Dar, deși românii și româncele sunt personaje importante ale lucrării, principala ei calitate este alta.
Cu o documentare minuțioasă și interviuri cu nume grele ale gimnasticii artistice, autoarea, pasionată de subiect și cunoscătoare a lui în mod vădit, ne poartă printr-o foarte ilustrativă istorie a modului cum a evoluat punctajul din acest sport și mentalitățile noastre odată cu el.
Momentul astral de la Montreal este descris cu o superbă combinație de admirație și luciditate.
A fost Nadia perfectă atunci?
Da și nu, însă a deschis o cutie a Pandorei, iar de acolo gimnastica n-a avut încotro decât să evolueze, să împingă limitele umanului tot mai departe.
Foarte interesantă mi s-a părut secțiunea dedicată jocurilor universitare din SUA. Acolo, organizatorii au înțeles un lucru esențial.
Spectatorii nu pricep un Tkachev executat impecabil, dar pricep o aterizare perfectă și o notă de 10. De aceea, spre deosebire de gimanastica olimpică, unde scorurile sunt calculate la centimă (la fel ca în patinajul contemporan), acolo se păstrează nota maximă.
Noi, oamenii, suntem o specie ciudată.
Punem totul sub semnul întrebării, dar ne agățăm de idealuri.
Vrem corectitudine, dar vrem și eroism.
Într-o așa ambivalență, mai stă acel 10 al Nadiei în picioare?
La final cărții este un citat al lui Nellie Kim, marea ei rivală din 1976 și de mai târziu.
O să închei și eu cu el:
Cele mai bune gimnaste se adaptează la orice Cod de Punctaj. Gimnastele bune sunt întotdeauna astfel. Dacă mă gândesc la mine și la Nadia, am ajunge să obținem aceleași rezultate și în cadrul acestui Cod de Punctaj.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o panoramă a unui sport la care românii încă țin, deși nu mai sunt buni la el.
Sportul, practicat sau, mai degrabă, privit, e parte integrantă din viața noastră, așa că mi-am spus să citesc câteva cărți de non-ficțiune chiar din acest domeniu. Și ce lecturi pasionante au fost!
What We Think About When We Think About Football – dacă te duci la un meci de fotbal, e greu să vezi în spectatori niște filosofi rasați, însă Simon Critchley ne demonstrează că aceste două direcții ontologice nu sunt incompatibile. Profund cunoscător al sportului-rege, dar și tobă de carte într-ale evoluției înțelepciunii milenare, autorul atacă diverse subiecte, de la contradicția capitalism-socialism pe care o prezintă fotbalul, la estetica aparte a jocului lui Zidane. Simpatic este faptul că Critchley nu își neagă condiția de înrăit suporter al lui Liverpool, ba chiar o canalizează pentru a-și ilustra și mai abitir panseurile. Care sunt scrise într-un limbaj elevat, dar niciodată inaccesibil. Iar dacă, microbist aflându-vă, vă sperie ideea de a citi, merită măcar și vă aruncați o privire pe coperta ediției românești, cu citatul ei delicios din Jean-Paul Sartre: Jocul de fotbal se complică mult prin apariția echipei adverse.
Nadia și Securitatea – că Zeița de Montreal a fost în mijlocul unui păienjeniș de informatori și delatori e lucru știut. Însă chiar și așa, volumul imens de documente pe care îl consultă și organizează Stejărel Olaru relevă o societate comunistă în Nadia Comăneci n-a fost o vedetă, ci mai degrabă o victimă a propriului succes. Nu e personaj real al acestei povești aproape neverosimile care să nu fi dat cu subsemnatul la Secu’. Iar imaginea lui Bela Karolyi care rezultă din această carte este a unui veritabil protagonist odios hollywoodian, cu nimic mai prejos de Charles Boyer în Gaslight, film care a dat numele unei întregi categorii de abuz psihologic. Ca și în volumul despre Maria Tănase, autorul nu excelează prin stilistica textului, care e destul de plat, dar acest este un neajuns minor, față de amploarea dezvăluirilor pe care ni le oferă. Cartea lui Stejărel Olaru merită citită în tandem cu a lui Ioan Chirilă. Ambele sunt biografii, dar sunt de părți diferite ale fațadei.
Love Game – un titlu cu tâlc, în care primul cuvânt are multiple sensuri, toate regăsindu-se în tenis, sportul care este pentru disciplinele individuale ce este fotbalul pentru cele de echipă: un fenomen global care tinde către a deveni un fel de religie. Elizabeth Wilson trasează istoria tenisului din epoca victoriană și până în debutul anilor 2010 și prezintă cu un condei puțin spus inspirat cum mentalitățile din acest sport le-au prefațat sau le-au oglindit pe cele din societate. Portretistă de mare clasă, autoarea readuce în atenție figuri uitate, dar nu mai puțin fascinante, din perioada romantică a tenisului, precum Suzanne Lenglen sau Helen Wills, iar unul ca Ilie Năstase, cu care eu, unul, nu m-am mândrit niciodată, nu mai e doar o notă de subsol caricaturală în povestea sportului alb, ci expresia vie a unui stări de spirit din epocă. Am savurat cartea asta ca pe un Fedal clasic.
