la amicul Daniel Botea: la degustarea aceasta a participat și un domn de 85 de ani, care a prins Corcovinul interbelic.

Da, vinul este un companion fidel, consolator și instigator, al omenirii, încă de la începuturile zbaterilor ei.

Sezon de Oscar 2023 – Everything Everywhere All at Once

În orice alt univers, Everything Everywhere All at Once ar fi fost o mizerie.

O idee deșucheată, efecte speciale pentru care n-a existat un buget foarte mare, o actriță pe care o știi drept bătăușă pusă la redat o gamă de stări emoționale de parcă ar fi Meryl Streep.

Și totuși, în universul nostru, acest film scris și regizat de tandemul Dan Kwan – Daniel Scheinert funcționează atât de bine, încât ține trează bucuria că îndrăzneala, nu, nebunia creatoare se manifestă încă pe acest pământ.

Ca să poți spera să absorbi o parte cât mai mare din asaltul simțurilor la care te supune pelicula, e nevoie să fii un pic familiarizat și să ai îngăduință față de premisa multiversului, cu toți tropii, paradoxurile și nonsensurile lui.

Ce au făcut cei doi realizatori este să ia o astfel de narațiune, să mai ia una despre o multiplă criză existențială, să le mărunțească bine de tot, să le bage în malaxor și să le amestece până le-a ieșit o pastă omogenă, asezonată cu tot felul de prostioare, mai mult sau mai puțin porcoase.

Se servește cu mintea deschisă, alertă și cu doză de umor.

Povestea este a dificultăților pe care protagonista (Michelle Yeoh) le are cu bărbatul (Ke Huy Quan), cu fiica (Stephanie Hsu) și cu Fiscul (Jamie Lee Curtis).

În universul nostru, lucrurile stau rău, însă în altele e cu totul altfel. Și când spun altfel, luați-o literal, de fapt și-acum mă pufnește râsul, aducându-mi aminte ce le-a mai dat prin cap lui Kwan și Scheinert.

Cu multitudinea asta de chestii, că nu pot să le numesc altcumva, există șanse ca morala filmului, foarte importantă pentru zilele noastre, să își piardă oarecum din efect.

Însă un lucru nu va trece neobservat, indiferent de ce parte a universului vă veți afla – calitatea interpretărilor.

Despre Michelle Yeoh știu o anecdotă pe care trebuie să v-o împărtășesc. Provenind din școala filmelor de acțiune din Hong Kong, era învățată ca la scenele de luptă chiar să lovească, spre disperarea cascadorilor din Tomorrow Never Dies, care s-au dus și s-au plâns la regizor că îi altoia prea rău.

Că nu e doar o smardoaică strălucită știam din Crouching Tiger, Hidden Dragon, unde afecțiunea ei reținută față de personajul lui Chow Yun-Fat este poate cel mai frumos aspect al unei creații cinematografice și așa sublime. Aici, însă, repertoriul ei actoricesc se extinde în moduri frapante, de parcă realizatorii chiar ar fi scotocit prin toate universurile și ar fi adus împreună mai multe versiuni ale ei.

Ke Huy Quan, care reapare în prim-planul celei de-a șaptea arte după aproape patru decenii (da, el e puștanul din Indiana Jones and the Temple of Doom), manifestă o bonomie și o seninătate care țin scânteia umanității vie chiar și în cele mai negre momente ale narațiunii.

Stephanie Hsu este superbă prin discreta și bidirecționala metamorfoză de la adolescentă tulburată la personaj malefic în toată regula, cât despre Jamie Lee Curtis, uitându-mă la ea, mă întreb cum de au ocolit-o nominalizările la Oscar până acum.

Și nu pot să nu amintesc și de venerabilul James Hong, care, la 95 de ani, își face simțită prezența într-un așa amalgam de creativitate și aiureală. Poate nu îl știți după nume, dar e suficient să îi vedeți figura și să îi auziți vocea aparte, cavernoasă, dar molcomă, și vă veți vedea memoria invadată de zecile de producții în care a apărut.

