Aveți milă de filmul ăsta

Când aleg ce film să văd, mă bazez pe datele măsurabile de pe site-uri precum IMDb.com sau Rotten Tomatoes sau agregatoare precum Metacritic.

Dar nu rareori mă las condus și de instinct, așa cum o face protagonistul filmului Mercy.

Încă de când i-am aflat ideea, am simțit că există potențial în această poveste a polițistului pus în situația de a fi judecat chiar de entitatea AI la implementarea căreia el însuși contribuise.

Iar vizionarea peliculei mi-a confirmat că noi, oamenii, încă avem nevoie de ceea ce numim îndeobște intuiție.

Mercy e un film de suspans construit narativ în stilul lui Searching sau Missing, adicând exploatând tehnologii de comunicare și comunicații moderne sau, mai precis, interfețele lor, rezultatul fiind o narațiune alertă, cu multe întorsături și cu niscaiva învățăminte.

E mai futurist decât producțiile amintite și nu doar pentru că uzează de drone sau Inteligență Artificială, ci și pentru că prezintă o Americă sfășiată de conflicte și segregată în ultimul hal (o să revin asupra acestui aspect la final).

Scenariul e construit inteligent, deși luat la puricat ar releva unele hibe logice, pe care le face uitate, însă, regia alertă a lui Timur Bekmambetov, totul fiind susținut de cheia de boltă a întregii narațiuni – interacțiunea dintre cei doi protagoniști.

Chris Pratt demonstrează că poate fi mai expresiv și mai grav decât fanfaronul agreabil din seria Guardians of the Galaxy, fapt cu atât mai meritoriu cu cât își petrece cea mai mare parte a timpului de ecran blocat în scaunul de judecată, posibil de execuție.

De cealaltă parte, Rebecca Ferguson a fost o alegere inspirată pentru a reda o urmășă cu chip a lui HAL 9000. Îi iese bine politețea implacabilă și aerul plat al vocii; unui prieten cu care am văzut filmul nu i-au plăcut momentele când dă impresia că se umanizează, dar mie nu mi s-au părut nelalocul lor.

Până la urmă, și lui HAL 9000 i-a fost frică în ultimele momente.

Vorbeam la un moment dat de paralela dintre lumea înfățișată în Mercy și cea reală.

Foarte multe momente ale acțiunii se constituie în imagini preluate de pe camerele pe care polițiștii le poartă asupra lor.

Un aspect menit a preveni abuzurile, dar și a oferit justificări pentru utilizări ale forței, când circumstanțele o cer.

Ne întoarcem acum spre frământările din Minneapolis și aflăm că detestații agenți ICE nu poartă astfel de camere.

Și tocmai au împușcat un om. Justificat sau nu, timpul ne-o va spune.

Însă nu pot să nu mi-aduc aminte de un citat din extraordinarul joc video Alpha Centauri al lui Sid Meier:

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master.

Nu de Inteligența Artificială ar trebui să ne temem.

Ci de Răutatea Umană.

We, Robots

Ce înseamnă să fii creator în zilele noastre?

Mai poți plăsmui ceva cu totul original?

Sau merită să fii numit astfel chiar când sorbi ideatic din multe izvoare?

Acestea erau câteva dintre gândurile care îmi străbăteau mintea în timp ce urmăream The Creator, un film SF care nu face un secret din sursele-i multiple.

Terminator, Blade Runner, District 9, Mercury Rising, The Windup Girl și vasta operă asimoviană cu această tematică sunt referințele pe care le-am identificat eu însumi fără să fac vreun efort special în acest sens.

Dar pelicula lui Gareth Edwards nu e o simplă clonă, pierdută în războiului stelelor al creațiilor de gen, și beneficiază de destule calități care să o recomande.

Povestea este a anti-eroului singuratic și dezamăgit, care își vede loialitatea pusă la la încercare, când îi iese în cale un copil din tabăra adversă, pe care are misiunea să îl lichideze, dar pe care alege să îl protejeze.

Totul are loc pe fondul unui conflict global dintre oamenii organici și replicanții și androizii înzestrați cu inteligență artificială.

