Mi-aș fi dorit să pot realiza caligrama ca o salbă de pirandă prin care să redau multitudinea de sensuri pe care le-am găsit în romanul Șatra de Zaharia Stancu direct în WordPress, însă nu m-am priceput.
Așa că iat-o sub formă de imagine.
Fiecare bănuț e bine reprezentat în carte, pe care o recomand puternic, mânca-v-aș!
Cu Viața lui Pi, Yann Martel a dat lovitura.
Fenomen literar, vânzări cu nemiluita, premii de vază, ecranizare oscarizată.
O întrebare legitimă a fost formulată de de-a pururea inspiratul Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Băgău al Ioanei Bradea, despre care am avut plăcerea de a vă vorbi acum ceva timp:
Da, e bun romanul, acum îl aștept, însă pe al doilea!
Mânat de aceeași curiozitate de a vedea cum poate un condeier să se scuture de povara propriului succes, m-am cufundat în meandrele mai recentului Munții Înalți ai Portugaliei.
Și am găsit că nici Yann Martel nu e imun la blestemul care îi urmărește pe aceia care scriu prea bine la un moment dat.
Nu că aici n-ar scrie bine.
Talentul de povestitor este la locul lui. Chiar și în cele mai bizare sau brutale momente, proza canadianului îți imobilizează neuronii care ar da bir cu fugiții și îi stârnește pe aceia specializați în a vizualiza și interpreta și descifra.
Dar, spre deosebire de Viața lui Pi, această carte nu are vreo revelație atât de puternică, încât să ți se oprească respirația în loc pentru un moment și să constați că, intelectual vorbind, nu vei mai fi niciodată la fel.
Munții Înalți ai Portugaliei este construit tot ca un triptic, dar modul cum sunt legate panourile sale narative este altfel.
Aici fiecare componentă a treimii romanești se regăsește în cealaltă, ca într-un puzzle agathachristian, menit a-l supune pe cititor la o perpetuă pendulare între condiția noastră carnală și cea spirituală.
De fapt, cu un pic de indulgență filosofică, pot afirma că Yann Martel reconciliază cumva evoluționismul și creaționismul, deși nu cred că vreun adept feroce al unuia dintre cele două curente de gândire ar fi pe deplin mulțumit.
Că tot am pomenit numele zeiței suspansului, merită menționat că există niște pagini în Munții Înalți ai Portugaliei în care am întrezărit sublimul din Viața lui Pi.
Sunt acelea în care misterele plăsmuite de Agathei Christie dobândesc valențe biblice.
Nu vă divulg mai mult, acea perorație este o delicatesă, care merită descoperită individual de aceia cărora alegoria lui Richard Parker le-a deschis în prealabil mintea.
Am trăit simțiri interesante citind Munții Înalți ai Portugaliei.
Poate alții o vor recepta altfel.
Însă cred că toți îmi vor da dreptate când voi spune și că mi-a făcut o poftă insațiabilă de a explora patria lui Vasco de Gama și Cristiano Ronaldo în cele mai necunoscute unghere ale ei.
P.S. Obrigado, senhoras e senhores de Libris!
Pandemia a redeșteptat interesul pentru Ciuma de Albert Camus, așa că m-am aplecat și eu asupra ei.
Nu e o lectură ușoară, autorul rămâne fidel preocupărilor sale existențiale, dar surprinde cu o acuitate fascinantă fenomene psihologice pe care le-am văzut manifestându-se și în zilele noastre.
Stupoarea: De ce tocmai noi și de ce tocmai acum?
Încetineala autorităților când situația e încă incipientă.
Urmărirea asiduă a statisticilor zilnice, în faza de început a epidemiei.
Ignorarea placidă a statisticilor zilnice, în faza de apogeu a epidemiei.
Profitabilitatea industriei filmelor.
Introspecția forțată de împrejurări.
Plăcerea marginalilor și a neadaptaților de a se vedea ajunși la același nivel cu ceilalți.
Rigiditatea măsurilor autorităților.
Revolta populației împotriva lor.
Exacerbarea agresiunii.
Încăpățânarea unora de a nega existența epidemiei și ironia de a-i cădea victimă.
Refugiul în explicații escatologice (acum le-am numi teorii ale conspirației).
Epuizarea doctorilor.
Separarea fizică și abstractizarea persoanei lipsă.
Adâncirea prăpastiei dintre cei bogați (care își permit bunuri la preț de speculă) și cei săraci (care se văd lipsiți de bunuri esențiale).