În pre-sezonul Oscarurilor, când încă nu se anunțaseră nominalizările, dar se vehiculau deja niște titluri, credeam că favorit va fi The Fabelmans al lui Steven Spielberg.

Dar nu, duelul cel mare este între The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, care acoperă tot spectrul categoriilor care contează, inclusiv cu câte patru nume la secțiunile de interpretare.

În filmul lui, Martin MacDonagh, într-o scenă antologică, cea din bar, ridică la fileu una dintre marile dileme ale existenței umane.

În filmul lor, Dan Kwan și Daniel Scheinert îi dau o replică pe măsură:

You think because l’m kind that it means I’m naive, and maybe I am. It’s strategic and necessary. This is how I fight.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar: -The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Când Oscarul și Nobelul se întâlniră

Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.

Sezon de Oscar 2023 – The Banshees of Inisherin

Padraic are o viață bună.

Limitată, dar bună.

Asta până într-o zi, când cel pe care îl considera fratele lui de cruce, Colm, rupe relația cu el, fără vreo explicație clară.

Iar asta îl doare pe Padraic, îl doare aproape fizic, îi dă peste cap percepția de sine și tot universul ală vai de mama lui, dar ordonat, în care trăia.

Cu modu-i deșucheat, dar întotdeauna inteligent și pătrunzător, Martin McDonagh ne expune la unul dintre marile adevăruri ale existenței.

Că relațiile pe care le avem cu ceilalți nu sunt active intangibile, abstracțiuni pentru terapeuți, ci unele cât se poate de tangibile, sunt parte din ființa noastră, iar când una se duce, o parte din noi agonizează și chiar moare.

Am trecut prin asta, așa că The Banshees of Inisherin n-a fost doar o experiență cinematografică, o vizionare a unui film deștept și excelent realizat, ci și o invazie a multor cotloane ale psihicului meu.

Spre deosebire de savurosul In Bruges și devastatorul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, această peliculă lucrează mai finuț, mai profund și mult mai neîndurător.

Dar, doar pentru că este mai puțin amuzant, asta nu înseamnă că filmul este mai slab decât celelalte. Dimpotrivă, reușește o performanță uluitoare: m-am surprins având senzații organice de râs și plâns în același timp.

În același timp!

Cadrul în care este plasată această alegorie multistratificată despre cum omul se înrobește singur propriilor apucături și idei este unul anume. Irlanda, cu colinele ei de-a pururi verzi, cu falezele ei de un pitoresc greu de descris în cuvinte, cu misticismul pe care îl degajă, este locul unde zbaterile omului par neînsemnate, dar niciodată zadarnice.

În plus, comunitatea în care personajele își târâie existența este una mică, izolată și subdezvoltată, dar tocmai aici relațiile interumane, oricât de disfuncționale, se disting precum un nor stingher pe un cer sticlos, într-o zi geroasă de iarnă.

Ajung la o vorbă a cărei paternitate mi-e neclară, dar a cărei înțelepciune mi-e limpede precum cristalul:

Suntem aici să ne sprijinim unii pe alții în chestia asta, orice ar fi ea.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar avea aplicabilitate psihologică asupra spectatorului, dacă The Banshees of Inisherin n-ar fi un veritabil regal interpretativ.

Cu toată obtuzitatea lui, cu toată incapacitatea lui de a înțelege că lumea se schimbă, Colin Farrell reușește să te câștige de partea lui. Până la urmă, orice om care se vede respins de cineva pe care îl credea apropiat merită măcar o explicație, nu?

Tocmai de-asta, caracterul lui Colm al lui Brendan Gleeson devine atât de ambiguu și ambivalent. Uneori îi respecți dreptul la limitele personale, alteori nu e decât un căpos odios. Da, viața e atât de complicată.