Realizarea tehnică e primul lucru pe care îl remarci la The Creator. Ca și în Rogue One, Gareth Edwards optează pentru efecte speciale care au corporalitate și care nu sunt sunt umbre străvezii proiectate pe nelipsitul ecran verde. Unele peisaje, de la metropole futuriste la piscuri himalayene, sunt de-a dreptul poetice.

Apoi, mi s-a părut foarte bine punctat un paradox de care nu e străină nici lumea reală și imediată în care trăim.

Deși universul din The Creator este populat de roboți, acțiunea este pusă în mișcare și deturnată de emoții pur omenești: iubire, ură, paranoia, regrete, aspirații și multe alte din panoplia simțămintelor care mută roți și stele, pornesc războaie și comit orori.

Pentru a reda aceste emoții, e nevoie de o distribuție competentă, iar The Creator o are.

Vitalitatea cu reușite accente dramatice a lui John David Washington nu mi-era străină și nu puține au fost momentele când pe chipul lui am regăsit expresivitatea ilustrului său tată.

Vedeta filmului este însă copila Madeleine Yuna Voyles, care, la doar nouă ani, știe să arboreze un aer vag androgin, necesar condiției androide, și să îmbine drăgălășenia cu amenințarea aluzivă, ca într-o versiune asiatică de The Omen.

Am regăsit cu plăcere ținuta impunătoare și timbrul vocale aparte ale lui Ken Watanabe, iar energia izvorâtă din ură a milităresei jucate de oscarizata Allison Janney e aproape palpabilă.

Deși diferă în multe privințe, The Creator și cel mai recent film Mission Impossible au ceva în comun.

Prin intermediul divertismentului, subliniază cea mai recentă angoasă a umanității – relația cu Inteligența Artificială.

Voi fi oare creatori ai unui destin demiurgic sau artizani ai propriei distrugeri?

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Să nu treacă lună fără lectură, acesta este motto-ul după care încerc să mă călăuzesc și, de cele mai multe ori, îmi iese. Iată prin intermediul căror titluri:

Toxic People – o carte care conține anumite aspecte care pot părea depășite, dar și unele de o extraordinară aplicabilitate. Autoarea Lillian Glass este creditată a fi introdus termenul de ”persoană toxică” și își acordă mult spațiu pentru a construi un întreg bestiar al unor astfel de personaje care ne seacă de puteri și ne fac existența un calvar. Atât de multe sunt ipostazele toxicilor, încât devin prea greu de urmărit și trasat în lumea reală. Subtitlul lucrării este 10 Ways Of Dealing With People Who Make Your Life Miserable, iar aici autoarea punctează bine de tot. Sunt de acord cu ea că nu poți să abordezi fiecare persoană disfuncțională la fel, deoarece relația cu fiecare diferă. Unii îți sunt șefi, alții părinți, frați sau surori, iar câțiva prieteni. Ca urmare, ai nevoie de strictețe, de răbdare, dar și de umor. Iar uneori cea mai bună metodă, pe care, spre cinstea ei, Lillian Glass nu o ocolește, este să o rupi definitiv cu dobitocul/dobitoaca.

Yes! – un volum amplu, foarte documentat, redactat de un colectiv de cercetători iluștri, Noah Golstein, Steve J. Martin și Robert Cialdini, acesta din urmă fiind și autorul excelentei Persuasion. Iar acesta este și subiectul celor 50 de capitole, metode simple în practică, dar de impact în a-i ghida pe ceilalți către rezultatul dorit de tine. Fiecare dintre aceste stratageme este descrisă teoretic și exemplificată cu diverse anecdote sau studii specializate. Bineînțeles, unele vor părea mai credibile decât altele, dar asta e un fapt inevitabil. Cert este că, în ansamblul ei, cartea ne demonstrează același lucru pe care ni-l spun un Daniel Kahneman sau Richard Thaler, că nu suntem chiar atât de stăpâni pe deciziile noastre.

