Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Mi-am zis să nu las să treacă anul acesta de veșnică amintire fără să să vă povestesc despre trei lecturi remarcabile pe care mi le-a prilejuit:

Thocomerius-Negru Vodă – cartea prin care Neagu Djuvara a tulburat apele medievisticii românești, avansând o ipoteză care contravine atitudinii pur autohtoniste dominante, cum că fondatorul Țării Românești a fost de origine cumană, ca și întreaga pătură războinică și conducătoare a acelor vremuri despre care avem izvoare puține și sărace. Argumentele sale acoperă o gamă largă de domenii, de la paralele istorice (vezi cazul vizigoților sau al francilor) la toponimie, și, deși nu am fost pe deplin convins de justețea ideii centrale, admir modul amplu și erudiția pe care le-a pus în slujba demonstrării ei. Istoricul, în special cel aplecat supra trecutului îndepărtat, este un detectiv care nu are prea multe probe și martori la îndemână. Reacțiile de tot felul pe care le-a generat figura non-neaoșă a lui Thocomerius Vodă (care pe mine, unul, nu mă deranjează, semn că m-am maturizat un pic) au parte de răspunsuri fie aprobatoare, fie tăioase, dar tot timpul elegante, din partea lui Neagu Djuvara, iar aceasta este o altă lecție în sine – cum se poate întreține o polemică aprigă, dar civilizată. Avem nevoie de așa ceva, acum mai mult ca oricând.

Agent Zigzag – dacă n-ar fi existat vastul aparat bibliografic (incluzând multiple documente ale serviciilor secrete britanice) de la finalul acestei cărți, aș fi putut să jur că este un roman de spionaj semnat de Ian Fleming sau John Le Carré. Protagonistul este Ben Chapman, un englez, poamă cam rea și uns cu toate alifiile, care ajunge prizonier la nemți în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, acceptă să spioneze pentru aceștia, revine în Albion, devine agent dublu și își îmbrobodește într-un mod remarcabil primii angajatori. Toate aventurile sale neverosimil de spectaculoase sunt redate de Ben Macintyre cu un stil alert și plin de umor, care m-a făcut să trăiesc acea senzație din copilărie, când mi-era necaz că trebuie să mănânc, să mă spăl sau să mă duc la școală și nu puteam să mai citesc. Chiar dacă e scrisă de cineva din tabăra câștigătoare, figurile care populează acest thriller autentic sunt prezentate echilibrat, iar eu nu mi-am reținut plăcerea de a vizualiza ce actori mari le-ar putea juca într-o posibilă ecranizare. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar când încape sub condeiul unui englez și este despre spionaj, e de-a dreptul irezistibilă.

Jurnal (1935-1944) – departe mine gândul de a insulta amintirea lui Mihail Sebastian, însă aceste confesiuni sunt cea mai reușită creație din întreaga sa operă, peste romane precum Accidentul sau piese ca Steaua fără nume. Nu doar că sunt o mărturie neprețuită asupra unei perioade de răscruce în istoria românilor, dar funcționează și pe trei dimensiuni: omul-scriitorul-evreul. Fiecare dintre acestea oferă ceva anume. Omul are tendințe depresive și accese de mizantropie, dar găsește forța de a merge înainte chiar și în cele mai negre momente. Cum? Parțial e o enigmă, dar două lucruri sunt recurente ca metode de supraviețuire – cititul și muzica. O confirmare dintr-o epocă fără Internet. Scriitorul ne dezvăluie resorturile intime ale creației, geneza și durerile facerii unor produse finite, pe care le știm și le apreciem. E cale lungă de la idee la execuție. Evreul se confruntă cu antisemitismul, la început doar ideatic, apoi material. Mulții încă neagă mini-Holocaustul din România. Aici, ca în filmul lui Radu Jude sau romanul lui Norman Manea, avem o imagine mai clară a ce a fost în realitate. Întorcându-mă la omul Mihail Sebastian, n-am putut să nu remarc tranziția de la stilul fatalist aproape mioritic din timpul regimului antonescian la accesele revanșarde de după 23 august 1944. ”Homo sum humani ni a me alienum puto” ziceau anticii, iar Sebastian ne arată asta cu expresivitate și talent. Recomand introducerea acestui jurnal în programa școlară, la istorie, la română, la muzică și la psihologie. Așa material didactic mai rar!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Am avut de-a face cu un scriitor

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.