Kerry Condon și Barry Keoghan aduc fiecare complexitate dramatică, traume și mântuire la păienjenișul emoțional al filmului. Cumva, fiecare dintre ei devine, chiar și pentru câteva minute, personaj principal în The Banshees of Inisherin.

Fiecare dintre noi contează.

Creația aceasta a lui Martin McDonagh e una dintre favoritele de la Oscarurile de anul acesta. Are nominalizări cu toptanul.

Poate le va concretiza, poate nu.

Nu contează, emoțiile pe care mi le-a provocat sunt aici ca să rămână.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

Nu doar Federer și Nadal au avut meciuri de legendă

Tot mergând eu la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, s-a format un întreg tablou de concurs între compozitorii pe care am avut ocazia să îi ascult acolo.

Însă finala s-a jucat și se joacă de-a pururi între Beethoven și Mozart.

Parcă să zic că primul e câștigător la un tiebreak foarte strâns.

Dar la ultimul concert la care am participat, Mozart a reușit să-i conteste lui Beethoven titlul de Grand Slam muzical pe care i-l credeam decernat pe vecie.

Totul a început cu un as, în stilul dezarmant al celor cu care Federer obișnuia pe vremuri să anuleze un 0-40 – Uvertura operei ”Nunta lui Figaro”, K. 492.

Atât de cunoscută și atât de frumoasă este această bucată, încât mi-a stabilit starea de spirit pentru tot restul spectacolului.

Nu că aș fi avut vreo dificultate în a o menține, pentru că următorul set a fost unul de senzație. Concertul în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 este de o delicatețe pe care numai venirile la fileu ale aceluiași Federer o puteau egala.

Și, deși veți crede că mă pripesc cu concluziile, cred că a contat enorm că solist a fost un pianist cu multă experiență – Antonio Di Cristofano.

E nevoie de un anume calm, de o anume serenitate pe care numai anii o pot aduce, pentru a face claviatura să emane sunetele atât de cristaline pe care mintea prodigioasă a lui Mozart le-a plăsmuit. Ajuns aici, nu pot să nu remarc că acest concert pentru pian, atât de duios în exprimare, contrazice nervozitatea pe care o asociem cu figura infantilă a compozitorului, așa cum a impus-o Amadeus a lui Milos Forman.

Mozart vs. Beethoven e un meci care încă se joacă.

În Italia m-aș duce și m-aș tot duce, așa că a fost o încântare să călătoresc din nou în cea mai frumoasă țară din lume prin intermediul Simfoniei nr. 4 în La major, op. 90, „Italiana” a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.

O persoană care se pricepe bine de tot m-a provocat să urmăresc cu atenție cea de-a doua mișcare a acestei compoziții și așa am și procedat. Nu aș fi avut probleme în a o remarca, totuși, pentru că face o superbă notă discordantă cu exuberanța din restul simfoniei.

Am simțit o tânguire, minunat redată de atingerea lină a corzilor, și pot să jur că erau momente când parcă auzeam ”Cântă cucul, bată-l vină/ De răsună Bucovina”. Per ansamblu, m-a trimis cu gândul spre o poveste în care au loc evenimente grave, atât de tragice, încât sunt ținute deasupra abisului insuportabilității de o scânteie de umanitate. O poveste precum Lista lui Schindler.

Încă un mic amănunt, care să întregească fresca deja luxuriantă a încântărilor de care am avut parte în acea seară:

Dirijorul Kim Jaeha n-avea cu mult peste 20 de ani.

Într-adevăr, muzica nu are vârstă.

De partea cealaltă a ecranului e problema

BREAKING NEWS! În România e la fel de nașpa ca întotdeauna.

După ce ni s-a transmis până la sațietate asta de către Noul Val Românesc, adică prin ciorbe sorbite prelung, camera smucită, voci ininteligibile și blocuri gri, ni se spune același lucru și de către Și Mai Noul Val Românesc, a cărui trăsătură distinctivă este realizarea impecabilă.