Hello World – se vorbește foarte mult în ultima vreme despre Inteligența Artificială și despre cum ne va guverna viața în perioada următoare. Nimeni nu știe exact ce și cum va fi, dar umanitatea noastră va fi pusă la mare încercare, așa că e binevenită această carte, al cărei subtitlu este Being Human in the Age of Algorithms. Hannah Fry nu se dă soluții despre cum vom supraviețui acestei revoluții digitale, nici nu pretinde că ar avea, ci doar ne povestește cum algoritmi din diverse domenii (drept, poliție, artă sau justiție) au apărut și s-au infiltrat treptat, treptat în viața de zi cu zi, provocând perturbări și dileme deloc facile. Documentată și presărată cu un umor tipic britanic, volumul de față e o lectură obligatorie, ca să avem măcar o imagine vagă a ce va să vie, dar și pentru a ne antrena creierul prin citit, deoarece ChatGPT și fârtații lui virtuali nu vor avea toate răspunsurile. Tot noi va trebuie să ni le găsim.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Umbra Covidului stăruie asupra omenirii, însă e nevoie să mergem înainte cu ce ne ține în viață, iar pentru mine, un astfel de ventilator psihic este lectura:

The Balkans – o regiune cu o istorie infernal de încurcată, pe care Mark Mazower își propune să o sintetizeze în doar câteva sute de pagini, ambiție extremă, pe care și-o atinge, totuși, pentru că nu urmează cronologia, ci tematica. Geografia, lingvistica și economia sunt analizate dintr-o perspectivă de ansamblu, din care putem extrage ideea că Balcanii n-au fost întotdeauna un butoi cu pulbere, ci și un spațiu al coabitării unor religii și culturi diferite. Cel mai provocator aspect este că autorul asociază această ”pax balcanica” cu dominația Imperiului Otoman. Evident, o astfel de ipoteză e menită a isca niște controverse aprige, însă expozeul său este coerent, cu informații și detalii din diverse colțuri ale regiunii, inclusiv din Principatele Române. Care apar ca fiind printre cele mai oropsite, cu o populație rurală sărăcită și marcată de un regim comunist feroce. Vorba ceea: ca la noi, la nimeni.

The Big Nine – Inteligența Artificială se infiltrează ușurel în viața noastră. Dacă nu credeți, luați puțin aminte la cât s-au îmbunătățit recomandările din Facebook. Cum se va desfășura viața noastră alături de AI? Amy Webb ne prezintă trei scenarii, pe care le denumește optimist, pragmatic și pesimist (și pe care eu le văd ca nasol, foarte nasol și incredibil de nasol), iar traiectoriile variază în funcție de deciziile luate în SUA și China, cei doi mari jucători, care, în moduri diferite, se întrec în a pune mâna pe acea formă de Inteligență Artificială care știe de capul ei singură. Ca americancă, autoarea își infuzează cartea cu un spirit de urgență patriotică, deși nu se sfiește să se refere la soborul Microsoft, IBM, Facebook, Google, Amazon drept G-Mafia, în timp ce trio-ul Baidu – Alibaba – Tencent este BAT. BAT din China! Deși uneori se lasă furată de un avânt SF-istic, Webb are dreptate: nu putem să îi lăsăm pe câțiva tipi din Silicon Valley sau din cercurile conducătoare chineze să își pună amprenta pe viitorul tuturor. Am scăpat de destule apocalipse până acum, ar fi păcat să ne îngroape ceva ce trimite la cea mai înaltă calitate a omului – Inteligența.

Naked Statistics – condamnat la lucrul de acasă, mi-am propus să mai învăț câte ceva prin intermediul unor cursuri online, iar unul dintre acestea a fost despre statistică. La început părea revelator, dar treptat a alunecat spre o simplă expunere de formule și calcularea lor. N-am abandonat subiectul, însă l-am abordat într-o formă semnificativ mai ilustrativă și mai amuzantă. N-am scăpat de formule, dar le-am prins schepsisul, iar poveștile de care Charles Wheelan uzează copios te captivează suficient, încât concepte aride precum regresie sau deviație standard au noimă și chiar încep să apară în cifrele despre Covid de care suntem asaltați zilnic. Însă tot autorul are grijă să ne sublinieze repetat cât de mult ne pot păcăli statisticile. Care ar merita studiate în școală, la matematica aia pe care o deplâng vlogger-ii cu mare priză la puștani.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)