Acum câteva decenii, Pixar apărea pe scena lumii și dădea lovitură după lovitură. N-are sens să enumăr marile lor filme, pentru că ar dura prea mult, deși plăcerea ar fi mare, recunosc.
În timp, cu un public care deja e obișnuit ca ei să fie la nivel înalt, cu o competiție tot mai acerbă, le e mai greu să scoată capodopere, însă cultura calității e o veritabilă instituție, care se perpetuează de la generație la generație.
Două producții Pixar apărute anul acesta mi-au confirmat această observație.
Ambele au venit pe un fond de uzură a subiectului care ar fi fost fatală oricărui alt studio.
Toy Story 5 are un număr în coadă neverosimil. E al cincilea film dintr-o serie remarcabilă care se putea foarte bine opri și la al treilea, și tot ar fi rămas de-a pururi influentă în lumea animației.
Hoppers, deși creație de sine stătătoare, se desfășoară în lumea animalelor, care numai recent a beneficiat de atenție sporită din partea realizatorilor de gen: Zootopia și Zootopia 2 (se pregătește și al treilea), Flow, The Wild Robot, la care se poate adăuga seria Madagascar de mai demult.
Originalitatea era în mare dezavantaj la ambele.
Și, cu toate acestea, deși amândouă aplică același tip de schemă narativă, aceeși combinație de umor și îndemn la trăiri pozitive și aceeași metodă de a îmbina melodrama cu acțiunea, te țin în priză, te amuză și îți dau de gândit.
Ambele sunt ancorate în preocupări contemporane: Toy Story 5 aduce în discuție lumea digitală și efectele ei asupra copiilor, iar Hoppers efectele dezvoltării umane asupra mediului înconjurător.
Ambele reușesc performanța de a găsi un echilibru ideologic care să evite tezisme dihotonomice.
Ambele au subtile trimiteri și referințe culturale care îți smulg zâmbete.
Ambele beneficiază de interpretări vocale de excepție (vezi cine e regina-insectă din Hoppers, ca să nu mai zic de deja clasicul tandem Tom Hanks – Tim Allen din Toy Story 5).
Dincolo de timpul petrecut mai mult decât agreabil urmărindu-le, îmi stăruie în minte întrebarea:
Cum facem să transformăm calitatea în instituție?
Căci în multe alte domenii ale vieții procesul e taman pe dos.
Alte trei non-ficțiuni, fiecare cu tâlcul ei, s-au desfășurat în fața neuronilor mei.
Memoria noastră – o carte editată sub egida Larousse, care își respectă blazonul și propune o incursiune amplă, enciclopedică, dar nu aridă, pe tărâmul acestei facultăți cognitive. Lucrarea coordonată de Bernard Croisile acoperă o tematică vastă, de la mecanismele neurologice ale memoriei (atât cât au putut fi identificate până acum) sau disfuncționalitățile lor la metode de antrena și activa memoria, inclusiv seturi de exerciții grafice foarte bine realizate, cu o o dificultate care crește gradual. Cel mai important aspect pe care l-am desprins din această carte este că memoria nu este nici pe departe o abilitate unică, localizată ferm într-o anume parte a creierului, ci este rezultatul combinației dintre percepție, atenție sau inteligență. Iar utilizând memoria în diverse moduri, punem practic în funcțiune întregul creier, asigurându-i astfel sănătatea. Aviz celor care refuză să o mai folosească, sub pretextul că tehnologia o poate suplini.
The Six Secrets of Intelligence – ca și memoria, inteligența este una dintre trăsăturile omenești care e prețuită, dar nu pe deplin înțeleasă și foarte puțin clar definită. Craig Adams se folosește de metafora inteligenței pentru a desemna capacitatea de înțelege și de a lua cele mai bune decizii. Pentru asta, se folosește masiv de sistemul de gândire propus acum mii de ani de Aristotel. Nu e primul care îi regăsește pe antici, însă meritul său este că transformă acea materie obositoare și aridă din liceu – logica – în ceva extraordinar de coerent și, ca urmare, util. Deducția, inducția sau analogia nu mai sunt doar niște cuvinte, ci veritabile procedee prin care putem efectua raționamente, fiind conștienți oricând de pericolul ca acesta să nu fie corect. Sunt perfect de acord cu autorul că a înțelege concepte teoretice este un pas indispensabil în orice activitate de învățare temeinică.
The Cyber Effect – știm că tehnologia a schimbat omenirea de când e. Dar ce efecte are tehnologia digitală actuală asupra minților și vieților noastre de-abia începem să conștientizăm. Ne ajută și această lucrare în care, fără a adopta vreun stil apocaliptic, Mary Aiken ne prezintă impactul nociv al ecranelor și Internetului asupra relațiilor umane, sexualității, sănătății, copiilor sau infracționalității. Tema aceasta nu este o noutate, dar nu cred că am parcurs vreodată o panoramă mai cuprinzătoare decât această. Competența și deplina cunoștință de cauză a demersului autoarei sunt indiscutabile – multitudinea de detalii oferite, specializarea în psihologie și poveștile despre colaborarea cu instituții precum Interpolul sunt argumente în acest sens. Nu putem ocoli această tehnologie care ne învăluie tot mai strâns, e prea utilă. Nici nu putem să practicăm abstinență de la ea. Nu ne rămâne decât să înțelegem cum ne modelează pe noi și pe ceilalți și să rămâne stăpânii, nu sclavii ei.