Da, aceasta este paradoxul care mi-a atras atenția la Taximetriști. Deși nu mai sunt tinerel și impresionabil, iar viața nu m-a acrit, ci dimpotrivă, m-a fortificat, vizionarea acestui film m-a usturat mai mult decât pelicule similare tematic de odinioară.

Totul vine, probabil, de la calitatea componentelor și a execuției.

Povestea urmărește avatarurile nocturne a doi taximetriști diferiți ca personalitate, care au de înfruntat demonii unor existențe precare, precum și provocările relaționale cu diverse specimene de clienți.

Foarte compact din punct de vedere al producției, fără hibe de ordin tehnic, filmul beneficiază de un scenariu care are vădite influențe teatrale și care are meritul de a ne oferi și o deplasare emoțională a celor doi protagoniști. La final, fiecare dintre ei va fi suferit o transformare, iar asta e o dovadă de maturitate cinematografică pentru care îi felicit pe condeierii peliculei, Adrian Nicolae și Bogdan Theodor Olteanu, acesta din urmă având de adunat lauri și pentru regie.

Bineînțeles, toate acestea n-ar conta, fără interpretările fără cusur ale tuturor membrilor distribuției, incluzând-o aici chiar și pe Monica Bîrlădeanu.

Evident, Alexandru Ion drept volubilul Lică ia caimacul atenției, însă merită urmărit îndeaproape omologul său mai taciturn, Rolando Matsangos alias Liviu, pentru că în incapacitatea sa de comunicare regăsim o deficiență pe care, eu unul, am identificat-o la cei din jur mai des decât limbuția celui dintâi.

Campioană la furat scenele este Maria Popistașu, Andi Vasluianu are o apariție scurtă, dar de efect, iar Micutzu merită apreciat că încearcă să iasă din tiparul la care el însuși s-a condamnat prin activitatea din comedia stand-up (dacă nu cumva bonomia lui de-aici o fi vreo glumă în sine).

S-a discutat mult despre volumul de înjurături din Taximetriști. Mi se pare un aspect prea puțin important. Filmul nu va fi vreo bornă revoluționară în cinematografia românească și nici nu va intra în istorie drept vreun monument de vulgaritate.

Este doar o dovadă vie și reușită a faptului că, de o parte a ecranului, România progresează.

De cealaltă parte, însă, avem probleme.

În sala de cinema au fost părinți cu copii. Discutabilă alegere, dar generațiile cele fragede sunt precoce în cunoașterea celor lumești, așa că treacă, meargă.

Totuși, m-a durut că în timpul uneia dintre scenele cele mai încărcate emoțional, în care strălucește interpretativ Victoria Răileanu, o scenă care e oricum, numai amuzantă nu, puștanul râdea cu hohote.

Asta e, când aude cuvinte gen ”futut”, un copchil de 11-12 ani ori fuge și se ascunde, ori râde. Dar de ce râdeau mama și bunica lui? Da, ați citit bine, două generații diferite, ca vârstă, experiență de viață și mentalitate, au eșuat lamentabil în a simți fărâma de catharsis pe care Taximetriști se străduiește să o trezească spectatorilor.

Trist. TaximeTrist.

Măcar știm ce avem de făcut.

Să ne purtăm fiecare cât putem de bine, astfel încât cei care vin din urmă să vadă că poți să nu fii nici șmecher, nici papagal și tot să ai o viață bună în țara asta încurcată și frumoasă care este România.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Lectura de non-ficțiuni rămâne constantă, chiar dacă neregulată, grație tumultului vieții care a luat-o de la capăt după pandemie:

The Distracted Mind – sintagma din titlu este sugestivă cât cuprinde, mai ales pentru lumea adâncită în telefoane în care trăim. Cei doi autori, Adam Gazzaley și Larry Rosen, sunt preocupați de atenție, ca mecanism și super-putere omenească, precum și pericolele care o asaltează, de la factori universali, precum vârsta sau stresul sau bolile psihice, la chestiuni specifice prezentului, îndeobște tehnologia. Cea mai instructivă parte a cărții este aceea în care autorii descompun și prezintă metodic procesele cognitive din care se compune atenția. Pot eu însumi să depun mărturie asupra validității modelului lor, precum și a deficiențelor crescânde din zilele noastre, pentru că, în calitate de instructor, remarc că tot mai mulți oameni, de vârste diverse, dar în primul rând copiii, întâmpină probleme în a utiliza sau a se motiva să utilizeze memoria de scurtă durată, numită și memorie funcțională.

Raising Humans in a Digital World – ca o continuarea la problematica anterioară vine și acest volum, prin care Diane Graber își propune să compună un veritabil manual de gestionare a educației digitale a copiilor și adolescenților. Două mari direcții ideatice am desprins din această carte. Una este că părinții înșiși au nevoie să aibă instrumente emoționale bine puse la punct, să nu fie la rândul lor victime ale abuzului de tehnologie și să fie în stare să le explice celor mici toate aspectele delicate ale vieții virtuale, precum ar face-o în cazul celorlalte aspecte esențiale ale devenirii umane. Cealaltă este expunerea graduală a copiilor la tehnologie, începând de la a-i feri cu totul în primii ani ai vieții până la folosirea graduală a tuturor formelor de manifestare digitală, într-un mod judicios, bazat pe reguli și pe respect față de ceilalți. Cartea nu e atât de aridă pe cât am făcut-o să pară, ci abundă în exemple, pozitive sau negative, astfel încât e folositoare oricui.

Influence – ca să fac un joc de cuvinte, deși deloc recentă, această carte își păstrează influența, pentru că autorul Robert Cialdini a reușit să distileze câteva principii universal-valabile ale eternei lupte a direcționării comportamentului celorlalți. Aceste principii sunt reciprocitatea, coerența interioară, dovada socială, caracterul agreabil, autoritatea și raritatea. Cialdini le ia pe fiecare la puricat și, deși se folosește de multe studii celebre, dintre care unele îmi sunt deja cunoscute, are meritul de a fi mers la firul ierbii, adică de a se fi implicat activ în diverse activități mundane, de la cea de chelner la cea de vânzător de mașini, pentru a se convinge practic despre cum funcționează. Lăudabil este că lucrarea sa nu reprezintă vreun îndreptar despre cum să-i manipulezi și fraierești pe alții, ci este menită mai degrabă a fi un antrenament de apărare împotriva unor astfel de tertipuri. Suntem oameni și, ca urmare, suntem foarte vulnerabili la acțiunile semenilor noștri.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

All Star Game

Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.

De-am fi pic mai cumpătați, n-am avea nevoie de asceți

Că omenirea produce gunoaie cu toptanul, o știm cu toții.

Trebuie să fii de ultra-rea credință, încât să negi că avem probleme structurale, pe care, într-un fel sau altul, trebuie să le abordăm.

Colin Beavan a făcut-o într-un mod radical.

Timp de un an de zile și-a propus să nu mai consume electricitate, să nu mai genereze deșeuri, să nu mai cumpere produse noi, iar în privința mâncării, să nu achiziționeze nimic crescut sau cultivat la mai mult de 400 de kilometri distanță de domiciliu.

Și toate acestea împreună cu familia, nu singur!

Acesta mi s-a părut un aspect remarcabil al poveștii No Impact Man – că a demonstrat coeziunea și ambiția unui grup, nu a unui individ, că a existat atâta înțelegere și spirit de sacrificiu din partea mai multor persoane, dintre care una de-abia făcuse ochi.

Cartea lui Beavan este cronica acestui an de trăit în asceză.

Nu e doar relatarea faptică a măsurilor și zbaterilor protagoniștilor, ci și o sumă de reflecții despre natura fericirii și a sensului vieții în secolul XXI.