Formarea de triburi bazate pe interese sau suferințe comune.
Ne mai prezintă Camus și reacțiile față de încetarea epidemiei, perioadă spre care tânjim, dar la care nu am ajuns încă, așa că voi revizita Ciuma când va veni și acel moment.
Însă pot afirma de pe acum că a citi este precum a folosi o busolă.
Nu te scoate neapărat la liman de pe oceanul imprevizibilului existenței, dar măcar te ajută să îți găsești direcția.
Un general american, unul rus și unul român își evaluează soldații.
Cel american începe:
– Soldat Jack, du-te în ocean și adu-mi un rechin!
Soldatul execută ordinul, dar românul spune:
– La noi e treabă de femeie.
Generalul rus cheamă la rându-i un soldat:
– Soldat Ivan, du-te în ocean și adu-mi doi rechini!
Soldatul execută ordinul, dar românul spune:
– La noi e treabă de femeie.
Vine rândul generalului român:
– Soldat Ion, du-te în ocean și adu-mi trei rechini!
– Trimite-o pe mă-ta!
– V-am spus că la noi e treabă de femeie!
În literatura lumii, există numeroase exemple de scriitori care nu s-au sinchisit de pudibonderie și de scabros, care au sfărmat convențiile moralicești și au lăsat să curgă valuri, valuri de proză vulgară, dar irezistibilă.
Vreți un exemplu pe loc?
Na, uite-l pe Henry Miller și Tropicele sale.
La noi a fost treabă de femeie.
Despre Băgau al Ioanei Bradea știam încă de când a apărut, pentru a că a fost elogiat în fel și chip în Academia Cațavencu din perioada sa de glorie.
Dar, din varii motive, n-am reușit să mă întâlnesc cu această creație literară până acum.
Nu-i bai, efectul n-a ieșit știrbit cu nimic.
Acest roman ca o inundație de bloc este fluxul conștiinței unei fete fierbinți de la o linie erotică.
Pentru cititorii mai tineri, acestea erau videochatistele din perioada pre-Internet, care lucrau exclusiv cu vocea chinuită de spasmele unor orgasme cât se poate de false.
Autoarea recompune și suprapune aceste interacțiuni verbal-sexuale cu un haz nebun. Atât de absurde sunt unele schimburi de replici, încât sunt chiar veridice.
Freud ar fi făcut apoplexie de plăcere, când ar fi citit atâtea manifestări lubrico-dereglate ale subconștientului.
Însă Ioana Bradea nu este doar o simplă dramaturgă a pornografiei bășcălioase.
Proza ei este o melasă cu potențial de diluare sau închegare. Uneori devine aproape palpabilă și ne permite să deslușim existența din încăperile liniei erotice sau din universul afectiv al numitei Andreea, dar nu lipsesc momentele de lirism incomprehensibil, deci pur.
Fluiditatea rezistă, indiferent de virajele sau vertijurile vocii narative.
Ajută în acest sens și o alegere stilistică pe care am considerat-o întotdeauna un tertip ieftin, schingiuirea punctuației și abdicarea de la majuscule, dar care, aici, în loc accentueze haosul, îi dă de fapt coerență.
Nu cred că aș vrea să aud aievea toate cele din Băgău.
Dar, vericule, m-am lins pe buze citindu-le!
Care buze?
Vedeți că deja vă merge mintea la prostii?
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un deliciu atât de vulgar, că mi s-au strepezit dinții de drag.
Unul din gândurile care mi-a întreținut și amuzat lectura cărții lui James O. Noyes, România, țară de hotar între creștini și turci era următorul:
Cum ar fi să i-o dau unui american din prezent, înfocat susținător al lui Bernie Sanders și al mișcării Black Lives Matters, fără a-i spune că este scrisă de un compatriot al domniei sale?
Cred că ar fi oripilat de remarcile tendențioase ale autorului despre anumite etnii sau grupuri sociale, precum și de evidenta sa simpatie față de altele.
Apoi i-aș dezvălui detaliul-cheie și l-aș întreba cum se poate așa ceva.
Dar, nefiind american, eu, unul, m-am bucurat de un volum de impresii de călătorie care oferă o dublă provocare intelectuală.
Una este de a vizualiza spații cunoscute, în special cele din Principatele Române, și de a le compara cu tabloul contemporaneității, dar și a le confrunta cu imaginea idealizată sau unilateral dezvoltată la care ne-au condamnat atâția ani de istorie șablonardă predată în școli.
Cealaltă este de a decanta informațiile veridice de prejudecățile fățișe ale lui Noyes, care, protestant american în preajma anului 1850, vede lucrurile prin prisma confesiunii sale, dar și a unei educații unice în lume la acel moment.
Aceste filtre ale religiei și formației democratice fac din carte mult mai mult decât un travelogue de odinioară. Simplul exercițiu al expunerii la păreri pe care azi unii le-ar considera de-a dreptul obscurantiste este foarte util.
Asta ca să nu mai amintesc de preferința pe care o are despre două nații cu care noi, românii, am avut porții copioase de divergențe – ungurii și turcii.
Aș folosi pasaje din această carte drept materiale didactice și i-as provoca pe elevi să distingă ei înșiși cât este informație și cât este senzație preconcepută în rândurile sale.
A nu se înțelege că James O. Noyes și memoriile sale îmi displac.
Dimpotrivă, temerarul doctor american înrolat în armata turcă din timpul Războiului Crimeii a avut și un condei inspirat, și o cultura clasică bogată, care îi slujește la o îmbrăca orice colțișor în veșminte mitice.
Așa mi-am văzut confirmată o convingere:
Călătoria este fizică doar jumătate.
Restul este proporțional cu limitele imaginației.
Pe care le împingi prin supremul sport al minții.
Care să fie acela oare?
Ați ghicit.
Cititul.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că, deși sunt nevoit să stau acasă, am putut totuși peregrina, și nu doar în spațiu, ci și în timp.
Ba vremea, ba restricțiile fluctuante m-au ajutat să mai parcurg trei cărți de non-ficțiune remarcabile:
Istoria Olteniei – a nu se înțelege că sunt adeptul regionalismului separatist, dimpotrivă, dar ca oltean prin naștere și formație, am găsit că nu strică o incursiune în istoria acestei regiuni. Alex Mihai Stoenescu mi-a fost ghid, unul nu foarte spumos, dar riguros la a elucida controverse despre diverse chestiuni, începând de la originea locuitorilor până la gradul de autonomiei al Olteniei în perioada medievală, când, pare-se, centrul de greutate al Țării Românești aici era. Luați de-acișilea, bucureștenii! Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, autorul e nevoit să devină din ce în ce mai selectiv în episoadele și temele abordate, însă, chiar și așa, lectura rămâne la fel de captivantă. Istoria este cea mai frumoasă poveste, iar când e despre Oltenia Eterna Terra Nova, parcă îți ticăie inima și mai și!
Switch – dacă e ceva la care ne-a condamnat pandemia asta, schimbarea trebuie să fi fost. Ne-am schimbat modul de lucru, modul de recreere, modul de interacțiune. Și a fost cam greu, nu-i așa? Știind că schimbarea, în special a unor instituții și sisteme întregi, este o sarcină titanică sau chiar sisifică, Chip și Dan Heath au elaborat un model menit a o impulsiona. Cum am aflat dintr-o altă carte din această serie de non-ficțiune, toate modelele sunt rele, însă unele sunt utile, iar al celor doi autori este impecabil (ca și precedentul despre care vă spuneam aici). Sunt trei mari direcții pe care le putem urma (sau conjuga), iar argumentele și exemplele găsite de frații Heath sunt puternice și ilustrative. O carte obligatorie de la vlădică la opincă, de la marii reformatori din capul trebii la cetățeanul care vrea să se lase de fumat și nu prea știe cum.
Phantoms in the Brain – mărturiesc, m-a durut creierul un pic citind această lucrare, dar nu pentru că aș suferi de vreuna dintre ciudățeniile pe care le descrie V.S. Ramachandran, ci pentru că m-a atras și m-a convins demersul său. Pornind de la forme deviante de activitate cerebrală (titlul, de pildă, se referă la membrele-fantomă ale celor care au suferit o amputare), autorul încearcă, prin prisma neurologiei, să deslușească procese pe care însăși mama abstracțiunilor, filosofia, nu le-a clarificat nici măcar parțial. Ca un veritabil om de știință, Ramachandran nu îmbrățișează prea strâns nicio ipoteză, dar nici nu se sfiește să exprime opinii. Provenind din tărâmul suprem al spiritualității, India, are îndrăzneala de a avansa teorii chiar despre natura experiențele religioase și a manifestării lui Dumnezeu în mințile oamenilor. Habar nu am dacă are dreptate sau nu, dar mi-a cimentat o constatare: Secolul XXI va fi al creierului sau nu va fi deloc.
Non-ficţiuni pe care le-am citit
Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)
Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)
Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie
Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)
Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)
Oralitatea stilului.
O expresie pe care nu o înțelegeam prea bine când eram elev, dar pe care era musai să o bag în orice comentariu la Amintiri din copilărie, o operă minunată la citit, groaznică la despicat în patru.
Acum, după ani și ani de lecturat cărți câtă frunză și iarbă, am înțeles cam ce va să zică, iar astfel Sunt o babă comunistă a lui Dan Lungu mi s-a dezvăluit în plenitudinea hazului ei.
Romanul este un prelung, dar nu neapărat liniar, flux al conștiinței unei persoane de sex feminin care și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul în mare parte în Epoca de Aur, iar acum, spre amurgul vieții, își înghite cu greu obida față de societatea capitalistă la fel de multilateral dezvoltată.
Ce reușește autorul este un lucru aparent la îndemâna oricui – să integreze în monologul protagonistei cât mai multe locuri comune, cutume și mituri din comunism.
Dar apucați-vă numai să le dați o formă narativă și veți vedea cât e de greu.
Domnule Dan Lungu, să mă răstignească puriștii și AUR-iștii, dar nu mă sfiesc a vă numi un demn urmaș al lui Creangă pentru oralitatea asta impecabilă a stilului!
Iar pentru înțelepciunea de a strecura și o versiune contrară entuziasmului vocii principale vă mai acord un premiu special!
Cred că mă încadrez în plajă de vârstă ideală pentru a citi cartea aista.
Sunt suficient de bătrân, încât să fi trăit crâmpeie de comunism (am stat la coadă la pui cu bunicii, i-am speriat pe ai mei cu niște sloganuri și am luat pâine pe cartelă), dar și suficient de tânăr, încât să gust umorul care învăluie nostalgia după acele vremuri.
Sunt suficient de bătrân, încât să înțeleg dorul de stabilitate, dar și suficient de tânăr să nu mă sperie provocările prezentului.
Sunt suficient de bătrân, încât să nu mai dau primul cu piatra, dar și suficient de tânăr, încât să nu mai fiu atât de îngăduitor cu un regim opresiv.
Mai presus de toate, sunt un cititor împlinit.
Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.
Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.
Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.
Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.
Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.
Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.
Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).
O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.
Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.
Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.
Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.
Numele lui Vladimir Colin este și va rămâne de-a pururi legat în mintea mea de traducerea alături de Radu Maier a unui volum de Basme ale popoarelor Asiei, o carte care mi-a hrănit copilăria ca puține altele.
O raritate bibliofilă, căreia sper să îi văd vreodată copertele, deoarece am moștenit de la mama doar o parte a ei, restul pierzându-se în zeci de ani de lectură ardentă a mai multor generații.
Dar despre Vladimir Colin știam și că este unul dintre marii autori români de basme, precum și de literatură SF, iar asta mi-a întețit curiozitatea de a citi romanul Babel.
Exista și o doză de scepticism, deoarece puținele-mi experiențe cu producțiile scrise ale concetățenilor care s-au aventurat pe tărâmul ăsta nu au fost prea fericite.
Aici nu a mai fost, însă, pic de disconfort sau senzația că pierd vremea, ci, dimpotrivă, o provocare intelectuală interesantă din mai multe puncte de vedere.
Într-un illo tempore în care omenirea a populat astrele, un poet pământean, un asasin marțian și o telepată venusiană, fiecare cu povara unor traume trecute, călătoresc pe planeta cu nume de simbol al multilingvismului, spre a se confrunta cu un personaj atotputernic misterios, care le exploatează demonii interior cu sadism.
În contrapunctul acțiunii, mai mult un spectacol al minții decât al fizicului, avem scurte, dar eficace capitole, care, pastișând stilul unor mărturii oficiale, biografii sau istorii, aruncă în joc detalii care compun peisajul cosmic în care are loc această luptă pentru redescoperirea de sine.
Nu o să vă divulg prea multe, nu doar că n-ar fi etic, ci și pentru că nu ar fi ușor. Deși scurt, romanul lui Vladimir Colin este încurcat și pitoresc ca un arabesc și merită explorat de fiecare în parte.
Pe lângă plăcerea lecturii ca atare, nu mi-am putut refuza și pe aceea de a realiza comparații între scriitorul român și nume grele ale genului SF.
Ca stil de ansamblu, îl asemuiesc cel mai mult cu Roger Zelazny; pentru cufundarea în abisul conștiinței umane, nu e departe de Philip K. Dick; minunata incursiune în Babilonul antic nu e cu nimic mai prejos decât a lui Ted Chiang în prima nuvela din uimitorul volum Stories of Your Life and Others; nu în ultimul rând, personajul feminin înzestrat cu puteri telepatice e o alternativă la temutele Bene Gesserit ale lui Frank Herbert.
Dar au fost și momente când, prin dulceața neaoșă a cuvintelor alese, Vladimir Colin mi-a adus aminte că este român:
[…] Potop de fulgi cusuți cu funigei. Horbote fluide, flori de ger curgând ca ceara încălzită și încântarea se curmă neașteptat.
Ca expresie a confruntării între materie și spirit, între a accepta trecutul și a-l schimba, între aspirația către stele și întoarcerea către sine, Babel este făcut din materia primă a basmelor.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au prilejuit o întâlnire cu acela care a adus sufletul Asiei în România.
Una dintre edițiile recente ale excelentei emisiuni Garantat 100% a lui Cătălin Ștefănescu a avut-o drept invitată digitală pe scriitoarea foarte în vogă Elif Shafak.
O frumusețe tipică meleagurilor de baștină, niște ochi care ar fi seducători chiar și din spatele burkăi, o îndrăgostită de tradițiile-i orientale, dar cu energia și deschiderea unei activiste feministe occidentale.
Discuția a fost una pasionantă, iar eu am avut o revelație:
Iulică, tu n-ai citit nimic de Elif Shafak până amu’!
Prin bunăvoința promptă a prietenilor de la Libris, am remediat această lipsă cu Bastarda Istanbulului.
Acest roman sinuos mi-a relevat toate trăsăturile autoarei pe care le-am enumerat mai sus.
Povestea izvorăște din demonii încă neexorcizați pe deplin ai genocidului căruia i-a căzut victimă populația armeană a unui Imperiu Otoman muribund acum aproape o sută de ani.
Atitudinea armenilor răspândiți prin diaspora, precum și a turcilor contemporani sunt departe de a fi împăciuitoare, iar personajele cărții vin cu multe variații, de la negaționism la înverșunare.
Fidelă culturii din care provine, aceeași care ne-a dat cele O mie și una de nopți, scriitoarea urzește o dramă familială complicată și supraetajată, la fel ca istorisirile în ramă ale Șeherezadei, împănând-o cu pagini de o etnografie apăsată.
Pe de altă parte, caracterizările personajelor au precizie vestică, iar întâlnirea celor două stiluri, deși impresionantă precum un covor oriental cu model pitoresc, mai lasă uneori să se vadă pe unde a lucrat războiul de țesut.
Totuși, precum prințesa care și-a salvat viața seducându-și soțul pus pe omor cu puterea cuvântului, Elif Shafak cucerește cu haru-i de povestitoare. Indiferent că sunt cutume sau orori sau amintiri sau fragmente de chat pe forum, condeiul ei alunecă mlădios, ca o dansatoare din serai.
Anumite pasaje te săgetează minunat cu inteligență discretă și cu mireasmă literară.
Fiecare lună din an știe din ce anotimp face parte și se comportă ca atare, fiecare în afară de una: martie.
Martie e extrem de dezechilibrată în Istanbul, atât din punct de vedere psihologic, cât și psihic. Martie poate hotărî că aparține primăverii calde și parfumate, ca a doua zi să se răzgândească și să se preschimbe în iarnă, suflând vânturi înghețate și lapoviță în toate părțile.
Animozitatea turco-armeană mai are mult până a se cicatriza, însă exista o dimensiune a existenței unde am simțit că reconcilierea poate avea deja loc: gastronomia.
Nu că doar că fiecare capitol (cu excepția unuia) are ca titlu o mică delicatesă pe care o poți găsi într-un bazar al Orientului, dar pasiunea pe care autoarea o pune în a descrie specialități culinare este irezistibilă și declanșează procese fiziologice la nivelul papilelor gustative.
De aceea, pentru redactarea acestui articol mi-am aranjat micul festin din imaginea de mai jos.
Și n-a fost doar de decor, credeți-mă, și-a împlinit menirea.
Nu doar dragostea trece prin stomac.
Și reconcilierile istorice pot avea același traseu.
P.S. Aferim, librăria online Libris!