Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Mă aplec din nou către un domeniu anume al cărților de non-ficțiune, de data aceasta unul care mă pasionează, și nu doar pe mine, ci pe omenirea întreagă, după cum veți constata – jocurile.

Ancient Egyptians at Play – o lucrare de istorie pură, impecabilă scrisă, despre jocurile care au însoțit viața și religia Egiptului antic, dar și discuții despre modul cum altele provenit din arii culturale și geografice diferite au fost absorbite și adaptate specificului locului. Autorii – Anne-Elizabeth Dunn-Vaturi, Walter Crist și Alex de Voogt – nu se lasă seduși de ipoteze fanteziste și lucrează strict cu dovezi arheologice sau corelații cu mărturii din acele vremuri. Astfel, pe lângă fascinantele și încă misterioasele povești ale unor jocuri precum Senet, Mehen sau Men, ni se oferă și o lecție neprețuită despre cum se realizează o investigație istorică, mai ales când dovezile sunt pe sponci. Cât de departe suntem în această carte de superficialitatea analizelor de Facebook pe care unii le iau drept surse de documentare!

Board and Table Games from Many Civilizations – un efort titanic și aristotelic al unui îndrăgostit de jocuri, altfel n-am cum îi spune. Dovada: multe dintre ilustrațiile care însoțesc capitolele și subcapitolele volumului sunt ale unor piese din însăși colecția lui R. C. Bell. Așa cum chiar el propune în prefață, această lucrare monumentală prin ambiție, dar și prin realizare, poate fi lecturată în două moduri: primul, lapidar, pentru o panoramă a jocurilor care au umplut timpul oamenilor, dar le-au și golit buzunarele, acoperind spațiu și timp imense, al doilea, focalizat pe orice joc de interes, pentru care autorul oferă explicații detaliate. De menționat că dublul volum de față a apărut în jurul anului 1960, așa că, pentru practici ludice mai recente e nevoie să vă îndreptați către cartea de mai jos. Însă și aceasta mi-a relevat că un joc este expresia lumii din care în provine, iar transformările pe care le suferă de-a lungul timpului sunt transformări ale societății înseși.

It’s All a Game – o superbă încununare a epopeii pe care am început-o în Egiptul antic, o istorie a unor jocuri emblematice, începând de la deja familiarele Senet sau Jocul Regal din Ur și ajungând până la Pandemic (poate cel mai necesar titlu de încercat acum, dată fiind tematica, dar și pentru că este un joc de colaborare, nu competitiv). Autorul Tristan Donovan are condei, se documentează temeinic și, mai presus de toate, are pasiune pentru subiect. Prin intermediul lui am descoperit, printre multe altele, detalii extraordinare despre șah sau table, dar mi s-a oferit și prilejul de a mă minuna cum a evoluat Monopoly, care se voia a fi un protest împotriva capitalismului sălbatic, nu o stimulare a practicilor lui. De acum încolo, când o să deschid cutia de la Cluedo sau de la Coloniștii din Catan, o să simt o plăcere suplimentară, știind că sunt părtaș la o aventură care durează de când lumea și care nu se va sfârși decât odată cu ea.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Pariori au fost, pariori sunt încă

Nu știu cum e pe la voi prin urbe, dar pe aici se găsesc localuri de pariuri cu duiumul.

Unii ar spune că e un flagel, dar onestitatea istorică mă obligă să menționez că jocurile de noroc s-au născut cam o dată cu civilizația.

Vă prezentam acum ceva timp Jocul regal din Ur, vechi de aproape 5000 de ani.

Un amănunt semnificativ al poveștii sale, pe care ne-o spune foarte simpatic Irving Finkel, este că acea tăbliță de lut esențială pentru descifrarea regulilor conține și descrieri ale unor metode savante de a paria.

Nu e o întâmplare că acea civilizație căreia îi datorăm multe, cea romană, era caracterizată și de un apetit insațiabil pentru jocurilor de noroc.

Pe site-ul ancientgames.org găsiți câteva exemple, bine documentate.

Din această tradiție a patimii pentru risc vine și Sponsio, un joc modern, cu o structură care putea foarte bine să fie abstractă, dar care reușește să evoce antichitatea într-un mod subtil.

Luptele de gladiatori, echivalentul mai sângeros al tuturor sporturilor care fac obiectul unor mize babane în prezent, sunt pretextul unui mecanism ludic foarte complex și captivant.

Dintru început vă spun – Sponsio este un joc greu de învățat.

Să parcurgi regulamentul scris cu care vine jocul nu este suficient pentru a-i înțelege desfășurarea da capo al fine. Din fericire, există suficiente materiale video, dintre care recomand două, unul în limba română, altul în engleză.

Însă, după ce pătrunzi sensul regulilor și, mai ales, modul cum acestea fuzionează, Sponsio devine afurisit de atrăgător.

Nu doar că solicită atenția distributivă, memoria și calculul probabilistic, dar te obligă să fii un pic malițios.

În zilele noastre, e la mare preț, și pe bună dreptate, conceptul de strategie win-win.

Ei bine, în Sponsio e mai indicat să câștigi cât mai mult tu și cât mai puțin adversarul.

Aici intervine frumusețea jocului:

Cum te asiguri că îți ies pariurile, iar adversarului nu?

Simplu, îl sabotezi.

Da, dar făcând asta, e nevoie să ai grijă să nu te sabotezi pe tine însuți.

Un fir la fel de subțire precum cele pe care mergea Charles Blondin și, fiind un începător într-ale acestui joc, n-aș ști să vă spun vreo tactică universal-aplicabilă pentru a nu cădea de pe el.

De fapt, nici dacă aș ști-o, nu cred că v-aș spune-o.

Un jucător trebuie să aibă niște ași în mânecă, nu?

Cu un design elegant și chiar corect politic (avem și femei-gladiator, într-o pondere superioară celei din istorie), Sponsio nu mi-a stimulat doar latura de parior, ci și pe aceea de slujbaș al muzei Clio.

O plăcere suplimentară a fost să integrez jocul în ansamblul lecturilor despre Roma Antică.

Pentru o viziune de atunci, merge de minune un Titus Livius și a sa monumentală Ab Urbe condita.

Pentru o viziune de acum, documentată, lucidă și delicios de sarcastică, o avem pe Mary Beard și la fel de monumentala SPQR.

Facem prinsoare că o să simțiți imboldul să citiți ceva după ce jucați Sponsio?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru niște pariuri de pe urma cărora n-am pierdut bani, ci am câștigat un pic de inteligență și multă plăcere.