jon ronson | Caiet de insemnari

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Cu cât e vremea mai mohorâtă, cu atât e mai adecvată pentru lectură.

You Just Don’t Understand – un dicton celebru, care fie a elucidat misterul dihotomiei masculin vs. feminin, fie l-a adâncit degeaba, este că bărbații sunt de pe Marte, iar femeile de pe Venus și de aceea interacțiunile dintre ei și ele sunt atât de problematice. Deborah Tannen merge în aceeași direcție și își propune să clarifice modul în care cele două sexe comunică. Idee de bază a cărții este că bărbații își aleg vorbele pentru stabilirea statusului sau protejarea lui, în timp ce femeile pun conexiunea emoțională pe primul plan. De aici și neînțelegerile. Nu contest validitatea acestei distincții între cele două tipuri de comunicare, cred că le-am și văzut în acțiune în diverse rânduri, însă e nevoie să lăsăm loc de nuanțe. Fapt pe care îl recunoaște și autoarea care, deși e reprezentantă a sexului ei și apasă pe condiția încă inferioară a femeii în conversațiile mixte, le îndeamnă pe femei să înțeleagă și cum gândesc și glăsuiesc bărbații, nu doar să le ceară să le fie ascultători impecabili tot timpul.

The Men Who Stare at Goats – deja știu ce să aștept de la Jon Ronson: investigații care de care mai inedite, relatate cu umor și care ne dezvăluie nebănuite fațete ale naturii umane. În cazul de față, este vorba despre proiectele paranormale din armata americană, printre care și acela care a dă titlul volumului: să omoare sărmane căprițe concentrând privirea și puterea minții. De obicei, Ronson are un haz nebun în narațiune, acum nici nu are nevoie să îl desfășoare prea mult, pentru că lucrurile pe care le prezintă și personajele (reale) pe care le intervievează te fac să râzi prin însăși natura lor. Dar cartea nu este doar divertisment, pentru că autorul trece pe nebănuite la moștenirea întunecată a acestor aiureli New Age și ne poartă prin practicile de tortură de la Guantanamo sau Abu Ghraib. Mintea umană e abisală. Uneori în feluri amuzante, alteori oribile.

Profunzimile sufletului – unul dintre primii adepți ai lui Freud a scris o colecție de reflecții asupra unor varii subiecte, toate legate cumva de minte și comportament. Nimic special până acum, însă, în ciuda unor verdicte mult îndatorate psihanalizei și, implicit, parțial depășite sau a unor mentalități specifice epocii, eseurile lui Wilhelm Stekel sunt atât de pătrunzătoare, încât uneori rămâneam cu mâna pe carte și privirea în zare, încercând să absorb ideea că problemele pe care le-am trăit sau le-am văzut la alții nu sunt atât de noi. Și poate nici atât de grave. Diversitatea temelor este încântătoare, nelipsind câteva pagini despre psihologia biletelor gratuite, fapt care pe mine, ca blogger și mocangiu de profesie, m-a atins în mod special. Ca să vă faceți o idee despre cât de profund a văzut Stekel în sufletul omenesc, iată ce spune încă de la început despre importanța aventurării pe tărâmuri dincolo de viața profesional-mundană:

Cea de-a doua lume! Ce-ar fi viața noastră, dacă n-ar exista ea? Ce vale a plângerii ar fi acest pământ, dacă n-ar exista acest paradis terestru.

Cititorul își dă seama, probabil, la ce mă refer. Cu toții, cei mai săraci și cei mai bogați dintre noi, ne găsim arareori – sau chiar niciodată – mulțumirea în activitățile zilnice de rutină. Avem nevoie de un al doilea univers, de o viață mai bogată, în cadrul căreia să putem visa tot ce ne este refuzat în primul univers. Ibsen îl nume ”marea minciună a vieții”. Dar este întotdeauna o minciună? Oare Ibsen nu a exagerat cu această caracterizare? Cine s-ar putea îndoi de faptul că această minciună este unul dintre acele adevăruri eterne, atât de imateriale, încât nu le putem percepe cu precizie, atât de lipsite de culoare, încât nu le putem vedea, atât de amorfe, încât nu le putem descrie.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)