Ajungem aici la principalul motiv de critică la adresa acestei lucrări. Nu puțini l-au acuzat pe autor că s-a întins prea mult cu vorba (din motive editorial-financiare), când un eseu bine structurat ar fi redat mai bine acest experiment al austerității auto-impuse.

Sunt de acord că Beavan se pierde uneori în elucubrații și că e prea chitit pe umor, ca să îi mai și iasă de fiecare dată, însă întrebările și problemele generale pe care le ridică sunt esențiale.

Până la urmă, merită să ne interogăm singuri în privința lucrurilor care ne fac fericiți, precum și a cauzelor care ne mână spre a achiziționa una sau alta.

De cele mai multe ori, nu e vreo nevoie stringentă, ci una de ordin psihologic, iar acolo se poate lucra.

Se poate lucra fără înverșunare, astfel încât să devenim cât mai mulți un pic mai cumpătați și să nu mai aibă teribiliștii argumente în a deveni asceți care îți bat obrazul cu sacrificiile lor.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o lecție extremă despre cum o putem lăsa mai moale cu consumul și consumerismul.

Sezon de Oscar 2023 – Close

Voi deschide oficial sezonul Oscarurilor din 2023 într-un mod atipic, aplecându-mă prima data asupra unui film internațional – Close.

Atipic, dar nu neapărat justificat, pentru că această producție belgiană este, cel puțin până la jumătate, o realizare sublimă, de o mare subtilitate a evoluției psihologice.

Remi și Leo sunt adolescenți sunt băieți, adolescenți și foarte buni prieteni.

Sunt nedespărțiți, precum Ahile și Patrocle, însă Leo, specific vârstei, căută validarea și integrarea și în alte grupuri, iar asta duce la o distanțare de fratele său de cruce.

Această graduală depărtare dintre cei doi este excelente redată în prima parte a peliculei, oferindu-ți ție, ca spectator, ocazia să contempli această latură proxemică a psihologiei și să constați că nu doar timpul e relativ, ci și spațiul dintre două persoane.

Când, însă, survine un eveniment mai grav, filmul lui Lukas Dhont se vede aruncat pe un tărâm unde nu prea ce știe ce are de făcut. Trauma nerezolvată nu e o noutate și nu e ușor de gestionat, nici în plan artistic, cu atât mai puțin în plan real.

Și beneficiind de astfel de circumstanțe acestea atenuante, în a doua sa parte, Close trenează și, chiar în stilu-i lent și taciturn, se face vinovat de excese în căutarea a efectului melodramatic.

Un exemplu ilustrativ:

Protagonistul merge la spitalul unde lucrează mama prietenului lui, intră fără să-l întrebe nimeni nimic și ajunge până în inima secției de neonatologie.

Băi, nici în România nu s-ar întâmpla așa ceva, darămite într-o țară cu sistem de sănătate pus la punct precum Belgia!

În toate aceste zbateri, actorul juvenil Eden Dambrine își duce rolul cu dedicarea și implicarea unui om mare, evitând, însă, maimuțărirea reacțiilor unui adult.

Tot ce trăiește este tipic adolescentin, cu toată intensitatea și dezorientarea care vin cu asta.

Toate sunt redate preponderent prin planuri ale chipului său, iar cea mai mare calitate a filmului este jocul cu luminozitatea care îl învăluie.

La început este radios ca un soare și are o delicatețe de efeb, așa cum l-ar picta un Leonardo da Vinci sau Caravaggio.

Apoi, pe măsură ce viața îl plesnește în față, aceasta devine mai întunecată și mai aspră, cu umbre și adâncituri.

Poate că asta e lecția pe care și-o propune Close.

Să luăm aminte la scânteia vieții și să avem grijă de ea, în noi și în alții, așa cum vechii romani întrețineau focul sacru al căminului.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon